Competența instanței de luare a unor măsuri provizorii aplicabile pe teritoriul româniei, chiar dacă în cauză ar fi incidentă o clauză compromisorie în favoarea unui arbitraj străin (art. 35 din regulamentul nr. 1215/2012).
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 456R din data de 11.05.2016
Competență.
Competența instanței de luare a unor măsuri provizorii aplicabile pe teritoriul României, chiar dacă în cauză ar fi incidentă o clauză compromisorie în favoarea unui arbitraj străin (art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012). Verificarea pe cale incidentală a incidenței convenției arbitrale în litigiul dedus judecății.
Părțile au exclus prin acordul lor voință competența instanțelor statale de soluționare a oricărui litigiu rezultând din sau în legătură cu contractul de distribuție din data de 18 august 2005, sau rezultând din încălcarea acestui contract, și au atribuit această competență unei instanțe arbitrale străine.
Prin hotărârea pronunțată în cauza Van Uden/Deco Line (C-391/95), Curtea de Justiție a reținut că instanțelor statale le aparține competența de luare a unor măsuri provizorii, într-un litigiu în care acțiunea principală fusese, pe fond, supusă arbitrajului, în temeiul dispozițiilor art. 24 din fosta Convenție de la Bruxelles (actualmente art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012), cu două circumstanțieri: ca obiectul ordonanței președințiale să intre în domeniul de aplicare al Convenției și de a exista un factor de legătură între obiectul acestor măsuri și competența instanței sesizate.
Aceste două condiții sunt întrunite în cauza de față, al cărei obiect constă în dispunerea anumitor măsuri provizorii împotriva pârâtei, iar aceste măsuri provizorii privesc aspecte care intră în domeniul material de aplicare al Convenției de la Bruxelles (conform art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012), iar instanța sesizată este cea mai în măsură să aprecieze asupra acordării sau refuzării măsurilor provizorii solicitate, deoarece este instanța pe teritoriul căreia are sediul societatea pârâtă și unde se pretinde că au fost săvârșite faptele ilicite.
În al doilea rând, existența și aplicabilitatea clauzei de arbitraj reprezintă o chestiune prealabilă pe care instanța statală sesizată trebuie să o soluționeze pentru a se putea pronunța asupra propriei competențe, după cum rezultă și din hotărârile Curții de Justiție în cauzele Rich (C - 130/89) și Allianz SpA/West Tankers Inc., (C-185/07, paragraful 27)
( Decizia civila nr. 456 R/ 11.05.2016 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila)
Materie juridică: Proprietate intelectuală; competență internațională; măsuri provizorii.
Conform primului paragraf din sentința recurată, tribunalul a admis excepția necompetenței instanțelor române, deși Curtea observă că pârâta nu invocase excepția necompetenței internaționale a instanțelor române, ci excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, în sensul că litigiul intră în competența de soluționare a unei instanțe arbitrale astfel cum a fost desemnată de părți prin clauza compromisorie stipulată la art. 9.2 din contractul de distribuție din 18 august 2005.
Se reține că Tribunalul București a fost sesizat cu un proces de drept privat cu element de extraneitate, în condițiile în care apelanta-reclamantă CDKG sediul în Finlanda, iar intimata-pârâtă ITTSare sediul în România. Competența internațională de soluționare a litigiului de față aparține instanțelor judecătorești române, în temeiul dispozițiilor art. 1066 C.pr.civ., deoarece pârâtul are sediul pe teritoriul României.
Obiectul litigiului de față constă în solicitarea apelantei-reclamante de a se dispune anumite măsuri provizorii împotriva intimatei-pârâte, în procedura ordonanței președințiale, respectiv obligarea acesteia de a înceta și interdicția de a mai săvârși pentru viitor orice fel de acte (utilizare, reproducere, distribuite, comunicare publică, închiriere, împrumut, radiodifuzare, retransmitere prin cablu, import în vederea comercializării) asupra programului de calculator AS și asupra operelor derivate ale acestui program; precum și obligarea acesteia de a înceta și interdicția de a mai săvârși pentru viitor orice acte de contrafacere a mărcii Uniunii Europene AS.
