Acţiune în răspundere delictuală. prescripţia extinctivă.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 814 din data de 17.05.2016
Acțiune în răspundere delictuală. Prescripția extinctivă.
Potrivit art. 8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.";
- Articolul 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958
În ceea ce privește susținerea intimaților reclamanți potrivit căreia era necesară cunoașterea în concret și a persoanei juridice în sarcina căreia va fi reținută obligația de despăgubire (intimata pârâtă - asigurător), Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată având în vedere că împrejurarea că asigurătorul a fost chemat în judecată în temeiul art. 49- 50 din Legea nr. 136/1995 pentru a fi obligat la plata despăgubirilor nu influențează și cu atât mai puțin nu schimbă persoana celui care răspunde de pagubă și care este, indubitabil, autorul accidentului.
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ,
DECIZIA CIVILĂ NR.814 A din 17.05.2016)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov în data de 14.10.2014, G. P., G. M., G. A.-E. în contradictoriu cu pârâta SC E. R. A. R. SA și intervenientul I. C., au solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu titlu de daune morale pentru G. P., pentru decesul fiului G. M. I., suma de 1.000.000 lei, pentru G. M., pentru decesul fiului G. M. I., suma de 1.000.000 lei și pentru G. A. E., pentru decesul fratelui G. M. I., suma de 500.000 lei.
Pârâta SC E. R. A. R. SA, formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea în parte a acțiunii și diminuarea cuantumului daunelor morale.
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare prin care au reluat susținerii învederate în acțiune. Au solicitat respingerea apărărilor pârâtei și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Intervenientul I. C. a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, prin care a solicitat respingerea apărărilor din întâmpinare a neîntemeiate și admiterea cererii de chemare în judecată.
Prin sentința civilă nr. 2330/23.09.2015 pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția Civilă, în dosarul nr. 3098/93/2014 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și obligată pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanții G. P. și G. M. suma de 700 000 de lei, reprezentând daune morale; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei G.A.E. suma de 200 000 de lei, reprezentând daune morale; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 6518,91 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând cheltuieli transport și onorariu avocat.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că în data de 20.07.2011, intervenientul a condus autoturismul cu numărul de înmatriculare CT-19-EPR pe drumurile publice, a pierdut controlul volanului pe fondul lipsei de experiență, iar autoturismul a pătruns pe contrasens, lovind-o din spate pe reclamanta G. M., care a căzut jos peste fiul sau, G. M.I., pe care îl ținea în brațe în premomentul impactului.
Din raportul de expertiza medico-legala de necropsie ce a fost efectuat de S.M.L. Ialomița (fila 11), în urma autopsierii cadavrului numitului G.M.I. a rezultat că moartea acestuia a fost violentă și s-a datorat căderii mamei sale, G. M..
În urma evenimentului rutier mai sus descris a fost înregistrat dosarul penal nr.1560/P/2011, al Parchetului de pe lângă Judecătoria Fetești.
Prin sentința penală nr.121, din data de 10.09.2014, pronunțata de Judecătoria Fetești în dosarul nr.2415/229/2013, intervenientului din cauza de față, pentru fapta anterior menționată, i-a fost aplicată o măsură educativă.
Tribunalul a reținut că la data de 20.07.2011, autoturismul cu numărul de înmatriculare CT-19-EPR, condus de intervenient, era asigurat RCA la societatea de asigurări pârâta , astfel cum rezulta din interogarea bazei de date CEDAM (fila 18).
În ceea ce privește legea civilă substanțială aplicabilă în prezenta cauză, tribunalul reține că sunt incidente dispozițiile noului cod civil, astfel cum rezulta din interpretarea prevederilor art.103 din Legea nr.71/2011, potrivit cărora: "obligațiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, săvârșirii lor."; Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art.998-999 C.civ. 1864, relative la răspunderea pentru fapta proprie, întrucât fapta pretins ilicită s-a produs la data de 20.07.2011, deci înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil.
Tribunalul a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile privind răspunderea civilă delictuală în persoana intervenientului. Temeiul plății despăgubirii de către asiguratorul autoturismului condus de către acesta îl reprezintă Legea nr.136/1995.
Astfel, potrivit art.50 din Legea 136 din 1995: "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri.";, iar potrivit art.54 din același act normativ : " Despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați.";
De asemenea, potrivit art.49 din Ordinul CSA nr.14/2011: "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: ...2... d) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.";
În ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, tribunalul a reținut că din interpretarea dispozițiilor art.998-999 C.civ.1864 rezulta cele patru condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția.
