Clauză abuzivă inserată în contractul de credit . Efecte. Contracte
| Comentarii |
|
Potrivit art. 14 din Legea nr. 190/1999 la data încheierii contractului „În cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli:
a) variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă menţionat în contract.” (…).
Din dispoziţiile contractuale şi legale sus citate rezultă că banca putea revizui dobânda doar pentru variaţii ale indicatorului de referinţă pentru valuta în care a fost acordat creditul, în speţă pentru LIBOR, „politica băncii” neputând fi interpretată în sensul că permitea concentrarea şi a altor motive de variaţie a dobânzii, ce nu trebuia evidenţiate şi explicate clientului la data semnării contractului.
Decizia nr. 173/RC/15.10.2012 pronunţată în dosarul nr. 4711/205/2011
Reclamantul N M a chemat în judecată pe pârâtele X1 , X2 - Sucursala ... pentru a se constata că marja fixă a băncii în dobânda aplicabilă în contractul de credit nr.C încheiat în data de 13.05.2008 de părţi este de 4,24% începând de la data semnării contractului şi până la finalizarea acestuia; obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute în temeiul contactului de credit după formula marja băncii fixă la care se adaugă valoarea indicelui de referinţă Libor la 3 luni, completarea contractului de credit în sensul de a fi inclusă marja fixă în dobânda aferentă sumei acordate în baza contractului, restituirea sumei de 2675,95 CHF în echivalent lei, reprezentând dobânda nedatorată şi plătită în plus faţă de dobânda care trebuia plătită în raport cu prevederile contractului şi obligarea în continuare la restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea contractelor, şi obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că a încheiat cu pârâta contractul de credit nr.C, credit având ca destinaţie nevoi personale şi s-a stabilit că rata dobânzii este revizuibilă în funcţie de evoluţia indicatorilor de referinţă Libor – pentru franci elveţieni.
Deşi prevederile contractuale erau clare din punct de vedere juridic la data semnării de către părţile contractante, pârâta nu a respectat formula de calcul a dobânzii, a modificat contractul în mod unilateral şi a perceput o marjă fixă mai mare decât cea prevăzută în contract, plătind fără justificare suma de 2675,92 CHF pe care o solicită să-i fie restituită.
Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, pârâta X1 a solicitat respingerea acţiunii, arătând că în contractul de credit semnat şi asumat de către cele două părţi nu este prevăzută o perioadă de actualizarea a ratei dobânzii şi nici valoarea indicelui de referinţă; în contractul de credit nu este trecută nici o „marjă fixă”; prevederile art. 93 lit. g din O.G. nr. 21/1992, au fost introduse prin O.U.G. 174/2008, care a intrat în vigoare la data de 22.12. 2008 şi prin urmare aceste prevederi nu se pot aplica retroactiv; pârâta nu a modificat rata dobânzii convenită de cele două părţi până al intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, când rata dobânzii a scăzut; la punctul 17 pct. 1 din contractul de credit se menţionează în mod expres că, reclamantului i-au fost prezentate spre analiză, anterior semnării contractului, în mod integral toate clauzele contractului inclusiv toată documentaţia aferentă a analizării şi aprobări creditului; solicitarea restituirii unor sume de bani plătite băncii este nelegală, deoarece potrivit art. 969 Cod civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante; pârâta i-a propus reclamantului un act adiţional care cuprindea inclusiv o scădere a ratei dobânzii însă acesta a refuzat semnarea actului adiţional.
Prin sentinţa nr. 333/02.05.2012, Judecătoria C a respins acţiunea reclamantului.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că potrivit art. 5 pct. 2 din contract, dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii, dobânda curentă putând fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul clientului, că noul procent de dobândă se aplică la soldul creditului rămas de rambursat, începând cu data de aplicare stabilită de bancă, modificarea dobânzii ducând la modificarea dobânzii datorate iar conform art. 5 pct. 3 din contract, noul procent din dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont trimis la adresa de corespondenţă specificată de acesta s-au prin afişare la sediile unităţilor bancare.
