Cum marca a fost înregistrată în România de către un terţ, terţ care ulterior a permis înregistrarea şi de către pârâtă a mărcii menţionate, nu poate fi reţinută o intenţie a pârâtei în sensul de a bloca accesul pe piaţa românească a concurentei reclamant
| Comentarii |
|
H.T. SRL.
Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei în sensul că pârâta nu ar fi comercializat produse sub marca „Dr. Vitt”, din actele de la dosar rezultând că pârâta a făcut operaţiuni de import şi de comercializare a unor tablete efervescente sub marca menţionată, precum şi acţiuni de promovare a acestui produs pe piaţă, aşa încât nu se poate reţine că înregistrarea mărcii s-a făcut în scop de blocaj.
Faptul că marca a fost înregistrată pentru aceeaşi clasă de produse pentru care reclamanta are înregistrată marca nu poate fi reţinut ca element care să contureze reaua-credinţă, întrucât chiar reclamanta susţine că acţionarul majoritar al pârâtei şi reclamanta sunt concurente pe piaţa poloneză a producătorilor de sucuri, aşa încât era firesc ca, înregistrând o marcă în altă ţară, această înregistrare să se facă pentru acele clase de produse din categoria care face obiectul de activitate al pârâtei. Marca a fost înregistrată cu acordul titularului de la acel moment al mărcii „Dr. Vitt”, marcă ce fusese înregistrată pentru aceeaşi clasă de produse
în anul 1998, cu aproximativ 7 ani înainte ca reclamanta să devină titularul mărcii „Dr. Witt”.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia nr. 75/A/14.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, schimbându-se în tot sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii, anulării mărcii înregistrate sub nr. 062830/28.04.2004, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut, în fapt, că reclamanta este titulara mai multor mărci comunitare „Dr. Witt”, respectiv nr. 004555819 - înregistrată la data de 08.08.2006 pentru clasele 5, 29 şi 32; nr. 004116621 - înregistrată la data de 17.11.2004 pentru clasele 5,
29 şi 32; marca „Dr. Witt PREMIUM” nr. 004555827 - înregistrată la data de 08.08.2006, precum şi a mai multor cereri de înregistrare pentru semnul „Dr. Witt” şi „Dr. Witt Plus”.
Reclamanta a primit mai multe avize de refuz provizoriu pentru înregistrarea în România a mărcii „Dr. Witt”, pe motivul prevăzut de art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv faptul că marca este similară cu o marcă anterioară (respectiv marca 62830 - „Dr. Vitt”, clasele 5 şi 32) şi este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare, existând un risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară.
In ceea ce priveşte marca „Dr. Vitt” a pârâtei, a cărei anulare se solicită în cauză, s-a reţinut că a fost înregistrată pe numele SC L.F.I. SRL sub nr. 62830/28.04.2004, pentru clasele de produse nr. 5, 30 şi 32, iar la data de 14.05.2007 O.S.I.M. a luat act de modificarea denumirii pârâtei din SC L.F.I. SRL în SC T.M. România SRL.
Această marcă a fost înregistrată cu consimţământul SC H.T. S.RL., care era, la acea dată, titularul mărcii „Dr. Vitt” înregistrate sub nr. 040430/1.11.1998 pentru produsul „sucuri” din clasa 32; ulterior, SC
H.T. SRL a cesionat pârâtei SC T.M. România SRL drepturile asupra acestei mărci, cesiune opozabilă terţilor de la data înscrierii în Registrul Naţional al Mărcilor, respectiv 07.07.2006.
Din perspectiva atitudinii subiective a pârâtei la data înregistrării mărcii, instanţa de apel a reţinut că marca „Dr. Witt” aparţinând reclamantei a fost înregistrată pentru prima dată în Polonia ca marcă naţională sub nr. 99530/8.09.1994 pentru produse din clasa 32.
In anul 1998, această marcă a făcut obiectul unui aport în natură al numitului A.W., titularul mărcii, la capitalul social al societăţii „Dr. W.Sp.Z.”, cu sediul în Varşovia.
La data de 14 decembrie 1998, a avut loc prima schimbare a titularului mărcii „Dr. Witt”, noul proprietar devenind „S. Dr. Witt Sp.Z” cu se
diul în Varşovia, schimbarea de proprietate asupra mărcii publicându-se în Buletinul informativ pentru patente nr. 3/1999, pag. 484, din Varşovia.
In decursul următorilor ani, marca „Dr. Witt” a avut diverşi titulari, schimbările fiind evidenţiate în publicaţiile de specialitate, iar din anul 1996 marca a început să fie cunoscută pe piaţa poloneză, căpătând autoritate şi un însemnat loc pe piaţa sucurilor de fructe şi a băuturilor nealcoolice, aspect care reiese din articolele publicate în ziare cu privire la cotele de piaţă ale firmei.