Instanța competentă să se pronunțe asupra măsurilor provizorii este aceeași cu instanța competentă să se pronunțe pe fondul litigiului, conform dispozițiilor art. 998 C.pr.civ.
Din acest punct de vedere, în mod corect susține apelanta-reclamantă că, din punctul de vedere al competenței internaționale, instanțele române au competență exclusivă în soluționarea capătului de cerere privind contrafacerea mărcii Uniunii Europene și au competență generală în soluționarea capătului de cerere referitor la drepturile de proprietate asupra programului de calculator.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 94 din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca Uniunii Europene, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2015/2424 al Parlamentului European și al Consiliului din 16.12.2015:
(1) Dacă prezentul regulament nu prevede altfel, normele Uniunii privind competența judiciară și recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială se aplică procedurilor privind mărcile comunitare (..).
(2) În ceea ce privește procedurile ce rezultă în urma acțiunilor și cererilor prevăzute la articolul 96:
a) articolul 2, articolul 4, articolul 5 punctele 1, 3, 4 și 5 și articolul 31 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 nu se aplică.
Potrivit art. 96 din Regulamentul nr. 207/2009:
Instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare au competență exclusivă: a) în materia acțiunilor în contrafacere și - în cazul în care dreptul intern o permite - în materia acțiunilor privind posibila contrafacere a unei mărci comunitare.
Potrivit art. 97 alin. 1 din Regulamentul nr. 207/2009:
Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, precum și a dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001 aplicabile în temeiul articolului 94, procedurile care rezultă din acțiunile și cererile prevăzute la articolul 96 sunt aduse în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are domiciliul pârâtul sau, în cazul în care acesta nu are domiciliul într-unul dintre statele membre, în fața instanțelor statului membru pe teritoriul căruia are o unitate.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, în vigoare din data de 9.01.2013, care înlocuiește Regulamentul (CE) nr. 44/2001:
Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriului unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitate lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.
În consecință, se reține ca fiind întemeiate susținerile apelantei-reclamante privind competența instanței sesizate în procedura ordonanței președințiale - conform cărora aceasta este atrasă de competența instanței de a se pronunța asupra fondului, în temeiul regulilor enunțate mai sus - art. 96, art. 97 alin. 1 din Regulamentul nr. 207/2009 și art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, reguli transpuse în legislația internă la art. 1066 C.pr.civ.
Cu toate acestea, specificul cauzei de față constă în aceea că între părțile litigiului a intervenit un contract de distribuție la data de 18 august 2005, în care la art. 9.2 a fost inclusă o clauză compromisorie, având următoarea redactare (conform traducerii legalizate a contractului, depuse la filele 76-120 din dosarul de fond): "orice dispută, controversă sau pretenție rezultând din sau în legătură cu prezentul contract sau cu încălcarea, rezilierea sau nulitatea acestuia va fi soluționată prin arbitraj, în conformitate cu Regulile Institutului de Arbitraj al Camerei de Comerț din Helsinki";.
Prin urmare, părțile au exclus prin acordul lor voință competența instanțelor statale de soluționare a oricărui litigiu rezultând din sau în legătură cu contractul de distribuție din data de 18 august 2005, sau rezultând din încălcarea acestui contract, și au atribuit această competență unei instanțe arbitrale.
Bazându-se pe această clauză compromisorie, intimatul-pârât a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, excepție care se întemeiază pe prevederile art. 553 și art. 1069 C.pr.civ. și pe dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. d) din Regulamentul nr. 1215/2012.
Într-adevăr, potrivit art. 553 C.pr.civ. încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul ce face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești, iar potrivit art. 1069 C.pr.civ. dacă părțile au încheiat o convenție de arbitraj vizând un litigiu arbitrabil conform legii române, instanța română sesizată își va declina competența, cu excepția situațiilor în care (…) b) instanța constată că respectiva convenție de arbitraj este caducă sau inoperantă.
