Clauze abuzive. Obligaţie de a face constatare nulitate absolută clauze abuzive; restituire sumă - Lg. 193/2000
| Comentarii |
|
Judecătoria IAŞI Sentinţă civilă nr. 1194 din data de 11.01.2016
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
I. Susținerile părților
1. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 03.07.2013, cu numărul mai sus menționat, în antet, reclamanții ML și MIB au solicitat instanței să pronunțe în contradictoriu cu pârâta S.C. Banca S.A., prin care:
- Să constate nulitatea clauzelor prevăzute în convenția de credit nr.nnnnnnn/20.06.2006, la art.5 lit.a (condițiile speciale), respectiv art.3.5, art.8 lit.c și d, art. 10.1 și 10.2 din condițiile generale.
- Să constate că până la data formulării acțiunii au achitat comision de risc și administrare, în baza unei clauze lovite de nulitate absolută și, ca atare, să se constate că această plată este nedatorată.
- Să dispună restituirea sumei precizate anterior, în lei la data plății efective, precum și a sumelor viitoare achitate cu acest titlu.
- Să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, conform prevederilor OG 9/2000, calculată la valoarea debitului indicat prin capetele 2 și 3 de cerere, de la data introducerii acțiunii, până la plata integrală a debitului.
- Să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea ei, a arătat următoarele:
Au încheiat cu pârâta convenția de credit nr.nnnnnnn/20.06.2006, în valoare de 12.062 euro, cu rambursare lunară, pe termen de 84 de luni.
Raporturile contractuale respective intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba despre un act încheiat între un profesionist și un consumator.
Conform primelor clauze atacate, acesta din urmă datorează un comision de risc. Potrivit art.4 alin.1 din Legea 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".
Alin.2 prevede că "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".
De asemenea, lit.i din anexă prevede că este abuzivă clauza "obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.".
Aceeași situație se regăsește și în speță, în condițiile în care rata lunară a comisionului de risc este sensibil mai mică decât debitul lunar principal, se apropie ca valoare de dobânda aferentă acestei rate, iar în favoarea băncii s-a constituit o ipotecă de rang II asupra unui imobil evaluat de bancă, în limita acestei evaluări.
Coroborând cele două prevederi, se observă abuziv modul în care au fost formulate, condiționarea mai presus de orice altă obligație, a acordării creditului de plata lunară a acestui comision, ulterior denumit sub sintagma comision de risc, ceea ce înseamnă că practic clienții băncii nu-și pot exprima sub nicio formă voința, părerea în legătură cu termenii contractuali sau cu orice modificare ar putea interveni pe parcursul contractului. Totodată, banca nesocotește garanția reală imobiliară constituită de garanți în favoarea băncii, precum și polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor cu o societate agreată de aceasta. Consimțământul reclamanților apare astfel ca viciat, lor fiindu-le impus un contract standard, preformulat.
Acest comision de risc este impus și plătit doar în beneficiul băncii, suma neacoperind nimic din rata creditului.
În ceea ce privește art.8 lit.c și d, aceste clauze permit o marjă de apreciere mult prea mare băncii, aceasta obținând un drept discreționar și exclusiv de a declara creditul scadent anticipat, fără vreo posibilitate de intervenție sau de apărare din partea reclamanților. Totodată, clauzele nu oferă suficiente criterii pentru a asigura previzibilitatea unor astfel de situații, neexistând nici măcar indicii care să permită aprecierea concretă a unor asemenea împrejurări.
Art.10 prevede suportarea de către consumatori a creșterii costurilor băncii pentru motive exterioare convenției propriu-zise încheiate cu reclamanții și neimputabile lor. Acest cost ar trebui să fie suportat de către bancă.
Litigiul nu s-a putut rezolva amiabil.
În drept, au invocat temeiurile de drept deja arătate.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au propus proba cu înscrisuri și au depus la dosar contractul de credit (f.9-18), planul de rambursare (f.19 și urm.).
1". La solicitarea instanței, reclamanții au depus o precizare la 31.07.2013, prin care au cuantificat comisionul de risc achitat la suma de 434,28 euro, arătând că această sumă a fost achitată timp de 12 luni, în perioada 20.07.2006 - 20.06.2007.