În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, tribunalul reține că aceasta reprezintă orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține altei persoane.
Astfel, s-a constatat îndeplinită condiția săvârșirii de către intervenient a unei fapte ilicite care rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei, și anume din sentința penală nr.121, din data de 10.09.2014, pronunțată de Judecătoria Fetești în dosarul nr.2415/229/2013.
În ceea ce privește prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, acesta consta în rezultatul, efectul negativ suferit de o anumita persoana, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoana. În cauza civilă de față se pune problema reparării patrimoniale a unui prejudiciu fără caracter patrimonial, respectiv a acordării daunelor morale pretinse de reclamanți pentru încălcarea unor drepturi subiective civile nepatrimoniale.
Sub aspectul daunelor morale, tribunalul a reținut că acestea sunt consecința prejudiciului nepatrimonial, și anume suferința de ordin afectiv provocata de moartea numitului G. M. I. în accidentul rutier din data de 20.07.2011.
Prejudiciul moral suferit de reclamanți este unul cert, existența acestuia fiind dincolo de orice îndoială.
Tribunalul a mai reținut că nu se pune problema caracterului cert în ceea ce privește posibilitatea de evaluare, având în vedere specificul daunelor morale. Astfel, judecătorul cauzei este singurul care, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, poate sa aprecieze o sumă globală reprezentând echivalentul prejudiciului suferit. În ceea ce privește proba întinderii prejudiciului moral, estimarea acestuia se face de către instanța investită cu soluționarea cauzei, prin luarea în considerare a circumstanțelor de săvârșire a faptei ilicite și consecințele cele mai probabile pe care aceasta fapta le-ar putea produce asupra unui om din respectiva categorie, socială ori profesională.
În consecință, tribunalul a avut în vedere relațiile de familie existente între defunct și reclamanți, afectate în mod ireversibil de decesul lui G.M.I., ce a determinat, fără echivoc, suferințe psihice greu de suportat pentru orice persoana. Totodată, a avut în vedere impactul emoțional puternic resimțit de reclamanți în urma pierderii fiului, respectiv fratelui lor, în vârstă de doar 2 ani, fiind afectate în mod fundamental toate aspectele sociale ale vieții acestora, cu luarea în considerare și a modalității concrete în care a intervenit decesul, și anume prin căderea forțată a mamei acestuia, care îl ținea în brațe.
În ceea ce privește evaluarea prejudiciului moral, astfel cum a fost reținută de tribunal, a precizat că s-a avut în vedere un cuantum valoric rezonabil, dar substanțial al despăgubirilor pentru prejudiciul moral produs prin fapta ilicita, ce nu trebuie privit ca o sursa de înavuțire pentru reclamanți, ci, dimpotrivă, trebuie să constituie o reparație echitabilă a prejudiciului produs dar sa fie și de natura a descuraja, pe viitor, o conduita asemănătoare cu cea a șoferului vinovat de producerea accidentului rutier din data de 20.07.2011 din partea altor persoane. Din acest ultim punct de vedere, nu se pune problema acordării unor "despăgubiri exemplare";, ci doar a unor despăgubiri care să aibă și o eficiență practica în realitatea obiectivă, care să fie de natura sa descurajeze neglijenta celor care desfășoară o anume activitate, precum cea de a conduce autovehicule, în contextul actual, marcat de o creștere substanțiala a numărului de accidente rutiere.
În cauza este îndeplinita și condiția privind legătura de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciul suferit de reclamanți, astfel cum rezulta din probele administrate în cauza.
Vinovăția, ca element al răspunderii civile delictuale, reprezintă atitudinea subiectiva pe care autorul faptei a avut-o față de aceasta și de urmările acesteia, la momentul la care a săvârșit-o. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar ca fapta ilicita sa fie imputabila autorului ei. Or, din înscrisurile existente la dosar rezulta că, într-adevăr, fapta ilicita a fost săvârșita cu vinovăție, sub forma culpei.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta S.C. E.R.A. - R. S.A. în contradictoriu cu reclamanții: -G. P., G. M., G.A.E. și a solicitat admiterea apelului și rejudecând cauza, schimbarea în tot a sentinței pronunțate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă; în subsidiar a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul diminuării daunelor morale acordate în cauză de către această instanță de judecată reclamanților.