Materia arbitrajului este exclusă din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, conform art. 1 alin. 2 lit. d).
Față de acest cadru juridic, apărarea intimatului-pârât - conform căreia competența generală a instanțelor judecătorești de soluționare a litigiului de față având ca obiect măsuri provizorii nu poate fi atrasă prin prisma competenței instanțelor judecătorești de soluționare a fondului litigiului, stabilită conform regulilor de competență expuse mai sus - este corectă, întrucât nu există, în sensul Regulamentului nr. 207/2009 și al Regulamentului nr. 1215/2012, o instanță competentă în privința fondului litigiului, atât timp cât părțile au încheiat o clauză compromisorie prin care au înțeles să atribuie unei instanțe arbitrale competența de soluționare a oricărui litigiu ce ar decurge din sau în legătură cu contractul de distribuție din 18 august 2005.
Însă, greșeala instanței de fond, sesizată în mod corect de apelanta-reclamantă, a constat în ignorarea dispozițiilor art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012 și a jurisprudenței CJUE creată în interpretarea fostului art. 24 din Convenția de la Bruxelles, respectiv art. 31 din Regulamentul nr. 44/2001 - conform criticilor cuprinse la lit. d) din motivele de apel.
Într-adevăr, potrivit art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012:
Măsurile provizorii și de conservare prevăzute de legislația unui stat membru pot fi solicitate instanțelor statului membru în cauză chiar dacă o instanță dintr-un alt stat membru are competența să judece cauza pe fond.
Potrivit dispozițiilor art. 94 alin. 2 lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009, art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (în prezent art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012, având aceeași redactare) se aplică în limitele prevăzute la articolul 97 alineatul (4) din prezentul regulament, adică doar atunci când pârâtul compare în fața unei alte instanțe competente în domeniul mărcilor comunitare, ceea ce nu este cazul în litigiul de față.
În consecință, în ceea ce privește capătul de cerere privind dispunerea măsurilor provizorii vizând protecția mărcii Uniunii Europene, sunt aplicabile dispozițiile art. 103 din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit cărora:
(1) Măsurile provizorii și conservatorii prevăzute de legislația unui stat membru în ceea ce privește o marcă națională pot fi solicitate, în cazul unei mărci comunitare sau al unei cereri de înregistrare a unei mărci comunitare, autorităților judiciare, inclusiv instanțelor competente în domeniul mărcilor comunitare, ale statului respectiv, chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare a unui alt stat membru este competentă pe fond.
(2) O instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare a cărei competență se întemeiază pe dispozițiile articolului 97 alineatul (1), (2), (3) sau (4) are competența să dispună măsuri provizorii și conservatorii care, sub rezerva oricărei proceduri impuse în scopul recunoașterii și executării conform titlului III din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, se aplică pe teritoriul oricărui stat membru. Această competență este exclusivă.
În această situație, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în concret în Hotărârea din data de 17 noiembrie 1998 pronunțată în cauza C-391/95, Van Uden Maritime BV (Van Uden Africa Line) împotriva Kommanditgesellschaft in Firma Deco-Line și alții, s-a statuat în sensul că "în cazul în care părțile au exclus în mod valid, din competența instanțelor naționale, un litigiu care rezultă dintr-un contract, cu scopul atribuirii acestuia unei instanțe arbitrale, măsurile provizorii sau de conservare nu pot fi dispuse în temeiul articolului 5 punctul (1) din Convenția din 27 septembrie 1968.
În măsura în care obiectul unei cereri de măsuri provizorii privește un aspect care intră sub incidența domeniului material de aplicare a Convenției din 27 septembrie 1968, aceasta se aplică, iar articolul 24 poate constitui baza competenței instanței sesizate prin procedura măsurilor provizorii, chiar dacă o procedură de fond a fost deja inițiată sau poate fi inițiată și chiar dacă această procedură trebuia să se desfășoare în fața unor arbitri.
Articolul 24 din Convenția din 27 septembrie 1968 se interpretează în sensul că aplicarea sa este supusă, în special, condiției existenței unui factor real de legătură între obiectul acestei măsuri și competența teritorială a statului contractant al instanței sesizate";.