Au anexat și un grafic de rambursare credit, precum și extrase de cont.
2. Pârâta S.C. Banca S.A. a formulat întâmpinare la data de 23.08.2013 (f.41 și urm.), prin care a solicitat respingerea acțiunii și a arătat următoarele:
Sancțiunea aplicabilă în cazul incidenței art.4 din legea 93/2000 nu este expres prevăzută de acest act normativ (singura referire de acest gen fiind în art.6), dar ea nu poate fi nulitatea absolută, deoarece interesul ocrotit în speță este unuol particular, nu unul public, chiar dacă legiuitorul a intervenit și a edictat norme privind protecția consumatorului. În consecință, nu poate fi constatată nulitatea absolută.
În al doilea rând, perceperea comisionului de administrare nu este supusă controlului privind caracterul abuziv al clauzei, dat fiind art.4 alin.6 din legea 193/2000, ce reprezintă o transpunere a Directivei 93/13/CEE/1993. Astfel, clauzele abuzive se referă la problematica legată de modul și condițiile în care părțile își încheie, execută și finalizează contractul, fără să poată viza obiectul contractului, adică suma împrumutată (în cazul împrumutatului) și rata lunară cu toate componentele sale (în cazul băncii). Comisionul de risc face parte din aceste componente.
O astfel de clauză poate face obiectul controlului, decât dacă este ascunsă, deoarece prețul este un domeniu în care agentul economic este suveran, atât timp cât se exprimă clar. Orice altă interpretare introduce o distorsiune gravă în circuitul civil.
În al treilea rând, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.4 alin.1, 2 și 5 ale legii 193/2000, pentru considera clauza respectivă ca fiind abuzivă.
Astfel, nu se poate reține că nu a existat o negociere, chiar dacă ea nu a avut loc de pe poziții echivalente. Consumatorii în speță nu sunt captivi, ca în cazul gazului metan sau al energiei electrice, unde nu există alternative și se poate vorbi de abuz de poziție dominantă. Noțiunea de negociere nu este definită de legiuitor, însă ea presupune libera formare a voinței juridice, cu posibilitatea de informare, gândire, răzgândire și alegere din partea ambilor semnatari, cu existența unui interval mimim de timp care să permită o reflecție conștientă asupra chestiunii, cu posibilitatea oricăreia dintre părți de a nu accepta sau refuza semnarea, cu posibilitatea de a face contrapropuneri. Această ultimă parte nu este totuna cu acceptarea contrapropunerii și înseamnă că cel în cauză trebuie să aibă un minim de diligență pentru interesele sale de a prezenta o contrapropunere.
Astfel, în speță negocierea a însemnat explicarea acestora ce înseamnă un contract de credit, în prezentarea ofertei, în trecerea unui interval de timp între discuția preliminară și semnarea contractului, toate acestea finalizate cu completarea particularizată a unui contract.
Reclamanții au avut în permanență posibilitatea să nu semneze contractul ori să nu retragă banii după semnare, contractul de credit fiind contract real.
Astfel, negocierea nu ia forma unui contract diferit, ci mai degrabă a unei depline și reale luări la cunoștință.
Legislația pentru protecția consumatorului nu trebuie să devină reversul a ceea ce s-a dorit, adică un abuz al consumatorului.
În plus, prin acest comision nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților - comisionul reprezintă o parte a prețului.
Într-o societate capitalistă, băncile nu sunt instituții de binefacere, astfel încât este firesc să pretindă un plus pe lângă ce a oferit - ceea ce reprezintă DAE. Dacă prețul este cunoscut de la început, el nu poate crea un dezechilibru.
Noțiunea de risc nu a fost introdusă pentru prima dată în contracte de pârâtă, ea fiind reglementată de OUG 99/2006 (art.104, art.126 alin.1), Regulamentul BNR 3/2007, din conținutul cărora se poate deduce că perceperea comisionului este practic o obligație legală a Băncii, astfel încât există bună-credință. Pentru bancă este mai complicat decât pentru client să gestioneze situația banilor, existând o echilibristică delicată între cheltuieli și încasări, trebuind avute în vedere și creditele neperformate.