În dezvoltarea primului motiv de apel pârâta a arătat că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți a fost promovată la data de 14.10.2014 moment la care, față de prevederile art. 3 din Decretul lege 167/1958 coroborat cu art. 8 din același act normativ, dreptul la acțiune al acestora s-a prescris.
A arătat că reclamanții au cunoscut data producerii accidentului de circulație în care și-a pierdut viața fiul/fratele lor G.M.I. chiar la momentul respectiv-20.07.2011 ,aceștia promovând acțiunea de față la data de 14.10.2014, cu depășirea termenului de 3 ani conferit de lege pentru promovarea unei acțiuni de acest gen; reclamanții au cunoscut atât faptul cauzator de prejudiciu în dauna lor cât și autorul faptei ilicite-intervenientul forțat - astfel că nu pot invoca necunoașterea vreunuia dintre aceste elemente (esențiale în promovarea unei astfel de cereri de chemare în judecată).
A solicitat să se reține că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de la momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o fapta ilicită și implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel răspunzător de repararea lui, stabilind ca prescripția începe sa curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În cazul de față reclamanții au cunoscut aceste lucruri, accidentul fiind provocat de către intervenientul forțat (cel care și-a și recunoscut vinovăția în cauza-nu este ipoteza unui accident cu autor necunoscut).
De îndată ce sunt întrunite cerințele legale pentru nașterea răspunderii -prejudiciu, fapta ilicită săvârșită în principiu, cu vinovăție și raportul la cauzalitate între cele două elemente - un drept la reparație exista, desigur încă nedesăvârșit, deoarece întinderea prejudiciului, ca și modalitatea de reparare a lui nu sunt încă certe și cunoscute.
Ca urmare, la momentul la care reclamanții cunoșteau cele 2 elemente,( 20.07.2011 ) aceștia aveau posibilitatea de a promova o acțiune civilă în despăgubiri împotriva subscrisei urmând ca întinderea concreta a prejudiciului sa fie stabilita ulterior pe baza probatoriului ce s-ar fi efectuat în cauză.
Mai mult decât atât susținerea reclamanților apelanți în sensul că nu ar fi putut promova o astfel de acțiune până la soluționarea definitivă a dosarului penal este neîntemeiată, față de faptul că în numeroase cazuri se promovează o astfel de acțiune care poate fi suspendată în baza art 413 alin 1 pct 2 ,în cazul în care vinovăția inculpatului nu a fost stabilită.
Judecata se reia apoi la momentul la care hotărârea din procesul penal devine definitiva, dreptul la acțiune al reclamanților în dosarul civil fiind conservat.
A mai arătat că a fost vorba de o lipsă de diligentă a reclamanților care au înțeles, pe de o parte să nu acționeze în nici un fel în dosarul penal, neconstituindu-se părți civile și nu au introdus nici acțiune în instanța civilă . Nici o dispoziție legală nu impune astfel ca acțiunea civilă să fie promovată numai după stabilirea vinovăției în producerea faptei ilicite (cauzatoare de prejudiciu ) sau după momentul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare a inculpatului .Instanțele au arătat în acest sens ca :"potrivit art. 19 alin 1 C.proc.pen. persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubelor materiale și morale pricinuite prin infracțiune .Promovarea acțiunii civile nu este dependent de soluționarea procesului penal ,în care se valorifica un raport juridic de drept public, prin care se urmărește stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate (...)iar faptul că anumite elemente din raportul penal (...) se bucura de autoritate de lucru judecat conform art. 22 din C.proc.pen. nu înseamnă că dreptul material la acțiunea în răspundere civilă delictuală curge de la data stabilirii acestor elemente, neexistând nici o dispoziție care să prevadă această excepție ")- extras din dec 1567/2015 pron de către CA București. Fără a se pronunța asupra acestei apărări pe care am formulat-o încă din fondul cauzei, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică .
În cadrul celui de al doilea motiv de apel a arătat, în esență, că fără a contesta suferințele și trauma prin care au trecut reclamanții ca urmare a nefericitului accident soldat cu decesul fiului/fratelui lor, daunele morale acordate de către instanța de fond într-un cuantum exagerat.
Intimații reclamanți au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea ca nefondat a apelului formulat în cauză de pârâta și menținerea ca fiind legală și temeinică a hotărârii pronunțate în fondul cauzei de Tribunalul Ilfov.