În Hotărârea Van Uden, Curtea a reținut că instanțelor statale le aparține competența de instituire a unor măsuri provizorii, într-un litigiu în care acțiunea principală fusese, pe fond, supusă arbitrajului, în temeiul dispozițiilor art. 24 din fosta Convenție de la Bruxelles, cu două circumstanțieri: ca obiectul ordonanței președințiale să intre în domeniul de aplicare al Convenției și de a exista un factor de legătură între obiectul acestor măsuri și competența instanței sesizate.
Aceste două condiții sunt întrunite în cauza de față, al cărei obiect constă în dispunerea anumitor măsuri provizorii împotriva pârâtei, iar aceste măsuri provizorii privesc aspecte care intră în domeniul material de aplicare al Convenției de la Bruxelles (conform art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012), iar instanța sesizată este cea mai în măsură să aprecieze asupra acordării sau refuzării măsurilor provizorii solicitate, deoarece este instanța pe teritoriul căreia are sediul societatea pârâtă și unde se pretinde că au fost săvârșite faptele ilicite.
În consecință, într-o primă concluzie, chiar acceptând teza intimatului-pârât - conform căreia litigiul de fond derivă dintr-un contract ce cuprinde o clauză compromisorie, și chiar acceptând interpretarea în sens larg a clauzei compromisorii pe care a îmbrățișat-o instanța de fond - de aici nu rezultă decât faptul că părțile au convenit să excludă litigiul pe fond din competența instanțelor statale și atribuirea competenței în favoarea instanței arbitrale. În această situație, competența instanței statale de a decide asupra măsurilor provizorii se întemeiază pe dispozițiile art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012, norme de competență suplimentare, care nu fac parte din sistemul enunțat în Secțiunea referitoare la dispozițiile generale în materie de competență (art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012 se află în Secțiunea 10) - conform Hotărârii Van Uden, paragraful 20.
Într-un al doilea palier, apelanta-reclamantă susține faptul că stabilirea competenței generale a instanțelor judecătorești putea fi stabilită, de instanța de fond, și prin raportarea obiectului litigiului la obiectul clauzei compromisorii, și solicită ca, în urma efectuării acestei analize, să se constate că obiectul clauzei compromisorii este limitat, atât material cât și temporal, fapt pentru care această convenție arbitrală nu este operantă în litigiul de față - criticile de la lit. c) din motivele de apel.
Pentru a decide asupra temeiniciei acestui motiv de apel, Curtea trebuie mai întâi să stabilească faptul că instanțele statale au competența de a examina validitatea și aplicabilitatea respectivei clauze compromisorii.
Din modalitatea de motivare a excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești și de formulare a apărărilor în prezentul apel, Curtea constată că intimata-pârâtă interpretează în sens larg clauza de excludere a competenței instanțelor judecătorești, în sensul că, odată invocată clauza compromisorie, toate litigiile din raportul juridic respectiv se supun exclusiv arbitrajului, indiferent de obiectul material al procedurii, ceea ce înseamnă că, în opinia intimatei, numai instanța arbitrală are dreptul să verifice competența prin interpretarea clauzei compromisorii.
Curtea va respinge această apărare, deoarece în Hotărârea Rich (C-190/89) Curtea a arătat că existența unei convenții de arbitraj valide este o chestiune prealabilă determinantă pentru stabilirea competenței, or aplicarea normei de excludere în funcție de existența unei chestiuni prealabile care poate fi invocată în orice moment de către părți încalcă principiul securității juridice. De asemenea, în Hotărârea Allianz SpA împotriva West Tankers Inc., (C-185/07, paragraful 27), Curtea a arătat că excepția de necompetență întemeiată pe existența unei convenții de arbitraj, inclusiv chestiunea validității acestei convenții de arbitraj, face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 și, în consecință, este de competența exclusivă a acestei instanțe să se pronunțe asupra acestei excepții, precum și asupra propriei competențe.