Ulterior, marca comunitară „Dr. Witt” a fost înregistrată sub nr. 00416621/2006, iar, datorită notorietăţii căpătate, mai multe companii concurente pe aceeaşi piaţă s-au arătat interesate de achiziţionarea acestei mărci, precum şi a tuturor drepturilor de proprietate intelectuală create în jurul acesteia.
La finalul anului 2004, negocierile privind achiziţionarea drepturilor exclusive ale mărcii „Dr. Witt” au ajuns într-un punct final, iar în noiembrie 2004 reprezentanţii A.N. au încheiat un contract de cesiune totală cu titularul mărcii de la acel moment, Grupa Dr. Witt Sp. Zoo (contractul fiind tradus în limba română sub denumirea de „contract de vânzare a drepturilor asupra unor mărci de comerţ şi a altor drepturi”). Atât negocierile, cât şi încheierea efectivă a contractului au fost descrise pe larg în presa poloneză, ajungând astfel să fie cunoscute nu numai de concurenţii de pe piaţă, ci şi de publicul larg, iar drepturile exclusive ale A.N. asupra mărcii „Dr. Witt” au fost, de asemenea, înscrise în Buletinul Informativ pentru Patente nr. 6/2005, pag. 1216. Aceste drepturi ale A.N. asupra mărcii „Dr. Witt” reies şi din extrasul din Registrul Mărcilor de Comerţ al Oficiului pentru Patente al Poloniei.
Cât priveşte societatea care a înregistrat iniţial marca „Dr. Vitt” în România, SC H.T. SRL, din extrasul de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului reiese că unul dintre asociaţi este G.K., cu o cotă de
30 % din beneficii şi pierderi.
Pe de altă parte, firma L.F.I. (actualmente SC T.M. România S.R.L.) face parte din grupul M.W. (care este acţionar majoritar al acesteia), iar conform traducerii unui articol dintr-un ziar polonez, numitul G.K. a fost unul dintre directorii firmei L.F.I., punând bazele acestei afaceri în România, la Vălenii de Munte.
De asemenea, A.N. şi M. SRL erau concurenţi direcţi pe piaţa poloneză, aşa cum reiese din articolele de ziar şi din studiile de specialitate publicate în presa poloneză.
Astfel, SC T. M. România SRL este o societate română înfiinţată de către M. SRL Polonia şi G.K.M., iar societatea pârâtă are ca acţionar compania M., cu un procent de 85% din acţiuni, aceeaşi companie prezentă şi pe piaţa poloneză, aflată în relaţii de concurenţă directă cu reclamanta atât pe piaţa poloneză, cât şi pe alte pieţe internaţionale, deci
cunoscând mărcile existente pe piaţa poloneză, precum şi valoarea acestora. Relaţia de concurenţă reiese în mod clar din prezenţa pe aceeaşi piaţă, cu acelaşi tip de produse, precum şi din extrasele din ziarele poloneze, care arată inclusiv modul în care societatea poloneză s-a extins pe piaţa din România prin scindarea unei societăţi.
Se constată astfel că atât societatea cedentă a mărcii „Dr. Vitt”, cât şi societatea cesionară au avut ca element comun persoana numitului G.K., ceea ce creează o puternică prezumţie de coordonare a intereselor economice ale celor două societăţi, prezumţie întărită şi de acordul ceden-tului la înregistrarea în România a mărcii „Dr. Vitt”.
Astfel, nu se poate susţine că pârâta nu a avut cunoştinţă despre existenţa mărcii „Dr. Witt”, atât pe piaţa poloneză, cât şi pe piaţa comunitară, la momentul înregistrării mărcii „Dr. Vitt” în România.
O primă critică formulată de apelantă este aceea că instanţa de judecată, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a respins acţiunea, soluţia fiind fundamentată pe existenţa unei înregistrări anterioare distincte a mărcii „Dr. Vitt” (certificatul nr. 040430), deşi, prin cererea de chemare în judecată, nu s-a solicitat şi anularea înregistrării nr. 040430 şi, deci, instanţa de judecată nu ar fi trebuit să supună analizei şi acest aspect, ci ar fi trebuit să raporteze îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru anularea înregistrării ca fiind făcută cu rea-credinţă strict la marca „Dr. Vitt” înregistrată sub nr. 062830.
Curtea a înlăturat ca fiind nefondat acest motiv, deoarece instanţa nu a extins cadrul cercetării judecătoreşti, ci a avut în vedere mai multe circumstanţe de fapt existente la momentul înregistrării mărcii a cărei anulare se cere, precum şi preexistenţa înregistrării mărcii iniţiale. Analiza atitudinii subiective a intimatei nu se putea face fară a lua în considerare situaţia de fapt existentă atât la momentul înregistrării mărcii „Dr. Vitt” de către SC H.T. SRL, cât şi de către pârâtă, tocmai faţă de cele reţinute anterior, în sensul existenţei unei legături economice între cele două societăti.
In ceea ce priveşte celelalte argumente aduse de apelantă, subsumate motivului de apel legat de existenţa relei-credinţe a pârâtei la înregistrarea mărcii a cărei anulare se solicită, instanţa de apel a constatat că sunt întemeiate.