În ceea ce privește primul motiv de apel au arătat că dispozițiile imperative ale textului de lege al art. 8 din Decretul nr. 167/1958 sunt mai mult decât grăitoare și nu lasă loc niciunei interpretări personale sau rău intenționate.
În mod determinat se stabilește în cuprinsul textului de lege enunțat că, în cazul acțiunii în răspundere pentru o paguba cauzata prin fapta ilicită (cum a fost acțiunea dedusa judecații), prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei și pe cel care răspunde de ea.
Opinia exprimată de înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 2963 pronunțată în cursul anului 2011, într-o speța în care au fost solicitate cu titlu de dezdăunare despăgubiri materiale și morale, a stabilit, în interpretarea textului de lege al art. 8 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, doua momente alternative de la care începe să curgă prescripția extinctivă.
Astfel, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. 5 din Codul de procedura civilă, pentru determinarea începutului prescripției extinctive se impune analizarea a două momente alternative de la care începe să curgă prescripția , fie momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea; fie momentul obiectiv al datei la care trebuie, după împrejurări să cunoască aceste elemente. Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin săvârșirea unei fapte ilicite nu începe deci sa curgă de la data când s-a produs paguba.
Pentru a ocroti drepturile victimelor, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de la momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel răspunzător de repararea lui, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Față de împrejurarea că, în cauza de față repararea prejudiciului încercat de reclamanți urmează, prin efectul legii, va fi reparat de societatea asigurătoare, fără dubiu se poate exprima opinia potrivit căreia persoanele păgubite au cunoscut aceste detalii la un moment pentru care raportarea exclusivă la data de 20 iulie 2011, ca moment incipient al curgerii termenului de prescriptive, este unul total eronat și nu exprima voința legiuitorului.
În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, se constată că, în cauză nu se poate reține posibilitatea reclamanților de a cunoaște aceste elemente, încă de la data producerii accidentului. Norma instituie cerința cunoașterii persoanei care răspunde pentru paguba și nu a persoanei care a cauzat prejudiciul.
Un considerent important ce trebuie avut în vedere este cuprins în dispozițiile art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările în România. Instanțele de judecată obligă la plata de despăgubiri doar societățile de asigurare, care nu pot fi cunoscute decât ulterior producerii accidentului. Persoanele vătămate, având conform dispozițiilor art. 54 din Legea speciala o acțiune directă împotriva societăților de asigurare.
Au arătat că intimații - reclamanți, terțe persoane față de contractul de asigurare, nu pot intra în posesia datelor privind asigurătorul, altfel decât prin intermediul organelor de cercetare ale accidentului ce acționează în aceste privințe numai la termenele și cu posibilitățile conferite lor de legile speciale.
La dosarul penal instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Fetești nu a fost depusă o copie a poliței RCA. De altfel, în cursul cercetării judecătorești începute în data de 13 noiembrie 2013T Judecătoria Fetești a făcut demersuri în vederea aflării societății de asigurare răspunzătore în cauză, iar la termenul de judecată din data de 11 iunie 2014 s-a dispus amânarea cauzei pentru a se primi detaliile privind asigurătorul. La termenul de judecată din data de 10 septembrie 2014, data judecării în fond a cauzei, FPVS a depus la dosar o adresa prin care se indica numărul poliței încheiată pentru vehiculul înmatriculat sub nr. CT.19. EPR, se confirma valabilitatea acesteia și se arăta în concret societatea E. A. SA ca fiind răspunzătoare în cauză.
Față de aceste aspecte au susținut că în cauza dedusă judecații acesta poate fi identificat ca fiind momentul de la care toate părțile implicate au cunoscut în concret și persoana juridica în sarcina căreia va fi reținuta obligația de despăgubire, complinindu-se astfel și cea de a doua cerința a textului de lege al art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
În susținerea acestei opinii au atașat Decizia nr. 950/A/2015 pronunțata de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 12546/3/2014, hotărâre în cuprinsul căreia se arăta în mod determinat că textul de lege al art. 8 impune cunoașterea persoanei "care răspunde de pagubă" și nu a persoanei care a produs efectiv prejudiciul.
Au mai arătat că pretențiile civile pentru care părțile au investit Tribunalul Ilfov își au sorgintea în săvârșirea unei fapte penale, respectiv evenimentul rutier din data de 20 iulie 2011 soldat cu decesul minorului în vârsta de numai 2 ani G. M. I..