Această concluzie este confirmată de art. II alineatul 3 din Convenția de la New York (privind recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, semnată din 19 iunie 1958 și la care România a aderat prin Decretul nr. 186/1961), potrivit căruia tribunalul unui stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o problemă asupra căreia părțile au încheiat o convenție de arbitraj, va îndruma părțile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele, dacă nu constată că această convenție nu este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată.
Prin urmare, existența și aplicabilitatea clauzei de arbitraj reprezintă o chestiune prealabilă pe care instanța statală sesizată trebuie să o soluționeze pentru a se putea pronunța asupra propriei competențe.
Intimata-pârâtă a subliniat faptul că legea de drept material aplicabilă contractului este legea finlandeză, așa cum rezultă din art. 9.1 din contractul din 18 august 2005, fără a face alte apărări în acest sens, deși avea această posibilitate conform art. 253 teza a II-a C.pr.civ. coroborat cu art. 2562 alin. 2 Cod civil.
Curtea reține că, potrivit art. 8.1 din contractul de distribuție AS din data de 18 august 2005, acesta a fost încheiat pentru o perioadă inițială determinată, respectiv până la 1 septembrie 2007, însă cu posibilitatea prelungirii automate pentru perioade suplimentare de câte 1 an, "până când și exceptând cazul în care este reziliat de oricare dintre părți pe baza unei notificări scrise, care va fi transmisă cu cel puțin 6 luni înainte de sfârșitul perioadei curente";. Mai reține că afirmația apelantei-reclamante din cuprinsul cererii de chemare în judecată - conform căreia acest contract de distribuție a fost reziliat de CDK G începând cu data de 1 septembrie 2014 - nu a fost contestată de intimata-pârâtă. Dimpotrivă, această situație de fapt este confirmată de intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, în care afirmă că, în baza art. 8.1.1 din contract, acesta a încetat prin ajungere la termen, din inițiativa apelantei-reclamante.
În baza acestei situații de fapt stabilită pe baza afirmațiilor necontestate ale părților, Curtea constată, în continuare, că apelanta-reclamantă a afirmat, în motivarea cererii de ordonanță președințială, faptele ilicite pe care le reproșează intimatei-pârâte au fost săvârșite de aceasta după data rezilierii unilaterale a contractului de distribuție din 18 august 2005.
De aceea, Curtea constată că sunt întemeiate criticile apelantei-reclamante conform cărora clauza compromisorie în discuție nu este operantă în litigiul de față, deoarece obiectul litigiului se referă la anumite fapte despre care reclamanta pretinde că au fost săvârșite de către intimata-pârâtă după încetarea contractului de distribuție.
Prin urmare, Curtea constată că este întemeiată susținerea apelantei conform căreia a invocat contractul de distribuție din 18 august 2005 pentru a reliefa instanței de judecată toate împrejurările de fapt ale litigiului dintre părți, iar nu ca temei al acțiunii. În această situație, competența instanțelor statale nu poate fi negată în baza unei clauze cuprinse într-un înscris invocat cu titlu de element probatoriu, deoarece ar însemna ca o parte să se poată sustrage de la procedura pornită împotriva sa prin simpla invocare a unei convenții de arbitraj nesusceptibilă de a fi aplicată în acel litigiu (în sensul art. II alin. 3 din Convenția de la New York), motiv pentru care Curtea constată că sunt întemeiate și criticile de la lit. f) din motivele de apel, raportat la circumstanțele specifice ale cauzei de față, potrivit cărora refuzul de acces la instanțele statale în vederea pronunțării unor măsuri provizorii pe calea ordonanței președințiale ar fi incompatibil cu principiile generale de drept comunitar (garantarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale) și a drepturilor fundamentale protejate în Comunitate (art. 47 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale enunțate în cele ce preced și ale art. 496 alin. 2 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat de recurenta CDK G (Finland) , va casa sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.
| ← Opoziţie la executare. termenul de declarare a apelului.... | Nu se poate susţine astfel că sumele cu care au fost... → |
|---|