Instanţa fondului a reţinut că reclamantul a notificat banca şi, începând cu data de 22 februarie 2011, condiţiile aplicabile creditului contractat sunt cele valabile la data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 iar potrivit art. 969 Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Împotriva acestei sentinţe , în termen procedural, reclamantul NM a formulat recurs , criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. S-au invocat motivele prevăzute la artş 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, în temeiul cărora s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii pe fond a cererii de chemare în judecată.
În motivare, recurentul a susţinut următoarele:
1. Sentinţa a fost dată cu încălcarea dispoz. art. 969 Cod procedură civilă, în sensul că orice contract , obligă părţile la executarea obligaţiilor . Instanţa fondului a ignorat faptul că pârâta a interpretat clauzele contractuale exclusiv în favoarea sa .
Motivaţia instanţei în sensul că un contract este legea părţilor nu înlătură obligaţia judecătorului de a analiza contractul sub aspectul existenţei clauzelor care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor , în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe , prev. de art. 970 alin.1 Cod civil.
2. Sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii şi interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, respectiv a Legii nr. 193/2000 şi OG nr. 21/1992.
Conform art. 5 din Contractul de credit, la data încheierii contractului, rata dobânzii curente era de 6,99% iar potrivit art. 5.2 dobânda curentă putea fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul clientului.
Reclamantul a mai arătat că pârâta nu a ţinut seama de prevederile contractuale şi a modificat unilateral formula de calcul al dobânzii în sensul menţinerii ratei de dobândă curente la 6,99%, deşi, ca efect al scăderii indicelui LIBOR CHF , rata dobânzii trebuia să fie redusă proporţional cu scăderea acestui indice. Chiar dacă în contract nu au fost prevăzute elementele componente ale dobânzii ( componenta fixă + indicele de referinţă) din calcule rezultă că pârâta, în mod unilateral, a modificat unilateral componenta fixă a dobânzii curente , în dezacord cu clauzele contractuale.
Reclamantul a mai invocat calitatea sa de consumator şi dispoziţiile art. 9 ind.3 lit.g din OG nr.21/1992 şi OUG 174/2008
Astfel, indicarea în art. 5 din contract a celor două componente noţiunea de dobândă curentă, fără să aducă alte elemente de definire (de definire a celor două componente) nu este de natură a asigura informarea corectă şi completă a consumatorului cu privire la marja fixă.
3. Hotîrârea primei instanţe nu este motivată în ceea ce priveşte solicitarea reclamantului privind obligarea la plata comisionului de acordare credit.
Prin art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, se prevăd obligaţiile împrumutatului , în sensul că acestea se circumscriu cheltuielilor aferente documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente, astfel că perceperea comisionului de acordare este nelegală şi abuzivă.
Intimata pârâtă X1 a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Cu privire la fondul cauzei, intimata pârâtă a arătat că în temeiul art. 969 din vechiul Cod Civil, contractul are putere de lege pentru părţile contractante. Ambele părţi au fost de acord cu prevederile art. 5.1, privind rata dobânzii de 6,99%, conform art. 5.2 dobânda este variabilă în funcţie de politica băncii şi poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul clientului.
S-a susţinut că în contractul de credit nu era prevăzută o perioadă de timp la care rata dobânzii să se actualizeze automat şi nici nu era prevăzută o valoare a „marjei „sau o definiţie a acesteia.
Recurentul reclamant, deşi avea posibilitatea, nu a formulat obiecţiuni la momentul semnării contractului şi nu a cerut modificarea clauzelor referitoare la dobândă.
De asemenea, intimata pârâtă a mai arătat că, în ce priveşte OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, la data de 28.03.2011, a notificat reclamantul recurent în vederea încheierii actului adiţional, pentru reducerea ratei dobânzii, iar acesta nu s-a prezentat., astfel că, în lipsa acordului acestuia, scăderea ratei dobânzii nu a putut opera.
Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, intimata a susţinut că recurentul nu a solicitat restituirea acestui comision iar instanţa este ţinută a se pronunţa exclusiv cu privire la ceea ce s-a cerut ; pe de altă parte s-a susţinut că hotârărea nu a fost motivată de instanţa fondului.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor de fond invocate ca motivelor de recurs, în raport cu dispoz. art. 304 pct. 7,8,9. Cod procedură civilă, dar şi sub toate aspectele, conform art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, Tribunalul a constatat că acesta este fondat în privinţa unor critici, după cum urmează:
Cu privire la primul motiv de recurs, s-a reţinut că părţile au încheiat contractul de credit ipotecar nr. C, sub incidenţa Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.
În contract, ce a avut ca obiect acordarea de către bancă a unui credit de 69481 franci elveţieni, s-a prevăzut la art. 5 că dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii, banca rezervându-şi dreptul de a revizui periodic rata dobânzii în funcţie de evoluţia indicatorilor de referinţă pentru fiecare valută, fără consimţământul clientului. S-a stabilit modul de calcul al dobânzii lunare aferentă creditului şi s-a precizat că, la momentul încheierii contractului, rata dobânzii era de 6,99%.
Nu s-a arătat în mod clar elementele care compun dobânda şi întinderea lor procentuală.
Potrivit art. 969 şi 970 din Codul civil de la 1864, în vigoare la data semnării contractului, „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” şi „trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”.
Potrivit art. 969, art. 982 şi art. 983 „Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului”, „Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg”, iar „Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă”.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 190/1999 la data încheierii contractului „În cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli:
a) variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă menţionat în contract.” (…).
Din dispoziţiile contractuale şi legale sus citate rezultă că banca putea revizui dobânda doar pentru variaţii ale indicatorului de referinţă pentru valuta în care a fost acordat creditul, în speţă pentru LIBOR, „politica băncii” neputând fi interpretată în sensul că permitea concentrarea şi a altor motive de variaţie a dobânzii, ce nu trebuia evidenţiate şi explicate clientului la data semnării contractului.
Banca a procedat la menţinerea dobânzii de 6,99%, cât era la momentul semnării contractului, deşi, din expertiza contabilă efectuată în cauză la instanţa de fond a rezultat că începând cu data de 13.08.2008 indicele LIBOR a scăzut de la 2,75 la 0,04 în data de 13.11.1011, şi prin urmare, aplicând convenţia părţilor, rata de dobândă trebuia să scadă funcţie de acest element.
După intrarea în vigoare OUG nr. 174/2008, a fost modificat art.14 lit. a) din Legea nr. 190/1990 sus citat astfel „variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa creditorului ipotecar, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”.
Prin urmare, nici sub imperiul noii modificări legislative banca nu putea modifica dobânda prin raportare la alte criterii decât indicele de referinţă incident în relaţia contractuală cu reclamantul.
Cât priveşte OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, urmare a nesemnării actului adiţional, între părţi a continuat să se deruleze contractul de credit cu clauzele iniţiale şi cu dobânda calculată de bancă la 6,99%. Or, aşa cum s-a arătat anterior, dobânda respectivă a fost calculată contrar clauzelor contractuale şi contrar Legii nr. 190/1999.
Din expertiza întocmită în cauză rezultă că evoluţia indicelui LIBOR pentru franci elveţieni, de la data modificării dobânzii de către bancă şi până la data expertizei, ar fi putut determina o scădere a dobânzii şi că, având în vedere dobânda pe care banca fi avut dreptul să o perceapă şi cea pe care a perceput-o în fapt, în perioada totală de contract expertizată 13.05.2008 – 04.01.2012, reclamantul a plătit în plus 5059,41 CHF ( franci elveţieni) cu titlu de dobândă (filele 51-52 dosar fond).
Concluzionând în sensul că dobânda practicată de bancă nu putea varia decât în funcţie de indicele de referinţă Libor şi că referirea la orice alt motiv de variaţie nu se înscrie în contractul derulat de părţi până în prezent, având în vedere şi calculele expertizei judiciare, Tribunalul a constatat că cererea reclamantului pentru restituirea echivalentului în lei al sumei de 2675,95 franci elveţieni este îndreptăţită.