Atât în teorie cât și în practica s-a stabilit că, deși dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită se poate naște la data săvârșirii faptei, totuși dreptul obiectiv, dreptul la acțiune se naște ulterior, prescripția extinctivă începând să curgă la momentul îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la pagubă și cel care răspunde de ea, dar și după stabilirea și determinarea pe cale judecătorească a elementelor răspunderii civile delictuale - Decizia ICCJ nr. 903/2015.
Față de acest considerent, se reține că dreptul material la acțiune, în mod obiectiv, nu putea să aibă ca punct de plecare data producerii accidentului, pentru că acesta intervine numai după ce persoane calificate, prin măsuri și mijloace științifice pot preciza cu certitudine modalitățile de producere a accidentelor de circulație, vinovățiile cât și persoanele răspunzătoare.
În accepțiunea juridică noțiunea de persoana vinovată este confirmată și indubitabil stabilita odată cu hotărârea de condamnare a celui ce se face vinovat de producerea unei fapte penale. În speța dedusa judecații, instanța de fond - Judecătoria Fetești - a pronunțat o hotărâre de condamnare a numitului I. C. în data de 10 septembrie 2014, data la care acesta a fost găsit vinovat de producerea accidentului rutier din iulie 2011, eveniment rutier în urma căruia a survenit decesul minorului G. M. - I.- fiul, respectiv fratele intimaților - reclamanți.
Până la momentul soluționării cauzei penale, până la pronunțarea unei hotărâri de condamnare, nicio persoană nu poate fi decât presupusă a fi vinovată. În orice altă situație procesul penal, cu toate fazele sale, nu și-ar găsi utilitatea. Raționamentul logic este acela că nicio persoană să nu fie condamnată fără a i se stabili în mod concret vinovăția.
Au mai arătat că "dreptul la acțiune se naște în mod complet, abia când se cunoaște atât paguba cât și pe autorul acesteia" (A. H., Despre noua reglementare a prescripției extinctive, în L.P. nr.8/1958, p.3).
Din punct de vedere strict juridic și logic, în cauza de față, momentul la care începe să curgă prescripția este raportat direct la data pronunțării unei hotărâri de condamnare, momentul la care recunoașterea vinovăției persoanei care a săvârșit o faptă penală este consfințită printr-o hotărâre judecătorească.
Astfel, introducerea acțiunii în cursul lunii octombrie 2014, este făcută deopotrivă cu respectarea dispozițiilor textului de lege al art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și în termen legal fata de data pronunțării hotărârii penale din cursul lunii septembrie 2014.
Pentru considerentele expuse, se constată că data curgerii prescripției extinctive nu poate coincide cu data producerii evenimentului rutier generator de prejudicii, ci numai data cunoașterii concluziilor organelor de specialitate, ca rezultat al cercetării penale finalizate cu sesizarea instanței penale, care stabilește autorul și culpa sa în determinarea faptului prejudiciabil.
Au mai arătat că opinia exprimată de apelanta - parata, potrivit căreia părțile puteau investi instanța civilă pe tot parcursul procesului penal, cu soluția juridică a suspendării până la data soluționării definitive a cauzei penale, nu își poate găsi aplicabilitatea în cauză de față, întrucât identificarea societății asigurătoare s-a făcut la ultimul termen de judecată, în data de 10 septembrie 2014. Potrivit dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 "drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia";. Cu îndeplinirea tuturor dispozițiilor legale în materie de asigurări, promovarea prezentei acțiuni s-a făcut în cursul lunii octombrie 2014.
Au mai arătat că pentru a nu se mai da curs unor abuzuri și interpretări personale rău voite cu privire la începutul cursului prescripției în astfel de situații, legiuitorul, prin Noul Cod Civil, în cuprinsul textului de lege al art. 1394, a dispus prorogarea termenului de prescripție, astfel ca, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplica și dreptului la acțiune în răspundere civilă. Această regulă reprezintă o excepție numai când fapta prejudiciabilă întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.
În privința celui de al doilea motiv de apel au arătat, în esență, că pârâta a solicitat reducerea despăgubirilor morale dar nu se aduc niciun moment în discuție sumele exorbitante încasate anual de societățile de asigurare de la toți participanții la trafic, sume care în mare parte se transforma în profit pentru cei care sunt la conducerea acestor societăți; că dreptul al despăgubiri reprezintă un drept recunoscut prin lege persoanelor prejudiciate și că despăgubirea este într-un cuantum de natură să complinească modificările survenite în viața familiei.