Clauza de scadență anticipată trebuie interpretată în conjuncție cu art.7 din condițiile speciale, aceasta putând interveni doar dacă autoturismul a fost distrus, iar polița CASCO cesionată nu acoperă valoarea creditului.
În ceea ce privește costurile suplimentare, este normal ca banca să poată percepe sume de bani pentru a compensa costurile care i se impun prin schimbările normative.
În dovedirea susținerilor sale, pârâta a propus probele cu înscrisuri și interogatoriu.
3. La termenul din 02.10.2013, reclamanții au depus un răspuns la întâmpinare (f.59-60), prin care a reiterat argumentele privind caracterul abuziv al clauzelor atacate, insistând asupra faptului că mijloacele de garantare nu ar putea fi urmărite decât în caz de neplată.
II. Aspecte procesuale
Acțiunea este scutită de la plata taxei de timbru.
Prin încheierea de la termenul din 19.11.2013, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei și proba cu interogatoriu pentru pârâtă.
La ultimul termen, a fost administrată proba cu interogatoriul reclamanților, răspunsurile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei.
III. Situația de fapt
Între pârâta S.C. Banca S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanți, în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr.nnnnnnn/20.06.2006 (f.9 și urm.), în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 12062 euro, pe o durată de 84 de luni, pentru achiziția unui autoturism (indicat la pct.1.a).
În partea intitulată "condiții speciale ale convenției";, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,3 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Comisionul este prevăzut și în art.3.5 din Condițiile speciale ale contractului.
Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzută, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct.5 lit.a din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei garanții reale mobiliare fără deposedare asupra autoturismului menționat la pct.1.a.
Conform art.8.1. din Condițiile generale, ";în cazul în care se ivește una dintre situațiile următoare, banca are dreptul, pe baza unei notificări adresată clientului și garantului, să declare soldul creditului scadent anticipat și celelalte costuri ale împrumutului:
c. În cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției.
d. În cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător";.
În fine, art. 10.1 și 2 din Condițiile generale, intitulat " Costuri suplimentare";, dă dreptul băncii să pretindă împrumutatului sume suplimentare pentru acoperirea unor costuri ce or crește prin modificarea actelor normative, aceeași idee degajându-se și din art. 10.2 din aceleași Condiții generale ale convenției.
V. Analiza fondului
1. Despre caracterul abuziv al clauzelor contractuale
a. Considerații generale
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanți), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art.2 din amintita lege.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alin.2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Deși pârâta a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv, întrucât sunt clauze negociate, instanța nu este de acord cu această susținere, apreciind că datele speței conduc la o altă concluzie. Astfel, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității de a influența modul de calcul al dobânzii efective, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.
Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauzele în discuție nu pot fi considerate ca fiind negociate direct cu reclamanții întrucât contractul încheiat cu aceștia a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
Împrejurarea că reclamantul a avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce îi reveneau și sub aspectul valorii și sub cel al perioadei, și a fost de acord cu ele, prin semnarea convenției dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu ele, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art.969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Trebuie subliniat și că nu sunt acceptabile limitele noțiunii de negociere pe care le-a sugerat pârâta, în sensul că aceasta ar reprezenta doar o completă informare a consumatorului cu privire la clauzele contractuale, obligația de informare fiind o componentă separată a obligațiilor profesionistului.
Teza argumentativă a pârâtei este că negocierea nu poate avea amploarea interentă acestei noțiuni în cazul încheierii de contracte de credit. Se observă însă că niciun text legal nu obligă Banca să negocieze cu clienții în sensul clasic, fiind general acceptat faptul că un comerciant de asemenea dimensiuni încheie contracte standard preformulate. În egală măsură, este general acceptat faptul că Banca nu poate încheia contracte personalizate cu fiecare client în parte și nicio dispoziție legală nu sugerează obligația Băncii de a proceda în această manieră. De altfel, ar fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să facă astfel.
