Competenţa instanţei române în soluţionarea acţiunii de divorţ
| Comentarii |
|
Tribunalul PRAHOVA Decizie nr. 175 din data de 02.06.2016
DECIZIA CIVILĂ NR. 175
Data: 02.06.2016
Autor - NICOLETA ALEXANDRU
Domeniu asociat: Procedură civilă și penală (căi de atac, competențe etc.)
Titlu: competența instanței române în soluționarea acțiunii de divorț
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr. XXX reclamantul XXX, a chemat în judecată pe pârâta XXX, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de ____, din culpa comună și reluarea, în viitor, a numelui avut anterior căsătoriei de către pârâtă, acela de "XXX";, fără obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de ____, că relațiile cu aceasta au fost relativ bune până în anul 2005, când acestea au început să se deterioreze pe fondul unor discuții contradictorii cu privire la relația de familie.
A mai arătat reclamantul că inițial, datorită agravării relațiilor, au dorit să divorțeze în anul 2006 când au venit în țară, după care, au hotărât împreună să mai acorde o șansă căsătoriei.
S-a mai precizat de reclamant că relațiile s-au deteriorat, iar la data de 15.08.2013 acesta a părăsit imobilul în care locuiau și s-a mutat în domiciliul actual din ____Spania.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 373 alin. 3 și urm. C.pr.civ.
În dovedirea acțiunii reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisuri și a solicitat audierea martorului Nicolaescu Iulia.
La data de 10.06.2014 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere reconvențională.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Ploiești în soluționarea pricinii, motivat de faptul că legea română arată că, în materie de divorț, instanța competentă să soluționeze cererea este instanța de la ultimul domiciliu comun al soților, ori, începând cu anul 2006, soții s-au mutat și chiar au obținut rezidența în Spania, unde au și conviețuit ca soț și soție, până când pârâtul a părăsit domiciliul comun, intrând în relații de concubinaj cu o altă femeie.
În plus, pârâta a mai precizat că aceasta a demarat în Spania procedura de divorț, dosarul fiind în curs de soluționare.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 10.09.2014, reclamantul-pârât a solicitat respingerea excepției de necompetență, invocată de pârâta-reclamantă, întrucât ultimul domiciliu comun a fost în Ploiești,_____ jud. Prahova. În raport de cele menționate, instanța de fond, la termenul de judecată din 22.10.2014, a pus în discuția părților excepția necompetentei generale a instanțelor române în soluționarea prezentei cauze, invocata de pârâta-reclamantă, raportat la dispozițiile art. 3 alin. 1, lit. a, pct. 1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al CE.
Prin sentința civilă nr. 1379/17 noiembrie 2015, Judecătoria Ploiești a admis excepția de necompetență generală a instanțelor române, invocată de pârâtă, prin întâmpinare și a respins cererea formulata de reclamantul XXX, în contradictoriu cu pârâta XXX, ca nefiind de competența jurisdicției române.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma excepției de necompetență generală a instanțelor române, invocată din oficiu, a reținut următoarele:
În prezenta cauză, reclamantul-pârât XXX a formulat cerere pentru desfacerea căsătoriei încheiată cu pârâta-reclamantă, cerere ce a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 24.01.2014.
La momentul formulării cererii - luna ianuarie 2014, părțile aveau domiciliul (conform susținerilor necontestate) în orașul Castellon, Spania.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 pct. 1 lit. a) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al C.E., sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de corp și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află reședința obișnuită a soților.
Astfel, așa cum s-a arătat anterior, la momentul sesizării, instanței, ambii soți au reședința în Spania.
Ca atare, reținând că ambele părți au reședința în Spania, iar pe rolul instanțelor din Regatul Spaniei, se află în curs de soluționare mai multe cereri formulate de pârâta-reclamantă ce vizează pretinsul comportament necorespunzător al pârâtului, inclusiv cererea pentru desfacerea căsătoriei încheiată cu reclamantul-pârât, instanța de fond a constatat întemeiată excepția de necompetență generală a instanțelor române invocată de pârâta-reclamantă a admis-o și a respins cererea formulată de reclamantul-pârât XXX, ca nefiind de competența jurisdicției române.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul XXX, dar și cerere de repunere în termenul de recurs, criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, apreciind că a fost dată cu aplicarea greșită a disp. prevăzute de art. 3 pct.1 din Regulamentul CE nr. 2101/2003 al CE și art. 1, art. 19 pct. 1 din același Regulament.