Au fost anexate întâmpinării , cu titlu de jurisprudență, hotărâri judecătorești pronunțate în spete similare, de natură a contura convingerea instanței de control judiciar asupra justeței pretențiilor formulate, atât în ceea ce privește dreptul reclamanților, cât și în ceea ce privește întinderea acestora.
Intimata apelantă a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimații reclamanți și a arătat că își menține punctul de vedere cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune și cu privire la solicitarea de diminuare a despăgubirilor morale acordate de prima instanță.
Analizând hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel Curtea reține următoarele:
Apelanta pârâtă a susținut, în cadrul primului motiv de apel că termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii accidentului, 20.07.2011, moment față de care acțiunea, introdusă în data de 14.10.2014 este prescrisă, iar în combaterea acestei susțineri, intimații reclamanți au susținut prin întâmpinare că termenul de prescripție curge de la data de 10.09.2014, dată care este pe de o parte, data la care au cunoscut în concret și persoana juridică în sarcina căreia va fi reținută obligația de despăgubire iar pe de altă parte, este data la care s-a stabilit printr-o sentință penală vinovăția celui care a săvârșit fapta.
În conformitate cu prevederile art. 6 alin. 4 și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile extinctive începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale ce le-au instituit.
Astfel, conform art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, aplicabil în cauză, dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani, termen care se calculează cu începere de la momentul nașterii dreptului la acțiune.
Potrivit art. 8 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.";
Curtea reține că faptul ilicit cauzator de prejudicii, existența prejudiciului și persoana care răspunde de ea au fost cunoscute de reclamanți la data decesului victimei accidentului, 20.07.2011. Astfel, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul având ca autor pe intervenientul forțat I. C., soldat cu decesul fiului/fratele reclamanților, care a avut loc la data de 20.07.2011.
Curtea apreciază că reclamanții au cunoscut la data producerii accidentului persoana care răspunde de pagubă (potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul 167/1958), astfel că termenul de prescripție de 3 ani al dreptului material la acțiune a început să curgă de la data de 20.07.2011, fiind împlinit la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 10.10.2014, dată reținută conform plicului aflat la fila 29 dosar fond. Față de mențiunile de pe plicul cu care a fost înaintată către instanța de judecată cererea de chemare în judecată, Curtea nu va reține data de 14.10.2014 susținută de apelanta pârâtă ca fiind cea a depunerii cererii de chemare în judecată ci data de 10.10.2014.
În ceea ce privește susținerea intimaților reclamanți potrivit căreia era necesară cunoașterea în concret și a persoanei juridice în sarcina căreia va fi reținută obligația de despăgubire (intimata pârâtă din cauză) Curtea o apreciază ca fiind neîntemeiată având în vedere că împrejurarea că asigurătorul a fost chemat în judecată în temeiul art. 49, 50 din Legea nr. 136/1995 pentru a fi obligat la plata despăgubirilor nu influențează și cu atât mai puțin nu schimbă persoana celui care răspunde de pagubă și care este, indubitabil, autorul accidentului.
Chiar dată fiind natura specială a litigiului (prin cererea de chemare în judecată urmărindu-se repararea prejudiciului moral încercat ca urmare a unui accident de circulație) sintagma folosită de art. 8 alin.1 "cel care răspunde de ea"; nu poate primi interpretarea susținută de reclamanți, respectiv că începutul termenului de prescripție este legat de momentul cunoașterii persoanei juridice care va achita despăgubirea.
Astfel, împrejurarea că reclamanții nu au cunoscut datele asigurătorului decât mult după data producerii accidentului, în cursul soluționării dosarului penal, nu are nicio relevanță în condițiile în care dispozițiile art. 8 alin.1 nu impun cunoașterea asigurătorului ca persoană care va repara prejudiciul ci a persoanei care a săvârșit fapta ilicită.
Or, în cauză, autorul accidentului a fost cunoscut la data producerii acestuia, 20.07.2011, dat fiind faptul că mama minorului a fost de asemenea, implicată în accidentul de circulație, aspect care rezultă din rechizitoriul întocmit în data de 14.10.2013 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Fetești.(f.20 dosar fond)
Astfel, împrejurarea că doar în cursul soluționării dosarului penal, la termenul de judecată din data de 14.09.2014, FPVS a depus la dosarul cauzei o adresă prin care s-a indicat numărul poliței încheiate pentru vehiculul înmatriculat sub nr. CT 19EPR nu are nicio influență asupra începerii termenului de prescripție, care a început să curgă în condițiile art. 8 alin.1 la data de 20.07.2011.