Reversul acestei realități de netăgăduit este însă faptul că numai în condiții cu adevărat excepționale Banca ar putea să pretindă că împrumutații săi au fost în postura de a negocia clauzele unui contract de credit. În egală măsură, și această chestiune este cvasigeneral acceptată.
Astfel, dacă Banca nu este în măsură să pună la dispoziția fiecărui client un contract personalizat, nici nu poate pretinde ulterior că fiecare dintre acei clienți a avut posibilitatea să negocieze, în adevăratul sens al cuvântului, care privește inevitabil posibilitatea de a schimba conținutul drepturilor și obligațiilor părților. Noțiunea de negociere nu poate avea semnificații juridice diferite în situații distincte. O astfel de interpretare ar putea să conducă la ineficiența completă a unor legi privind protecția consumatorului, deoarece fiecare profesionist ar putea să invoce faptul că și clienții săi au putut negocia într-un anume fel, chiar dacă nu în modalitatea general percepută, cunoscută și acceptată de subiecții de drept, din punctul de vedere al semanticii juridice.
Trecând peste aceste chestiuni de ordin general, nici în speță nu s-a probat existența unei negocieri, interogatoriile administrate nedovedind decât faptul că reclamanții nu au comparat oferta pârâtei cu a altor bănci și că au fost în general mulțumiți la început de condițiile de contractare, primind un minim de informații din partea băncii cu privire la acestea.
În concluzie, instanța reține faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 aliniatul ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
În ceea ce privește argumentele pârâtei privind tipul de nulitate, ele au fost expuse din rațiuni pur teoretice, în condițiile în care nu s-a invocat excepția prescripției extinctive sau alte aspecte în care distincția să conducă la consecințe juridice concrete.
Analizând totuși pe scurt acest motiv, se reține că legea 193/2000 și restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanțelor să aprecieze, pe baza trăsăturilor legislative ale acestui motiv.
Sub acest aspect, se reține posibilitatea (sau chiar obligația) instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a U.E. (de exemplu, în prima dispoziție a hotărârii pronunțate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Indubitabil, aceasta este o trăsătură specifică nulității absolute.
În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.
În al treilea rând, intervenția activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor fundamentale ale persoanei, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes general legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie (cea mai relevantă, fiind, evident, Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public.
În concluzie, pe baza acestor argumente și nu numai, în opinia acestei instanțe, interesul protejat prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută, nu relativă.
Pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispozițiilor contractuale, se impune și ca aceste dispoziții să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Sub acest aspect, se impune analiza separată a fiecărei clauze indicate de reclamanți.
b. Clauze considerate abuzive
b.1 Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct.5 lit.a din "condițiile speciale"; ale convenției de credit dintre părți reprezintă un element al prețului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață; chiar Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art.2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamant, în favoarea băncii pârâte, a unei garanții mobiliare asupra unui autoturism, proprietatea reclamanților, cumpărat chiar cu banii împrumutați. Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare Casco a acestui autoturism. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.
Se remarcă și faptul că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.
Mai mult, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încalcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
În ceea ce privește dispozițiile din OUG 99/2006 și din Regulamentul BNR nr.3/2007, ele reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit și a afacerilor bancare în general, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului sau chiar o obligație în acest sens, cum a sugerat pârâta.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art.4 alin.6 din Legea 193/2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâtă în acest sens.
Acest din urmă text afirmă și că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele și serviciile oferite in schimb, însă în cazul de față, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral (cu unicul scop de a acoperi propriile riscuri). Includerea sa expresă în "prețul contractului"; ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale și ar fi dus la scoaterea sa din discuția cu privire la clauzele abuzive.
În consecință, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art.4 alin.6, tocmai din cauza modalității sale de exprimare și explicare a comisionului de risc.
Mai mult, exprimarea textului sugerează doar că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, nu poate constitui un criteriu "calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată";, nu faptul că toate componentele prețului contractului sunt excluse din start și automat (de plano) de la un astfel de control. Nici prevederile art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu pot fi interpretate în această manieră.