Pe lângă situaţia de fapt prezentată anterior, se mai reţine că numitul
G.K.M. avea cunoştinţă de existenţa mărcii „Dr. Witt”, având în vedere că încă de la începutul anilor 1990 el şi-a desfăşurat activitatea în cadrul grupului M., grup care s-a extins ulterior şi în alte ţări din centrul şi estul Europei.
De asemenea, ambii asociaţi ai pârâtei cunoşteau existenţa şi folosirea mărcii pe piaţa poloneză, cu atât mai mult cu cât în perioada 2003-2004 mai multe companii concurente pe piaţa poloneză a sucurilor s-au
arătat interesate de achiziţionarea acestei mărci, precum şi a tuturor drepturilor de proprietate intelectuală create în jurul acesteia, între care şi compania M. SRL. Mai mult decât atât, înregistrarea mărcii în România a fost făcută într-un moment în care reprezentanţii A.N. purtau discuţii în vederea achiziţionării drepturilor asupra mărcii „Dr. Witt”, acestea fiind dobândite printr-un contract de cesiune încheiat în noiembrie 2004.
Aspectul constatării decăderii pârâtei din marca „Dr. Vitt” nr. 040430, înregistrată de către H.T., care a făcut obiectul dosarului nr. 26048/3/2007, nu are o incidenţă directă asupra soluţionării prezentei cauze, cât timp este vorba despre anularea unei alte mărci, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, se poate dispune anularea unei mărci pentru rea-credinţă, fară ca acest lucru să fie condiţionat de o utilizare ulterioară a mărcii de către titularul acesteia. Altfel spus, împrejurarea că T. a folosit sau nu ulterior înregistrării marca „Dr. Vitt” pentru care a obţinut protecţia este fară relevanţă, atât timp cât interpretarea textului de lege vizează analizarea bunei sau relei-credinţe a deponentului la momentul introducerii cererii de înregistrare.
In strânsă legătură cu acest argument, Curtea a constatat ca fiind corectă susţinerea apelantei, în sensul că existenţa unei alte mărci înregistrate anterior nu exclude reaua-credinţă a T. la momentul înregistrării mărcii a cărei nulitate se solicită, dat fiind că reaua-credinţă se anali-
zează distinct pentru fiecare înregistrare. In schimb, odată dovedite legăturile economice strânse dintre K.M.G., M. şi T„ este probată fraudarea intereselor comerciale ale apelantei-reclamante, respectiv prin împiedicarea folosirii mărcii „Dr. Witt” pe piaţa românească.
In dreptul mărcilor, noţiunea de rea-credinţă are un conţinut şi o întindere diferite de cele din dreptul comun şi trebuie să primească o interpretare autonomă.
Reprimarea fraudei şi a concurenţei neloiale este cea care justifică dobândirea dreptului la marcă prin prioritate de folosinţă, dar acest argument este pe deplin valabil şi în sistemul atributiv (sistemul românesc), unde terţii au, în plus faţă de sistemul declarativ, şi posibilitatea de a identifica, prin consultarea registrelor publice, semnele ocupate de alţi comercianţi. Aceasta înseamnă însă că reaua-credinţă este dedusă fie din dezinteresul manifestat faţă de semnele ocupate ca mărci de alţii, fie din lipsa de diligenţă în consultarea registrelor publice şi echivalează cu a sancţiona, pur şi simplu, lipsa de diligenţă. Or, lipsa de diligenţă în acţiunile întreprinse conduce la calificarea conduitei ca fiind de rea-credinţă, pentru că un comerciant trebuie să se informeze, trebuie să cunoască ce se întâmplă pe piaţa în care operează, trebuie să fie onest cu sine însuşi şi cu concurenţa. Dacă aceasta este o obligaţie, atunci nerespectarea acestei obligaţii constituie culpă.
Legea română a mărcilor nu conţine dispoziţii relative la anularea înregistrării mărcilor pentru motiv de fraudă, considerând că reaua-credinţă include şi frauda. Dacă prin fraudă se înţelege săvârşirea cu rea-credinţă a unor acte de atingere a drepturilor altuia pentru a obţine foloase injuste, atunci frauda este o specie, o formă de manifestare a relei-credinţe. Frauda este sinonimă cu viclenia şi se poate manifesta în raport cu terţe persoane (fraudarea unui terţ) sau cu organe ale autorităţii (frauda la lege).
In mod concret, frauda poate consta în cunoştinţa pe care o are cel care face depozitul asupra faptului că marca depusă de el este folosită de altcineva sau că altcineva avea intenţia de a o folosi. El realizează că nu pot folosi ambii aceeaşi marcă, dar profită de faptul că această marcă nu a fost încă depusă în România; eludează regulile concurenţei loiale - de a nu folosi un semn distinctiv ce aparţine unui concurent - şi urmăreşte să înlăture de pe piaţă acel concurent, folosindu-se de efectul atributiv al depozitului.
