Contencios administrativ. Anulare decizie de instituire a măsurilor asiguratorii
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 432/R din data de 22.06.2017
Neîndeplinirea condiției motivării deciziei, prin raportare la necesitatea detalierii unui anumit comportament fiscal al contribuabilului, cu privire directă la exigența legală a existenței "stării de pericol";
- Legea nr. 207/2015 - Codul de procedură fiscală, art. 213 alin. 2
- Ordinul ANAF nr. 2605/2010, art. 5.1.1.
Starea de pericol, prevăzută de lege, implică posibilitatea aplicării unei prezumții simple (în sensul că debitorul intenționează să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul), întemeiată pe un fapt vecin și conex, acest element obiectiv neputând fi, însă, limitat la situația de fapt determinată prin aplicarea prezumției simple. Un asemenea raționament ar lipsi de conținut textul de lege, fiind inutilă aplicarea unei prezumții privind pericolul de diminuare a patrimoniului, în condițiile în care se stabilește existența unor acțiuni în acest sens. Practic, condiționând aplicarea măsurii asiguratorii de existența unor acțiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conținut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol, și nu la un anumit rezultat. Sintagma utilizată de legiuitor - "există pericolul"; -, configurează o situație viitoare, și nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.
Indicarea, de către organul fiscal care a instituit măsura asiguratorie, a unor elemente ce au la bază informații obținute conform Ordinului 2605/2010 și care conturează o stare de pericol, prin raportare la un anumit tip de comportament fiscal al contribuabilului, constituie, în fapt, o motivare a necesității instituirii măsurilor asiguratorii.
Prin Sentința nr. 259/06.04.2017 pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr. 2608/102/2016 s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. P.C. S.R.L împotriva pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 6 Oradea s-a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFBH 12269 din 27.10.2016 emisă de pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ ANTIFRAUDĂ FISCALĂ solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiată, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.
In motivarea recursului pârâta a învederat faptul că în ceea ce privește pericolul intrinsec care poate duce la îngreunarea sau periclitarea colectării obligațiilor fiscale, acesta este circumscris prin însuși modul în care contribuabilul P. C. SRL a procedat la săvârșirea faptei, descrise pe larg în procesul verbal, în care se specifică că a înregistrat în evidența contabilă achiziții în valoare totală de 422.360 lei pentru care societatea nu deține documente justificative de înregistrare sau un alt document justificativ prin care să se dovedească realitatea achizițiilor.
Pârâta recurentă a arătat faptul că prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 12269 emisă la data de 27.10.2016 Direcția Regională Antifraudă Fiscală 6 Oradea, în deplină concordanță cu dispozițiile legale în vigoare, a dispus instituirea sechestrului asigurător.
In cazul de față, pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul este aproape iminent, având în vedere faptul că, la momentul demarării controlului de către inspectorii antifraudă la P. C. SRL, administratorul societății a refuzat să răspundă invitației inspectorilor antifraudă.
Pârâta recurentă a susținut faptul că pretinsa nelegalitate a deciziei atacate prin prisma lipsei motivării în fapt a acesteia invocată de contestatoare, este neîntemeiată întrucât este necesară luarea măsurilor asigurătorii tocmai pentru evitarea situației ca societatea debitoare să efectueze alte operațiuni fictive (existând temeiuri suficiente pentru a considera că astfel de operațiuni au fost efectuate în trecut) cu privire la bunurile sale.
Pârâta recurentă amintit că faptele descrise în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii au condus la crearea unui prejudiciu estimat bugetului de stat în sumă totală de 166.231 lei.
Suma de plată stabilită suplimentar justifică existența pericolului ca societatea să se sustragă și să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, fiind astfel îndeplinită condiția impusă de prevederile art. 213 alin. 2 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Pârâta recurentă a subliniat faptul că este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior.
Pârâta recurentă a susținut faptul că măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumții legale, astfel că, până la stabilirea unei situații certe cu privire la activități financiare ilicite desfășurate de contestatoare sau terțe persoane cu care s-a angajat în operațiuni economice, intimata a dispus măsurile prevăzute de art. 213 Cod procedură fiscală, aceste măsuri fiind temeinice și legale.