Prin urmare, instanța va constata nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute în art.5 lit.a din Convenția de credit nr.nnnnnnn/20.06.2006.
b.2 Cu titlu general, instanța constată că orice clauze care permit băncii să ia în mod unilateral anumite măsuri, prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor, a criteriilor care să-i dea băncii acest drept, lăsând chestiunea la libera sa apreciere, au un potențial ridicat de a încălca prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.
În ceea ce privește art.8.1 lit. c și d din contract, elementul care ar putea provoca un astfel de efect este utilizarea sintagmei "în opinia băncii";.
Raportat la oricare dintre ipotezele prevăzute de art. 8 lit. c și d, în lipsa respectivei sintagme, se observă că acestea nu provoacă un dezechilibru contractual, deoarece posibilitatea băncii de a declara soldul creditului scadent imediat în caz de neîndeplinire de către împrumutat a oricărei obligații din contract ține de dreptul creditorului de a lua măsuri în caz de micșorare a garanțiilor sau de neplată a obligațiilor. Sub acest aspect, instanța observă că ambele coduri în vigoare la încheierea contratului dintre părți (Codul civil și Codul de procedură civilă) prevedeau sancțiuni energice în cazul în care debitorul "nedestoinic"; nu își îndeplinea în mod corespunzător obligațiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie contractuală (art.1025 C.civ.) sau al termenului de grație în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești (art. 263 și art. 382 C.proc.civ.).
Eventualul abuz al băncii în aplicarea sau interpretarea clauzelor poate fi în mod normal sancționat subsecvent în instanță, clauzele nefiind abuzive de plano.
În situația de față, însă, din punct de vedere teoretic, Banca și-a rezervat rolul exclusiv de a stabili când creditorul ar putea fi într-una dintre acele situații. Desigur, chiar și în lipsa sintagmei respective, Banca și-ar păstra poziția inerent privilegiată și ar putea să declare creditul scadent anticipat, iar clientul ar putea ataca în justiție atitudinea respectivă, însă în prezența sintagmei respective Banca s-ar putea apăra afirmând că, de vreme ce din perspectiva sa (singura ce contează, potrivit contractului) clientul a încălcat în modalitățile arătate obligațiile sale, atunci instanța nu ar putea decât să verifice existența hotărârii Băncii, fără a mai aprecia obiectiv dacă riscurile respective existau în realitate.
În consecință, instanța va constata că și această clauză este abuzivă din cauza puterii discreționare pe care i-o conferă Băncii, consecința acestei constatări fiind faptul că, pe de o parte, Banca nu își pierde posibilitatea să declare soldul creditului scadent anticipat și celelalte costuri ale împrumutului în situațiile arătate, însă, pe de altă parte, nu va mai avea posibilitatea să se întemeieze exclusiv pe clauza care condiționează acest drept de voința sa exclusivă.
c. Clauze neconsiderate abuzive
Analizând conținutul art. 10.1 și 10.2 din contract, instanța consideră că acestea nu sunt abuzive, fiind indicate cu claritate situațiile în care pot apărea costuri suplimentare pentru consumator, acestea fiind condiționate de elemente exterioare voinței băncii, și anume de modificarea actelor normative incidente.
De astfel, această practică a fost validată și de art.35 alin.1 lit.a și b din OUG 50/2010 (care nu este aplicabil relației contractuale dintre părți, dar este elocvent pentru a releva politica legislativă în materie de clauze abuzive și orientarea acesteia), potrivit căruia "fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit [...], se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract și care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație";.
Or, tocmai la astfel de costuri se raportează dispozițiile în discuție.
În consecință, instanța va respinge cererea în ceea ce privește aceste clauze.
2. Cererea de restituire a sumelor
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamantă către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate. Mai mult, în condițiile în care plățile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamanta, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc, pârâta nu a invocat existența unor restanțe de plată ale reclamantei cu privire la acest comision.
Sub acest aspect, va obliga pârâta să restituie reclamantului suma de 434,28 euro, reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat de la primei anuități (20.07.2006), până la data de 20.08.2007.
Subsecvent, va lua act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
| ← competenţă anulare incident plată. Jurisprudență Chemare... | Exercitarea autoritatii parintesti.Locuinta minor. Program de... → |
|---|