Cunoştinţa pe care o are deponentul despre marca depusă sau cunoştinţa pe care a putut-o avea cu minime diligenţe ce, în mod normal, ar fi trebuit întreprinse, adică reaua-credinţă a acestuia, trebuie dovedită de cel care o invocă pentru a se putea răsturna prezumţia generală a bunei-credinţe. Acest element intenţional este mai uşor de dovedit dacă există sau au existat relaţii directe între deponent şi cel care foloseşte marca, faptul de a fi avut cunoştinţă putând fi dedus tocmai din aceste relaţii; relaţiile directe pot fi foarte variate şi nu neapărat de natură comercială, ci şi civilă sau raporturi de muncă.
Elementul relei-credinţe se apreciază în relaţiile dintre cei doi concurenţi; frauda trebuie să existe faţă de concurentul însuşi, nu faţă de o altă persoană, iar reaua-credinţă poate exista chiar şi în lipsa unei folosiri anterioare a semnului, când cel care afirmă caracterul fraudulos al unui depozit la marcă trebuie să stabilească faptul că a manifestat intenţia de a utiliza semnul în mod public şi să justifice existenţa dreptului în violarea căruia depozitul a fost efectuat.
Un argument în plus pentru existenţa relei-credinţe la înregistrarea mărcii „Dr. Vitt” este acela că în limba română nu există diferenţe auditive între marca reclamantei „Dr. Witt” şi marca „Dr. Vitt”, acestea pro-nuntându-se identic.
In ceea ce priveşte aspectul folosirii efective a mărcii „Dr. Vitt” în România, Curtea a reiterat argumentul referitor la faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, se poate dispune anularea unei mărci pentru rea-credinţă, fară ca acest lucru să fie condiţionat de o utilizare ulterioară a mărcii de către titularul acesteia. Altfel spus, împrejurarea că T. a folosit sau nu, ulterior înregistrării, marca „Dr. Vitt” pentru care a obţinut protecţia este fară relevanţă, atât timp cât
interpretarea textului de lege vizează analizarea bunei sau relei-credinţe a deponentului la momentul introducerii cererii de înregistrare.
împotriva deciziei anterior menţionate, a declarat recurs pârâta SC T.M. România SRL, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, astfel:
a) Deşi recunoaşte în considerente că preexistenţa „Dr. Vitt” nr. 04030 înregistrată de H.T. SRL încă din anul 1998 trebuie luată în considerare pentru a determina atitudinea subiectivă a pârâtei la momentul înregistrării mărcii „Dr. Vitt” în 2004, instanţa de apel concluzionează în mod greşit că intenţia de fraudare a intereselor apelantei-reclamante ar rezulta din cunoaşterea de către pârâtă a tratativelor purtate în Polonia în intervalul 2003-2004 cu privire la dobândirea mărcii „Dr. Witt” de către A.N., tratative finalizate în noiembrie 2005, neobservând că, în anul 1998, nici recurenta T., nici domnul K.M.G. (căruia i s-a imputat dubla calitate de asociat în H.T. SRL şi de preşedinte al Consiliului de Administraţie al T.) nu aveau cum să fi avut în vedere faptul că A.N. va dobândi peste circa 7 ani o marcă similară în Polonia.
In plus, marca din anul 1998 era suficientă pentru a împiedica folosinţa pe teritoriul României a mărcii „Dr. Witt” de către A.N., astfel încât, dacă scopul urmărit de pârâtă ar fi fost blocarea intrării pe piaţă a reclamantei, aşa cum greşit afirmă instanţa de apel, înregistrarea unei noi mărci în 2004 ar fi fost lipsită de orice logică (implicând un cost inutil).
In realitate, scopul înregistrării mărcii „Dr. Vitt” în 2004 a fost acela de a o folosi pentru „tablete efervescente”, comercializate la scurt timp după depunerea cererii de înregistrare a mărcii.
b) O altă contradicţie în raţionamentul instanţei de apel constă în aceea că, deşi recunoaşte că elementul relei-credinţe se apreciază în relaţiile dintre cei doi concurenţi, frauda trebuind să existe faţă de concurentul însuşi, nu faţă de o altă persoană, instanţa de apel nu observă că, la data de 11 noiembrie 1998, data înregistrării mărcii iniţiale în România, titularul mărcii „Dr. Witt” în Polonia era o persoană fizică (domnul A.W.), care a constituit această marcă drept aport în natură la capitalul social al societăţii Dr.W.Sp.Zoo, aceste persoane neavând nicio legătură cu A.N., ce a dobândit marca în Polonia printr-un contract încheiat abia în noiembrie 2004, după cum a reţinut chiar instanţa de apel.
-2. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor articolului 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Conceptul de „rea-credinţă la înregistrarea unei mărci” a fost clarificat prin Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 11 iunie 2009, emisă în urma soluţionării unui recurs prejudicial, cu privire la interpretarea
art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul 40/94 privind marca comunitară (normă preluată în art. 52 din noul Regulament privind marca comunitară nr. 207/2009).