În ceea ce privește cererea de repunere în termen, recurentul a arătat că după redactarea sentinței civile nr. 14858/2014, instanța de fond, nu a dispus comunicarea acesteia la domiciliile indicate în acțiune, respectiv la domiciliul recurentului din Spania, la reședința acestuia din Ploiești sau la domiciliul mandatarului, în Ploiești, ____ jud. Prahova, domicilii se regăsesc și în dispozitivul sentinței recurate, fapt ce a condus la neputința declarării recursului în termen de 30 de zile de la comunicarea acestuia, deși redactarea sentinței a avut loc la 09.12.2014.
Astfel că, la data de 01.02.2016, mandatarul reclamantului a solicitat prin cerere scrisă instanței de fond comunicarea acestei hotărâri, iar la data de 08.02.2016, mandatarul a primit prin intermediul poștei recomunicarea Hotărârii la care a înțeles să formuleze atât recursul cât și cererea de repunere în termenul de recurs.
În motivare, recurentul a arătat că instanța de fond a apreciat că excepția necompetenței generale a instanțelor romane invocată de pârâtă este întemeiată, fiind aplicabile disp. art. 3 alin. 1 pct. 1, litera a din Regulamentul CE nr. 2201/2003 și a admis aceasta excepție considerând că cererea reclamantului XXX nu ar fi de competența jurisdicției române.
Recurentul a mai arătat că, pârâta-reclamantă, cu rea-credință a susținut în fața Judecătoriei Ploiești că pe rolul instanțelor din Regatul Spaniei a fost introdusă o acțiune de divorț între aceleași părți înainte de data de 24.01.2014 și care ar fi avut termen de soluționare la data de 22.10.2014, anterior soluționării prezentei cauzei.
Recurentul a susținut că, acțiunea promovată de acesta pe rolul Judecătoriei Ploiești a fost depusă anterior depunerii acțiunii de divorț de către pârâta reclamantă Iordache Lăcrămioara Mariana pe rolul instanțelor din Regatul Spaniei, situație reținută în mod corect de Judecătoria de Prima Instanța nr. 7 din Castellon prin sentința nr. XXX, care a respins acțiunea formulată de pârâtă considerând că instanțele românești sunt competente să soluționeze cauza de divorț întrucât organul jurisdicțional în fața căruia s-a prezentat prima acțiune - Judecătoria Ploiești are întâietate și este cea care trebuie să soluționeze divorțul față de organul jurisdicțional din Spania în fața căreia s-a prezentat pârâta, ulterior depunerii de către reclamant a cererii de divorț.
De altfel, Judecătoria de Primă Instanță nr. 7 din Castellon prin sentința nr. 000718/2015 a arăta în motivarea acestei hotărâri de respingere a acțiunii pârâtei Iordache Lăcrămioara Mariana că, față de împrejurarea arătată de către aceasta în sensul că pe rolul judecătoriei Ploiești se afla înregistrată o altă hotărâre de divorț cu nr. de dosar. 2203/2014 , înregistrată la 24.01.2014 sunt aplicabile disp,. art. 19 pct. 1 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 cu privire la competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie de căsătorie și responsabilitate parentală, ce prevăd:
"Atunci când se depun acțiuni de divorț, separare juridică sau nulitate matrimonială între aceleași părți în fața organelor jurisdicționale din diferite state membre, organul jurisdicțional în fața căruia s-a prezentat a doua acțiune, va suspenda din oficiu procedura până nu se stabilește competența organului jurisdicțional în fața căruia s-a introdus prima acțiune";.
Pentru a stabili respective competență, aceeași instanța din Regatul Spaniei arată că trebuie să facă apel la art. 1 pct. 1 din Regulamentul 2201/2003 al CE conform căruia : "În chestiunile legate de divorț, separare juridică și nulitate matrimonială, competența va reveni organelor jurisdicționale din statul membru:
a) pe al cărui teritoriu se găsește reședința normală a soților sau ultimul domiciliu de reședință normală a soților, atâta timp cât unul dintre ei locuiește acolo sau reședința normală a pârâtului, iar în caz de acțiune comună, reședința normală a unuia dintre soți, respectiv reședința normală a reclamantului dacă a locuit acolo pe durata a cel puțin 1 an, imediat înainte de prezentarea acțiunii, respectiv reședința normală a reclamantului în cazul în care a locuit acolo cel puțin 6 luni, imediat înainte de prezentarea acțiunii fiind originar din statul membru în cauză.
b) naționalitatea ambilor soți";
Recurentul a mai arătat că, tot instanța din Castellon a reținut că în conformitate cu criteriile de mai sus, trebuie apreciată atât competența instanțelor românești ca fiind naționalitatea comună a ambilor soți cât și cea a instanțelor spaniole întrucât în Spania se află reședința normală a soților.
