Constatare nulitate act juridic
| Comentarii |
|
Judecătoria REŞITA Sentinţă civilă nr. 2298 din data de 21.10.2013
Instanța a respins acțiunea formulată de către reclamantă.
În speță, instanța reține faptul că, în baza certificatului de moștenitor nr. …./… , întocmit de către N . S Rîn dosarul nr. 587/1981, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în cotă de 1/1 părți asupra imobilului situat administrativ în …. , jud. Caraș-Severin, nr. . evidențiat în CF nr. … nr. top ….. , compus dintr-o casa cu nr. … și teren în suprafață de 250 mp, restul terenului până la suprafața tabulară de 1223 mp aparținând statului , prin fosta Cooperativă Agricolă de Producție.
În baza Deciziei nr. 511/1989, emisă de către Consiliul Popular al Județului Caraș-Severin, asupra cotei de proprietate a reclamantei, care a părăsit țara în mod definitiv fără a avea aprobare, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlul de preluare în condițiile Decretului nr. 223/1974 în favoarea Statului Român.
După anul 1989 , în imobilul în litigiu au locuit în calitate de chiriași pârâții P I și P I iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. ../…, imobilul în litigiu le-a fost vândut în baza Legii nr. 115/1995 , dreptul de proprietate fiind înscris în Cartea Funciară la data de 24.08.2009.
Instanța reține că imobilele preluate de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974 de la persoanele care au plecat din tara sunt considerate ca fiind preluate in mod abuziv, indiferent daca plecarea s-a făcut la cerere ori dacă au fost acordate despăgubiri sau nu .
Reclamantei îi sunt aplicabile dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989) , întrucât nu se încadrează în categoria persoanelor exceptate de la procedura acestui act normativ și nu a făcut dovada că din motive independente de voința ei nu a putut să utilizeze această procedură.
Instanța reține că reclamanta a uzat de două căi în vederea restituirii în natură a imobilului, iar , în subsidiar, pentru obținerea de despăgubiri, respectiv de cea administrativă și cea judecătorească.
Astfel, prin notificarea înregistrată la data de 20.07.2009, sub nr. 43/2009, reclamanta solicitat restituirea imobilului în litigiu, precizând că prețul estimativ al acestuia este de 100.000 euro( fila 113 dos.).
Prin Dispoziția nr. 175/17.08.2009 emisă de către Primăria Comunei Măureni( fila 110), a fost respinsă notificarea ca tardivă.
Împotriva acestei dispoziții, reclamanta formulat contestație , înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 2143/115/2009.
Prin sentința civilă nr. 759/03.05.2010 , pronunțată de către Tribunalul Caraș-Severin , în dosarul nr. 2143/115/2009, rămasă irevocabilă, a fost respinsă cererea de repunere în termenul de depunere a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001. A fost admisă excepția de tardivitate invocată de către intimată fiind respinsă acțiunea reclamantei ca tardivă.
Așa, cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008 , publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din 23/02/2009, prin dispozițiile sale , Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Cât privește dreptul persoanelor de a introduce acțiuni în revendicare întemeiate pe disp. art. 480 C.civ., Înalta Curte a reținut că …de principiu , persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării…
Referitor la raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a dreptului omului , Înalta Curte a stabilit prin decizia susmenționată că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În speță, reclamanta a cunoscut faptul că imobilul a fost atribuit spre folosință pârâților, că aceștia au folosit casa și după 1989 în temeiul raporturilor juridice de locațiune, iar în anul 1997 au cumpărat-o .
In Hotararea CEDO din Cauza Păduraru împotriva României, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 514 din 14/06/2006, se face o trecere in revista a practicii judiciare din Romania in privinta abordarii conceptului de buna-credință.