Prin hotărârea Curţii Europene, s-a constatat că „împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează de multă vreme, cel puţin într-un stat membru, un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere nu este suficientă în sine pentru a stabili existenţa relei-credinţe a solicitantului”.
Prin decizia recurată în cauză nu se face o corectă aplicare a raţionamentului Curţii Europene de Justiţie, deoarece s-a apreciat în mod greşit că prezumţia simplă că pârâta avea cunoştinţă de existenţa mărcii „Dr. Witt” pe piaţa poloneză, întemeiată pe structura acţionariatului T. (prezumţie, de altfel, neîntărită de nicio altă probă) nu conduce automat la dovedirea intenţiei de fraudă şi, implicit, a relei-credinţe a pârâtei.
In realitate, ceea ce trebuia să aibă în vedere instanţa pentru a aprecia asupra existenţei sau inexistenţei relei-credinţe, este, astfel cum se arată în hotărârea Curţii Europene de Justiţie, „intenţia solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare”, intenţie care trebuie apreciată în funcţie de toate elementele speţei, în special prin raportare la „atitudinea ulterioară a deponentului cererii de înregistrare”, aşadar, de comportamentul exteriorizat al pârâtei ulterior înregistrării mărcii „Dr. Vitt”.
In acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că sunt relevante două împrejurări, anume că marca „Dr. Vitt” a fost efectiv folosită, totodată, că
denumirea a fost aleasă datorită caracterului distinctiv.
In ceea ce priveşte primul aspect, recurenta a subliniat că s-a dovedit în cauză că a folosit marca „Dr. Vitt” pentru comercializarea produsului „tablete efervescente cu aromă de portocale”, fapt necontestat de instanţa de apel şi care reiese din împrejurări obiective precum aplicarea mărcii pe ambalajele produselor sale sau promovarea acesteia printr-o campanie publicitară intensă şi susţinută, campanie publicitară care a generat costuri de peste 4 miliarde de ROL.
In ce priveşte cel de-al doilea aspect, denumirea „Dr. Vitt” a fost înregistrată de pârâtă în dorinţa de a sublinia caracteristicile produselor sale, creând în mintea utilizatorului o legătură evidentă cu noţiunile de „vitalitate” şi „vitamine”, implicit şi cu ideea de sănătate. Or, pârâta este un important producător de sucuri naturale pentru copii, nectaruri de fructe şi alte asemenea, caracterul sănătos al produselor T. fiind de esenţa activităţii sale.
Din această împrejurare, rezultă, o dată în plus, faptul că prin dobândirea (prin cesiune) a mărcii înregistrate în anul 1998 şi prin înregistrarea subsecventă a mărcii a cărei anulare se cere, pârâta nu a urmărit
altccva dccât finalitatea licită de a conferi distinctivitate produselor pe care le comercializa.
S-a subliniat şi faptul că T. nu a urmărit şi nu a pretins niciodată reclamantei (sau altei persoane) niciun fel de avantaje patrimoniale sau de altă natură în schimbul cesionării sau licenţierii drepturilor asupra mărcii „Dr. Vitt”. Mai mult, între pârâtă (sau acţionarul său majoritar) şi A.N. nu există şi nu au existat niciun fel de relaţii comerciale cu privire la marca a cărei anulare se cere.
La termenul de judecată din 19.11.2010, s-a invocat de către inti-mata-reclamantă excepţia tardivităţii declarării recursului, ce trebuie soluţionată cu prioritate faţă de cercetarea motivelor de recurs.
Se constată că excepţia este neîntemeiată, în condiţiile în care decizia de apel a fost comunicată pârâtei SC T.M. România SRL la o altă adresă decât cea indicată de parte în dosar pe parcursul procesului ca reprezentând sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură.
Astfel, deşi pârâta a menţionat, prin întâmpinările depuse la prima instanţă, respectiv în apel, că sediul procesual ales este la „B.A.” S.C.A. (...), decizia de apel recurată în cauză a fost comunicată la sediul social al pârâtei (...).
In aceste condiţii, actul de procedură al comunicării deciziei de apel către este lovit de nulitate, conform art. 100 alin. (1) pct. 4 şi alin. (3) C. proc. civ., faţă de menţiunea greşită din procesul-verbal de comunicare privind sediul la care pârâta trebuia citată în cursul procesului, ales pentru efectuarea actelor de procedură, în temeiul art. 93 C. proc. civ.
Contrar susţinerilor intimatei din întâmpinarea depusă în faza procesuală a recursului, pârâta a indicat şi persoana primitorului actului, potrivit cerinţei din art. 93, respectiv societatea de avocatură la al cărei sediu urma a se îndeplini toate actele de procedură.
Nu s-ar poate reţine că sintagma „persoana primitorului actului” din art. 93 se referă doar persoanele fizice, întrucât norma nu distinge, în privinţa persoanelor juridice, actul de procedură urmând a se îndeplini întocmai ca în ipoteza sediului social, în conformitate cu prevederile art. 87, 91 şi 92 C. proc. civ., respectiv prin înmânare, funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, ori prin afişare.