Cât priveşte celelalte pretenţii ale cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat că soluţia primei instanţe, de respingere a acestora este fondată, pentru argumentele ce urmează:
Contractul de credit în discuţie în speţă a fost încheiat sub imperiul Codului civil act normativ care nu permite instanţei judecătoreşti să intervină în acordul de voinţă al părţilor şi să adauge la clauzele în care părţile au înţeles să expună drepturile şi obligaţiile lor ori să definească termenii contractuali. Ceea ce este permis instanţei, la cererea uneia din părţile contractante, este să verifice în ce măsură cealaltă parte a interpretat corect, potrivit voinţei părţilor şi legii, clauzele respective şi le-a respectat şi să dispună măsuri de remediere a efectelor acţiunilor deja realizate.
Intervenţia instanţei în sensul dorit de reclamant nu este posibilă nici sub imperiul noului cod civil reprezentat de Legea nr. 287/2009, în vigoare de la 01.10.2011. Potrivit art. 102 alin.1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului cod civil „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”. Prin urmare, noul cod civil nu este aplicabil speţei, astfel că orice referiri la acesta sunt străine de cauză.
Faţă de conţinutul motivului nr.2 din cererea de recurs, tribunalul a reţinut că se invocă interpretarea greşită a Legii nr.193/2000 şi respectiv OG 21/1992, cu referire la clauza inserată în contract la art. 5.
Astfel, reclamantul are calitatea de consumator- persoană fizică, în înţelesul art. 2 din Legea nr.193/2000 şi art articolului 2 litera b din Directiva 93/13/CEE şi invocă interpretarea abuzivă a clauzelor contractuale menţionate la art. 5.
Instanţa a reţinut că Legea nr.193/2000 - privind clauzele abuzive, modificată ulterior prin Legea nr.363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor , şi ulterior prin OUG nr. 174/2008 , respectiv HG nr. 1397/2009 - defineşte clauza abuzivă drept acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe cu dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În acest sens, s-a reţinut că potrivit articolului 1 litera a din Anexa la Legea nr.193/2000, este considerată clauză abuzivă aceea care dă dreptul comerciantului (în speţă băncii) de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
În speţă nu se invocă o astfel de situaţie, ci interpretarea greşită de către cocontractant , a unei clauze cuprinsă în contract ( clauză a cărei legalitate nu se contestă), ceea ce , astfel cum s-a argumentat şi anterior, nu conferă instanţei, posibilitatea de a interveni în sensul dorit de reclamant
În privinţa celui de-al treilea motiv de recurs, tribunalul a constatat că prin respingerea cererii de chemare în judecată în ansamblu, instanţa fondului s-a pronunţat pe toate capetele de cerere, făcând trimitere la prevederile OUG nr. 50/2010 şi art. 969 Cod civil.
Respingerea cererii, inclusiv sub aspectul perceperii comisionului de acordare a creditului , este corectă, având în vedere că acesta a constituit obiect al convenţiei părţilor - art. 6 lit.b) din contract, obligaţia asumată de reclamant fiind previzibilă.
Faptul că ulterior încheierii contractului de credit reclamantul se pretinde lezat din punct de vedere financiar prin perceperea comisionului de acordare credit nu este de natură a conferi înţelegerii părţilor privind plata creditului, natura unei clauze abuzive.
Pentru cele expuse, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, tribunalul a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa, în sensul admiterii în parte a cererii reclamantului şi obligării pârâtelor să plătească acestuia suma de 2675,95 CHF , în echivalent lei la data plăţii, reprezentând dobândă nedatorată .
A fost menţinută în rest sentinţa, anume în ce priveşte soluţia de respingere a capetelor de cerere referitoare la constatarea faptului că marja fixă a băncii în dobânda aplicabilă în contractul de credit ipotecar este de 4,24% începând de la data semnării contractului şi până la finalizarea acestuia, obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute în temeiul contactului de credit după formula marja băncii fixă la care se adaugă valoarea indicelui de referinţă Libor la 3 luni, completarea contractului de credit în sensul de a fi inclusă marja fixă în dobânda aferentă sumei acordate în baza contractului.
| ← RECURS LITIGII CU PROFESIONIŞTII. NECESITATEA OBŢINERII... | Procedura prealabilă de conciliere. Normele de procedură... → |
|---|