Această dublă competentă, atât a României cât și a Spaniei aflată sub protecția Regulamentului din U.E. ce se aplica ambelor țări, membre ale U.E , acordă însă prioritate acelui organ jurisdicțional în fața căruia s-a formulat prima cerere de divorț, care în cazul de față este Judecătoria din Ploiești, această instanță fiind cea care trebuie să și soluționeze cauza de față.
Astfel că, prin sentința nr. 000718/2015, Judecătoria de Primă Instanță nr. 7 din Castellon, a admis excepția de litispendență invocată de reclamantul - pârât și a apreciat că Judecătoria Ploiești este competentă să soluționeze această cauză, respingând acțiunea reclamantei fără a intra în fondul cauzei în scopul de a nu pronunța o sentință contradictorie cu cea a Judecătoriei Ploiești în fața căreia s-a formulat prima cerere de divorț.
Recurentul a precizat că, deși, a solicitat să se admită probatorii pentru a se dovedi ultimul domiciliu comun al soților, situație reținută în practicaua sentinței civile nr. 14858/2014, dar și faptul că cererea de divorț a pârâtei a fost depusă la organele jurisdicționale din Spania ulterior cererii sale, Judecătoria Ploiești a apreciat că nu este necesar a se efectua probatorii în dovedirea susținerilor reclamantului și s-a pronunțat asupra excepției necompetentei generale a instanțelor române invocată de pârâtă, fără a fi depusă nici o dovadă în susținerea acestora.
A considerat recurentul că, alături de dispozițiile prevăzute de art. 3 pct. 1 din Regulamentul CE nr. 2101/2003 al CE și art. 1 pct. art. 19 pct. 1 din același Regulament, în prezenta cauză sunt aplicabile și art. 22 din Legea 105/1992, art. 150 din aceeași Lege, precum și art. 3 alin. 1 din Regulamentul 2201/2003 ce prevăd o competență de fond alternativă, reclamantul putând alege între mai multe instanțe deopotrivă competente, în soluționarea cererii sale de divorț, situație reținută de altfel și de Judecătoria de Primă Instanță nr. 7 din Castellon, care însă a înțeles să invoce în admiterea excepției de litispendență doar disp. art. 19 alin. 1 din Regulamentul nr. 2201/2003 al CE., alături de sentința Curții Supreme din 26.02.1999 a României, respectiv art. 1252 Codul Civil Nou, pentru a stabili în mod primordial competența Judecătoriei Ploiești în soluționarea acestei cauze.
Pentru considerentele arătate, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru soluționarea cererii de divorț.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 8 și art. 496 c.pr.civ.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 2203/281/2014 la data de 15.03.2016 .
Tribunalul, examinând cauza în raport de situația de fapt reținută, de probele administrate în cauză, de criticile formulate și ținând seama de dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul XXX, Tribunalul reține că potrivit disp. art. 186 NCPC, partea care a pierdut un termen procedural poate fi repusă în termen numai dacă se dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.
În speță, se constată faptul că, deși recurentul reclamant a solicitat la data de 04.02.2016 să-i fie comunicată sentința civilă nr. 14858/05.11.2014, din dovezile de comunicare a sentinței rezultă că hotărârea a fost comunicată numai intimatei pârâte, nefiind comunicată niciodată reclamantului (f.43, 46-48 d.f).
Conform mențiunii inserate pe cererea de recurs, recurentul a declarat recurs la data de 12.02.2016.
Potrivit disp. art. 485 NCPC, termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 468 alin. (2)-(4), precum și cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător.
Conform art. 184 alin. 1 NCPC, ca regulă, termenul de recurs începe să curgă de la data comunicării hotărârii care se atacă.
În aplicarea principiului echipolenței, practica judiciară a decis că termenul de declarare a căii de atac mai curge de la data la care partea a primit sub semnătură copie de pe hotărâre, precum și în cazul în care a cerut comunicarea acesteia(art. 184 alin. 2NCPC).
Așadar, în cauză recurentul a solicitat comunicarea sentinței recurate la data 04.02.2016, astfel că de la această dată curge termenul de declarare a căii de atac, în absența oricărei dovezi din care să rezulte că recurentului i s-ar fi comunicat hotărârea la o dată anterioară.