Actul de procedură al alegerii de domiciliu (sediu) fiind legal îndeplinit, comunicarea deciziei de apel ar fi trebuit efectuată la sediul indicat de către parte, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, pentru motivele deja arătate, cu consecinţa nulităţii actului comunicării.
Drept urmare, nu a curs termenul de declarare a recursului, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., calculat fiind de la data comunicării deciziei de apel, astfel încât recursul promovat la data de 26.11.2009 nu este tardiv,
înalta Curte urmând a respinge excepţia cu acest obiect invocată de către intimată.
In ceea ce priveşte recursul declarat, examinând decizia recurată prin
prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, înalta Curte constată că este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu solicitarea de anulare a mărcii „Dr. Vitt” nr. 62830, înregistrată de către pârâta SC T.M. România SRL (ce purta, la acea dată, denumirea SC L.F.I. SRL) pentru produse din clasele 5, 30 şi 32, marcă asupra căreia protecţia a început să curgă de la data de 28.04.2004, pentru motivul de nulitate prevăzut de art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Prin decizia de apel recurată, schimbându-se în tot hotărârea primei instanţe, a fost admisă cererea, astfel cum a fost formulată, instanţa de apel apreciind că pârâta a fost de rea-credinţă la momentul înregistrării mărcii în discuţie.
Prin primul motiv de recurs formulat în cauză, se susţine că motivarea acestei soluţii cuprinde argumente contradictorii, invocând cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce vizează ipoteza existenţei, în cuprinsul aceluiaşi raţionament juridic, a unor considerente de drept ce se contrazic reciproc şi care, esenţiale fiind în explicarea adoptării soluţiei, creează dificultăţi în exercitarea controlului judiciar ierarhic ori chiar împiedică atare cenzură de legalitate a deciziei.
Se observă însă că recurenta se referă la împrejurări de fapt, şi nu la argumente de drept, criticând modul în care instanţa de apel a înţeles să le valorizeze, în evaluarea probatoriului administrat.
Astfel, recurenta critică modul de apreciere a împrejurării preexis-tenţei mărcii nr. 04030 înregistrate în anul 1998, susţinând că, deşi enunţă relevanţa acesteia, instanţa de apel ajunge să ignore această împrejurare din ansamblul faptic pe care îşi întemeiază concluzia relei-credinţe a pârâtei, din moment ce se raportează şi la fapte petrecute ulterior anului 1998.
In acelaşi timp, recurenta pretinde că, în mod greşit, instanţa de apel s-a raportat, în aprecierea atitudinii subiective a pârâtei, la persoana reclamantei, în condiţiile în care titular al mărcii cesionate de către reclamantă era o altă persoană juridică, la nivelul anului 1998.
Este evident, din cele expuse, că primul motiv de recurs vizează elemente faptice considerate de către recurentă drept greşit evaluate ori chiar ignorate, ceea ce echivalează cu finalitatea reaprecierii situaţiei de fapt reţinute în cauză. Or, atare finalitate, tinzând la cercetarea temeiniciei deciziei de apel, este incompatibilă cu controlul judiciar presupus a se exercita de către această instanţă de recurs, circumscris cazurilor de legalitate prevăzute expres şi limitativ în art. 304 C. proc. civ.
Drept urmare, vor fi înlăturate criticile relative la incidenţa cazului de modificare descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
-2. înalta Curte constată însă ca fiind fondate susţinerile recurentei vizând aplicarea greşită a legii.
In aplicarea dispoziţiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a evaluat atitudinea subiectivă a pârâtei la momentul cererii de înregistrare a mărcii „Dr. Viu” nr. 062830, respectiv la data de 28.04.2004, conchizând în sensul relei-credinţe.
Evident, premisa unei asemenea analize este aceea ca marca solicitată spre înregistrare să fie identică sau similară cu marca titularului cererii de anulare sau cu un semn utilizat de acesta în activitatea sa comercială, premisă ce este, necontestat, întrunită în cauză.
Concluzia relei-credinţe s-a întemeiat, în esenţă, pe faptul că pârâta a avut cunoştinţă, la acel moment, despre existenţa mărcii „Dr. Witt”, atât pe piaţa poloneză, cât şi pe piaţa comunitară.