In opinia pârâtei recurente în mod eronat instanța de fond a reținut că nu ar exista, în cuprinsul referatului justificativ sau în decizia atacată, elemente concrete sau indicii de natura a concluziona constatarea pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori să-și risipească patrimoniul, întrucât, astfel cum lesne se poate observa, decizia contestată cuprinde o motivare amplă a conduitei intimatei-contestatoare care a condus la concluzia că ar putea să se sustragă de la o eventuală obligație fiscală, conduită care se reflectă în relațiile contractuale ale acesteia.
Astfel, desfășurarea unor relații comerciale cu diverși agenți economici cu caracter fictiv și înregistrarea acestora în contabilitate de către P. C. SRL în calitate de beneficiar a fost un argument suficient pentru a naște suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, iar în această etapă, de dispunere a unor măsuri asigurătorii, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar și suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate.
La data de 6 iunie 2017 reclamanta S.C. P. C.";S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, solicitând în principal constatarea nulității recursului, iar în subsidiar respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile recurate, cu cheltuieli de judecată.
Motivele recursului nu susțin nici implicit nici explicit o reală justificare a estimării așa zisului prejudiciu, în cuantum de 166.231 lei, obligațiile fiscale la care face referire pârâta, fiind pur ipotetice, fără nici o legătură cu legalitatea, cu atât mai puțin cu realitatea.
Reclamanta intimată a susținut faptul că deși a comunicat toate actele solicitate de pârâtă, urmare transmiterii invitației - din 06.04.2016, nu s-a ținut cont de ele, nefăcându-se nici cea mai mică referire la acestea.
Reclamanta intimată a susținut faptul că art. 213 alin 2) din Lg. nr. 207/2015 are o redactare aproape identică celei a vechiului art. 129 alin 2) Cod pr. Fiscală, cu o excepție însă, legiuitorul prevăzând în mod expres faptul că această măsură poate fi luată în cazuri excepționale.
In opinia reclamantei intimate pârâta recurentă nu a probat în concret nici una din cele 3 ipostaze privind cazul excepțional, mai precis nu a probat nici un pericol ca societatea să se sustragă de la plata impozitelor, taxelor și contribuțiilor ori să-ți să-și ascundă, să-și înstrăineze sau să-și risipească patrimoniul, dimpotrivă societatea este cu toate datoriile la zi.
Reclamanta intimată a susținut că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 213 alin. 2) NCPF, situație în care pe bună dreptate instanța de fond a dispus anularea acesteia.
Analizând legalitatea hotărârii atacate prin prisma criticilor invocate raportat la art. 488 Cod proc.civ., Curtea aa apreciat că recursul era fondat, pentru următoarele considerente:
În aplicarea prevederilor art. 213 alineat 2 din Legea 207/2015, judecătorul fondului a analizat și interpretat corect finalitatea acestor dispoziții legale, respectiv instituirea de măsuri pentru a contracara riscul de nerealizare al creanței fiscale, dat fiind comportamentul debitorului.
În ceea ce privește elementele obiective care fundamentează necesitatea instituirii acestor măsuri asiguratorii, în dezacord cu judecătorul fondului, Curtea reține că acestea nu pot fi limitate strict la activitatea debitorului în perioada următoare realizării operațiunilor ce fac obiectul controlului.
Astfel, nu puteam ignora faptul că, textul art. 213 alineat 2 din Legea 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumții simple (în sensul că debitorul intenționează să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul) întemeiată pe un fapt vecin și conex. Or, acest element obiectiv nu poate fi limitat la situația de fapt determinată prin aplicarea prezumției simple (exemplele utilizate de judecătorul fondului fiind tocmai acțiuni de sustragere/risipire a patrimoniului). A accepta acest raționament ar lipsi de conținut textul de lege, fiind inutilă aplicarea unei prezumții privind pericolul de diminuare a patrimoniului în condițiile în care se stabilește existența unor acțiuni în acest sens. Astfel, în situația în care contribuabilul a întreprins deja măsuri prin care și-a redus patrimoniul (de genul celor enumerate exemplificativ în consideratele instanței de fond) nu se mai analizează o situație de risc respectiv o stare de pericol . Practic, condiționând aplicarea măsurii asiguratorii de existența unor acțiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conținut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol și nu la un anumit rezultat. Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "există pericolul";, configurează o situație viitoare și nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.