O parte a instanțelor naționale a considerat că trebuie să i se ceară cumpărătorului să facă dovada că a îndeplinit diligențe rezonabile pentru a cunoaște situația juridică a imobilului. Pentru alte instanțe, buna-credință ar trebui să fie prezumată și obligația de a face dovada relei-credințe îi revine celeilalte părți. Jurisprudența constantă nu indică, așadar, nici cui îi aparține obligația de a proba buna-credință, nici care sunt circumstanțele pe care trebuie să le dovedească cel care o contestă.
Prin Hotărârea nr. 510/2003, Curtea Supremă de Justiție a admis acțiunea în revendicare a fostului proprietar al unui imobil naționalizat, considerând că reaua-credință a cumpărătorului "nu părea să poată fi pusă la îndoială, dat fiind (...) că acesta știa sau că ar fi putut ști că imobilul risca să fie revendicat de către foștii proprietari, că ar fi putut sau chiar că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar în vederea obținerii bunului său și că pasivitatea sa îi este imputabilă". Aceeași instanță a declarat - în Decizia nr. 4.218/2002 - că era de neconceput ca în calitate de cumpărător al unui bun atât de important ca un imobil chiriașul să nu îndeplinească diligențele rezonabile pentru a cunoaște situația juridică a bunului. În plus, ea a precizat - în Decizia nr. 4.623/2002 - că dobânditorul ar fi trebuit să verifice, cel puțin, înainte de a încheia actul de vânzare, dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acțiuni în revendicare din partea fostului proprietar, fără de care buna sa credință putea fi pusă la îndoială.
În Decizia nr. 4.561/2003, Curtea Supremă de Justiție a considerat că lipsa de informare sau ignoranța cumpărătorului în ceea ce privește situația juridică a imobilului dobândit nu poate scuza eroarea cumpărătorului.
Cu toate acestea, în Decizia nr. 3.962/2003, Curtea Supremă de Justiție a indicat că lipsa diligenței din partea unui chiriaș în vederea cunoașterii situației imobilului pe care avea să-l dobândească era lipsită de consecințe în plan juridic.
În alte hotărâri instanța supremă a aplicat principiul enunțat la art. 1899 alin. 2 din Codul civil, conform căruia buna-credință este prezumată, iar reaua-credință trebuie dovedită de cel care o invocă în favoarea sa, dar fără a acorda atenție demersurilor pe care dobânditorul le-a făcut sau nu înainte de a încheia cumpărarea unui bun care fusese naționalizat (de exemplu, hotărârile nr. 781/2003, 5.359/2003, 1.476/2004, 2.559/2004, 3.855/2004 și nr. 4.229/2003).
Astfel, buna-credință reprezintă, conform definiției date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. În Hotărârea nr. 4.894/2003, Curtea Supremă de Justiție a considerat că buna-credință constă în convingerea cumpărătorilor că au încheiat un contract cu adevăratul proprietar, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului și că aceste două condiții sunt îndeplinite în speță. Reaua-credință a fost definită în literatura juridică română ca atitudinea unei persoane care îndeplinește un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în același timp deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale. (S. Ghimpu, Gh. Brehoi, Gh. Mocanu, A. Popescu și I. Urs, Dicționar juridic, Editura Albatros, București, 1985).
Așa după cum s-a arătat mai sus, reclamanta nu a întreprins nici un demers în termenul prevăzut de lege pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului , cu toate că era în măsură să facă acest lucru.
Pe de altă parte, pârâții au fost de bună-credință în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, care unită cu speranța legitimă de recunoaștere a dreptului de a păstra imobilul , dedusă din dispozițiile legii speciale și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului , este în măsură a considera că și aceștia se bucură , la rândul lor, de un bun în sensul Convenției.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 1201 C.civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, deoarece între acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 2143/115/2009 și cea dedusă judecății nu există identitate de cauză juridică.
Cum în speță, prin soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate , instanța, în baza art. 137 C.pr.civ, va admite excepția invocată de către pârâta .
| ← Divorţ prin acord. Jurisprudență Situaţii la divorţ | Pretenţii. Jurisprudență Răspundere civilă delictuală → |
|---|