Cum recurentul a declarat recurs la data de 12.02.2016 înseamnă că acesta a promovat calea de atac în interiorul termenului de 30 zile prevăzut de disp. art. 485 alin. 1 NCPC, termen care a început să curgă de la data la care a solicitat comunicarea sentinței civile nr. 14858/05.11.2014, astfel că nu se justifică cererea sa privind repunerea în termenul imperativ de 30 zile pentru declararea căii de atac, motiv pentru care va fi respinsă ca neîntemeiată.
Cu privire la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 14858/05.11.2014, Tribunalul reține că în mod greșit a apreciat instanța de fond că în cauză este incidentă excepția de necompetență generală a instanțelor române motivat de faptul că, la momentul sesizării instanței, ambii soți aveau reședința în Spania, iar pe rolul instanțelor din Regatul Spaniei se află în curs de soluționare mai multe cereri, inclusiv cererea pentru desfacerea căsătoriei.
Astfel, potrivit disp. art. 915 alin.1 NCPC, cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.
Conform alin. 2 al aceluiași articol, dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.
Această normă se corelează cu norma europeană deoarece, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (numit și Bruxelles II bis), competența teritorială internațională poate fi stabilită și pe criteriul cetățeniei, indiferent dacă soții (sau vreunul dintre ei) mai au sau nu vreo locuință pe teritoriul statului membru ai cărui cetățeni sunt. Mai exact, instanța din România este competentă să judece cererea de divorț dintre doi cetățeni români, chiar dacă, la data sesizării instanței, niciunul dintre aceștia nu mai are reședința în România, criteriul unic de determinare a acestei competențe fiind acela ca, la data introducerii cererii de divorț, soții să fie cetățeni ai statului român.
În prezenta cauză, prin cererea adresată Judecătoriei Ploiești la data de 24.01.2014 recurentul reclamant XXX a solicitat desfacerea căsătoriei încheiată cu pârâta intimată XXX la data de ____.
Prin cererea reconvențională adresată Judecătoriei Ploiești la data de 10.06.2014, pârâta reclamantă a solicitat, de asemenea, desfacerea căsătoriei încheiată între părți.
La data de 31.07.2014 pârâta reclamantă din prezenta cauză sesizează Judecătoria de primă instanță nr.7 Castellon cu acțiune având ca obiect divorțul părților din prezenta cauză, cerere soluționată prin sentința nr.718/15 din 13.10.2014 în sensul respingerii acțiunii de divorț în temeiul excepției de litispendență raportat la existența unei proceduri anterioare de divorț pe rolul instanțelor din România.
Așa cum rezultă din actele dosarului, părțile litigante au cetățenie română, fapt ce determină incidența dispozițiilor art. 3 lit.b teza I din Regulamentul (CE) nr.2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, sub aspectul competenței internaționale a instanțelor judecătorești din România în soluționarea demersului judiciar dedus judecății.
La data promovării acțiunii de divorț pe rolul instanței române, reclamantul avea reședința în țară, anterior separării în fapt, cea din urmă locuință comună a soților a fost în Ploiești, str. Pictor Rosenthal nr. 40, însă nici unul dintre soți nu mai locuia în circumscripția judecătoriei Ploiești, instanță în raport cu care se stabilește competența teritorială.
Totodată, la data sesizării instanței, ambii soți sunt cetățeni români, iar reclamantul avea reședința în România, acesta fiind reperul fix în funcție de care se stabilește competența teritorială, ca fiind a instanței din această circumscripție, respectiv Judecătoria Ploiești.
Conform susținerilor părților, necontestate, nici reclamantul și nici pârâta nu mai au domiciliul în țară, ceea ce înseamnă că părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România.
Cum ambele părți au solicitat Judecătoriei Ploiești desfacerea căsătoriei (reclamantul, la data de 24.01.2014, iar pârâta la data de 10.06.2014, prin cererea reconvențională), Tribunalul apreciază că în aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. 2 NCPC și art. 3 alin. 1 lit. b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Ploiești.
Pentru considerentele arătate, în temeiul disp. art. 498 NCPC, Tribunalul va admite recursul declarat de recurentul-reclamant XXX , va casa sentința recurată și va trimite cauza spre soluționare instanței competente, respectiv Judecătoria Ploiești.
| ← Prescripţii. cerere în despăgubire.. Jurisprudență | Anulare act administrativ. Jurisprudență → |
|---|