Concluzionând, în interpretarea textului art. 213 alineat 2 din Legea 207/2015, Curtea a apreciat că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea) iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele indicate anterior. În acest context, trebuie analizat în ce măsură, dispunerea măsurilor asiguratorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului. Trebuie subliniat faptul că, în acord cu judecătorul fondului, Curtea a reținut că motivele care fundamentează concluzia unor debite fiscale suplimentare nu pot justifica prin ele însele instituirea unei măsuri asiguratorii.
În cazul dedus judecății, prin raportare la conținutul concret al actului atacat, se impuneau a fi avute în vedere o serie de elemente, de natură să justifice concluzia existenței unei stări de pericol. Astfel, organul fiscal a precizat că societatea controlată este beneficiara unor achiziții nereale iar în urma controlului efectuat la furnizori și din analiza documentelor contabile ale contribuabilului rezultă că operațiunile înregistrate nu au un conținut economic, facturile fiind înregistrate în vederea sustragerii de la plata taxelor și impozitelor.
Toate aceste aspecte ( informațiile având la bază situații financiare, declarații fiscale conform dispozițiilor art. 5.1.1 din Ordinul 2605/2010 ) susțin concluzia unui comportament fiscal al contribuabilului în sensul sustragerii de la plata taxelor și impozitelor datorate statului. Curtea a apreciat că, în circumstanțele concrete ale cazului, acest tip de comportament fiscal este de natură să justifice prin el însuși existența pericolului de sustragere/ascunderea/risipire a patrimoniului, fără a fi necesar, suplimentar, să se producă dovezi în sensul că ulterior efectuării acestor operațiuni, contribuabilul a procedat la vânzarea activelor sau reducerea lichidităților. În sine, modalitatea de înregistrare în contabilitate a operațiunilor economice respectiv utilizarea unor facturi fiscale care nu au suport real, poate avea ca efect periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării taxelor și impozitelor în sensul art. 213 alin. 2 din Legea 207/2015 .
În cuprinsul Deciziei contestate se indică expres elementele care întemeiază o suspiciune de fraudă respectiv de comportament fiscal inadecvat, având ca finalitate tocmai sustragerea de la plata obligațiilor către bugetul general consolidat. Din această perspectivă, Curtea a apreciat, în dezacord cu judecătorul fondului, că Decizia atacată este motivată sub aspectul justificării unei stări de pericol. Aceste aspecte au fost reiterate atât în cursul judecării fondului cât și prin memoriul de recurs și, contrar susținerilor intimatei, recurenta nu a adus elemente suplimentare celor indicate în actul contestat ci a dezvoltat argumentele din decizia de instituire a măsurilor asiguratorii. Precizările suplimentare se circumscriu acelorași elemente care conturează starea de pericol - comportamentul fiscal al contribuabilului, nefiind elemente noi prin care se justifică îndeplinirea condițiilor pentru instituirea măsurii asiguratorii.
Astfel cum s-a arătat anterior, aceste argumente pot fi avute în vedere în stabilirea existenței pericolului de ascundere/diminuare a patrimoniului sens în care de altfel, 5.6 litera f din Ordinul 2605/2010 prevede că motivarea necesității dispunerii măsurilor asigurătorii poate avea ca fundament istoria comportamentului fiscal al contribuabilului.
Raportat la cele ce preced, Curtea a apreciat că indicarea unor elemente ce au la bază informații obținute conform Ordinului 2605/2010 și care conturează o stare de pericol prin raportare la un anumit tip de comportament fiscal al contribuabilului, constituie în fapt o motivare a necesității instituirii măsurilor asiguratorii, criticile de nelegalitate ale reclamantei în acest sens fiind nefondate.
În ceea ce privește celelalte aspecte de nelegalitate invocate (competența organului care a dispus măsura respectiv nerespectarea dreptului la apărare), acestea au fost corect înlăturate de judecătorul fondului. Curtea a achiesat la considerentele instanței de fond, privind specificul procedurii de instituire a măsurilor asiguratorii, de natură să înlăture o obligație a organului fiscal de ascultare/încunoștințare a contribuabilului.
Reținând așadar în cauză incidența dispozițiilor art. 213 alin. 2 din Legea 207/2015, Curtea, în temeiul art. 496 alineat 2 Cod procedură civilă , a casat sentința atacată iar în rejudecare a fost respinsă integral acțiunea formulată de S.C. P.C.";S.R.L.
| ← Reexaminare taxă timbru. | Contencios administrativ-fiscal. anulare decizie de soluționare... → |
|---|