S-a considerat relevant că M. SRL Polonia, din care provine pârâta SC T.M. România SRL, era, în anul 2004, în concurenţă directă cu reclamanta din cauză, A.N., pe piaţa sucurilor de fructe şi a băuturilor nealcoolice din Polonia, piaţă în care reclamanta deţinea un loc însemnat, fiind de notorietate, în acea perioadă, negocierile privind achiziţionarea de către reclamantă a drepturilor exclusive ale mărcii „Dr. Witt”; totodată, G.K.M., preşedintele Consiliului de Administraţie al T. avea cunoştinţă de existenţa mărcii „Dr. Witt”, având în vedere că, încă de la începutul anilor 1990, el şi-a desfăşurat activitatea în cadrul grupului M., grup care s-a extins ulterior şi în alte ţări din centrul şi estul Europei.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că reaua-credinţă, ca motiv de nulitate expres reglementat prin Legea nr. 84/1998, este întrunită prin simpla cunoaştere a existenţei mărcii anterioare de către deponentul cererii de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită sau prin cunoştinţa pe care ar fi putut-o avea, cu minime diligenţe ce, în mod normal, ar fi trebuit întreprinse.
Această cunoaştere înseamnă, în aprecierea instanţei de apel, că pârâta a realizat, la momentul înregistrării mărcii, că cei doi titulari nu pot folosi aceeaşi marcă, dar a profitat de faptul că reclamanta nu a solicitat înregistrarea propriei mărci în România şi, eludând regulile concurenţei neloiale - de a nu folosi un semn distinctiv ce aparţine unui concurent, a urmărit să înlăture de pe piaţă pe acel concurent.
Prin motivele de recurs, nu s-a contestat că, la momentul solicitării de înregistrare a mărcii, societatea pârâtă - evident, prin organele sale de conducere, deoarece atitudinea subiectivă trebuie raportată la persoane fizice, nu la însăşi persoana juridică - cunoştea sau ar fi putut cu uşurinţă să cunoască despre existenţa mărcii poloneze, însă s-a arătat că instanţa de apel a reţinut un conţinut conceptual eronat al relei-credinţe, implicit, criterii necorespunzătoare de evaluare a acesteia.
Criticile cu acest obiect sunt fondate.
Contrar aprecierii instanţei de apel, simpla cunoştinţă a existenţei şi folosirii mărcii anterioare depozitului mărcii pârâtei nu este suficientă pentru întrunirea relei-credinţe, fiind necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă.
Aşadar, reaua-credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte, vizând, pe de o parte, cunoaşterea „faptului relevant” (existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă) iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă.
Astfel concepută, reaua-credinţă, ce interesează dispoziţiile art. 48 lit. c), este asimilabilă întotdeauna fraudei.
Instanţa de apel, deşi a definit în mod corect frauda ca fiind săvârşirea unor acte de atingere a drepturilor altuia pentru a obţine foloase injuste, a apreciat eronat că aceasta reprezintă doar o formă de manifestare a relei-credinţe, în sensul normei în discuţie, când, în realitate, se suprapune acesteia în toate cazurile.
Dacă s-ar reţine contrariul, ar însemna ca reaua-credinţă să includă şi forma de vinovăţie a culpei, dedusă de către instanţa de apel din lipsa de diligenţă în acţiunile întreprinse, în raporturile cu concurenţii de pe aceeaşi piaţă de produse sau servicii.
Or, este exclus ca simpla culpă să aibă semnificaţia relei-credinţe, ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii, deoarece sancţiunea aplicată ar fi excesivă faţă de atitudinea comerciantului, ce nu a urmărit eliminarea, discreditarea sau parazitarea concurenţei.
Doar intenţia frauduloasă poate determina aplicarea sancţiunii nulităţii, cât timp intenţia solicitantului mărcii nu a fost aceea ca marca să-şi îndeplinească funcţiile specifice, respectiv de a dobândi drepturile asupra unei mărci pe care să o folosească ulterior şi să o impună pe piaţă, ci de a bloca accesul concurentului pe piaţă sau de a-şi crea un avantaj comercial, profitând de semnul preexistent (în cazul solicitantului comerciant), asigurându-şi posibilitatea de a crea confuzie între marca sa şi cea a reclamantei, pe care o parazitează, în acest fel, sub o aparenţă de legalitate.
De altfel, intenţia reprezintă forma de vinovăţie cerută pentru existenţa oricărui act concurenţial neloial.
Constatările anterioare sunt confirmate de aprecierile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reflectate în decizia pronunţată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Hauswirth GmbH), la care, în mod corect, s-a făcut referire prin motivele de recurs.
Această decizie fiind ulterioară deciziei recurate în prezenta cauză, nu se reproşează instanţei de apel că nu a ţinut cont de jurisprudenţa Curţii Europene, ci că nu a făcut o aplicare corespunzătoare a unor principii ce guvernează raporturile concurenţiale între comercianţi, din
pcrspcctiva cărora trebuie evaluată atitudinea subiectivă a solicitantului mărcii, reguli confirmate prin decizia instanţei europene.
Revenind la decizia menţionată, este de menţionat că instanţa europeană a arătat că intenţia de a împiedica un terţ să comercializeze un produs poate, în anumite circumstanţe, să caracterizeze reaua-credinţă a solicitantului mărcii, situaţie întrunită, în special, în cazul în care se dovedeşte că solicitantul a înregistrat marca fară intenţia de a o utiliza, exclusiv în scopul de a bloca accesul terţului comerciant pe piaţă, caz în care marca nu este aptă de a-şi îndeplini funcţiile esenţiale (paragrafele 41-45).