În ceea ce privește susținerea intimaților reclamanți potrivit căreia, în cauză, momentul la care începe să curgă prescripția este raportat direct la data pronunțării unei hotărâri de condamnare, momentul la care recunoașterea vinovăției persoanei care a săvârșit o faptă penală este consfințită printr-o hotărâre judecătorească Curtea nu o va reține apreciind că este nefondată deoarece o astfel de interpretare contravine dispozițiilor care reglementează prescripția extinctivă, existența unui proces penal nefiind menționată printre cauzele de întrerupere a cursului prescripției.
În opinia instanței o asemenea interpretare, în sensul că prescripția începe să curgă de la data la care prin hotărâre definitivă a fost stabilit gradul de culpă al autorului accidentului și răspunderea sa penală, poate fi aplicabilă în situația în care acțiunea civilă ar fi fost pornită în cadrul procesului penal și ar fi rămas nesoluționată, întrucât, potrivit art. 20 C.proc.pen. persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.
Or în speță această ipoteză nu se regăsește în speță întrucât reclamanții nu s-au constituit părți civile în procesul penal astfel cum rezultă din sentința penală nr. 121/14.09.2014.(f.65-70 dosar fond)
Curtea apreciază că pronunțarea unei hotărâri de condamnarea a autorului accidentului în data de 10 septembrie 2014 nu reprezentă în nici un caz un impediment în formularea unei cereri de obligare a acestuia la repararea prejudiciului suferit de reclamanți, fie în cadrul procesului penal, fie în cadrul unui proces civil distinct.
Intimații reclamanți au susținut în combaterea excepției prescripției dreptului material la acțiune că dreptul material la acțiune, în mod obiectiv, nu putea să aibă ca punct de plecare data producerii accidentului, pentru că acesta intervine numai după ce persoane calificate, prin măsuri și mijloace științifice pot preciza cu certitudine modalitățile de producere a accidentelor de circulație, vinovățiile cât și persoanele răspunzătoare; În accepțiunea juridică noțiunea de persoana vinovată este confirmată și indubitabil stabilită odată cu hotărârea de condamnare a celui ce se face vinovat de producerea unei fapte penale.
Curtea reține că nu există nicio dispoziție legală care să condiționeze formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală de pronunțarea prealabilă a unei hotărâri penale (în situația în care fapta ilicită respectivă este și infracțiune), ci, mai mult, există prevederi legale din care rezultă clar că nu există o asemenea condiționare, partea având deschis dreptul la acțiune.
Astfel, potrivit art. 19 alin. 1 și 2 din C.proc.pen. 1968 (în vigoare la data producerii accidentului rutier) "persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune(alin.1); judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale (alin.2)";.
Rezultă astfel că suspendarea procesului civil de care vorbește art. 19 alin. 2 C.proc.pen. ("penalul ține în loc civilul";) nu echivalează nicidecum cu o imposibilitate de formulare a acțiunii civile, ci este justificată pur și simplu de voința legiuitorului de a se evita situația în care o instanță civilă să pronunțe o hotărâre care să fie contrazisă ulterior de o hotărâre penală, în condițiile în care potrivit art. 22 C.proc.pen. "(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. (2) Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale, cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia";
Pentru aceste considerente este nefondată și susținerea potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă la data de 10.09.2014, data pronunțării sentinței penale nr. 121 în dosarul nr. 2415/229/2013 prin care, pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, a fost aplicată autorului accidentului măsura educativă neprivativă de liberate a asistării zilnice pe o durată de șase luni.
Față de cele de mai sus, apreciind fondat motivul de apel invocat de apelanta pârâtă privind prescripția dreptului material la acțiune, Curtea constată că nu se mai impune analiza celorlalte motive de apel prin care pârâta a criticat cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că apelul este întemeiat, în temeiul art. 480 alin.2 C.proc.civ. l-a admis și a schimbat sentința apelată în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.
| ← Nsolvenţă – procedură civilă. încălcarea principiului... | Litigiu de asigurări sociale. stagiu de cotizare în sistemul... → |
|---|