Raportând aceste aprecieri teoretice la datele speţei, rezultă că nu este suficientă cunoaşterea de către solicitantul mărcii a „faptului relevant” (existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă), fiind necesar a se dovedi că intenţia pârâtei, la momentul cererii de înregistrare a mărcii, a fost aceea de a împiedica intrarea mărcii reclamantei pe piaţa românească, astfel cum a pretins reclamanta.
Cât priveşte criteriile de apreciere a acestor cerinţe, implicit, mijloacele de dovedire a intenţiei frauduloase, această instanţă apreciază că simpla cunoaştere a „faptului relevant" nu prezumă, prin ea însăşi, existenţa unei intenţii frauduloase, astfel cum rezultă din considerentele deciziei de apel, atare intenţie trebuind a fi probată distinct de prima cerinţă şi apreciată ca atare.
In evaluarea unei asemenea intenţii, este relevantă cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării (în primul rând, evident, dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată), pentru a se determina dacă şi în ce măsură marca şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice.
Este de precizat, totodată, că decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene face referire la o a treia cerinţă necesară pentru ca reaua-credinţă să subziste, distinct de condiţia cunoaşterii existenţei mărcii terţului şi de cea a intenţiei frauduloase, anume cerinţa gradului de protecţie juridică de care se bucură atât marca terţului, cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată.
Această cerinţă este, de asemenea, importantă pentru reţinerea relei -credinţe, fiind necesar a se evalua ca atare.
In acest context, se impune a se verifica, în primul rând, limitele teritoriale la care se raportează protecţia juridică a fiecărui semn în dispută, înregistrat sau nu, răspunzându-se la întrebarea care este teritoriul pe care funcţionează piaţa produselor sau serviciilor, relevantă în cauză, respectiv cel polonez - fiind vorba despre preexistenţa unei mărci înre
gistrate în Polonia, cel românesc sau chiar teritoriul Uniunii Europene, dat fiind că, în prezent, semnul similar mărcii pârâtei beneficiază de protecţie juridică şi pe teritoriul României, începând cu data de 1.01.2007.
Dacă se va aprecia că cea din urmă ipoteză este viabilă, se va ţine cont de împrejurarea că reclamanta a înregistrat semnul, drept marcă comunitară, abia la sfârşitul anului 2004, moment la care marca a cărei anulare se solicită era deja înregistrată în România.
In măsura în care se va aprecia că piaţa relevantă este plasată pe teritoriul polonez, trebuie lămurit, de asemenea, dacă poate subzista reaua-credinţă la înregistrarea unei mărci în România independent de principiul teritorialităţii ce guvernează protecţia juridică a unei mărci.
Se constată, din cele expuse, că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, din perspectiva conţinutului conceptual al relei-credinţe şi a criteriilor de apreciere a acestuia, analiza sa vădind, în acelaşi timp, prin prisma celor redate prin prezentele considerente, că situaţia de fapt şi de drept nu este pe deplin şi în mod corect stabilită.
Se impune, aşadar, casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejude-care, în aplicarea art. 314 C. proc. civ., chiar dacă este întrunit cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru a se cerceta toate cerinţele pentru întrunirea relei-credinţe în persoana solicitantului mărcii a cărei anulare constituie obiectul cererii deduse judecăţii în cauză, în conformitate cu dezlegările regăsite în prezenta decizie şi avându-se în vedere şi susţinerile pârâtei din motivele de recurs, în special referitoare la modul de utilizare de către pârâtă a mărcii, ulterior înregistrării.
Drept urmare, înalta Curte va admite recursul pârâtei şi va casa decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.
2. Marcă. Acţiune în anularea înregistrării. Rea-credinţă (JEUNESSES MUSICALES ROMÂNIA)
Convenţia de la Paris, art. 6bis, art. 6t0r, pct. 1), lit. b) şi art. 6sep,,es.
pct. 1) şi 2) C. civ., art. 969, art. 1169 Legea nr. 84/1998, art. 3 lit. am) art. 6 lit. c)[21,
art. 48 alin. (1)(1)
H.G. nr. 833/1998[2), art. 16, art. 17 şi art. 42 alin. (3)
Atitudinea subiectivă a pârâtei la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii a fost în mod corect caracterizată de curtea de apel
ca fiind rea-credintă, constând în aceea a intentiei de a utiliza un semn distinctiv care coincidea cu denumirea unei alte persoane juridice, respectiv a federaţiei reclamante, şi pe care se obligase să nu-l mai folosească în cazul în care ea însăşi era exclusă sau se retrăgea din federaţie.
De asemenea, împrejurarea că reclamanta utilizează de 45 de ani denumirea „Jeunesses Musicales” în mai multe ţări este cea considerată relevantă în contextul menţionat, şi nu faptul că aceasta ar avea calitatea de titulară a unei mărci constând în aceeaşi denumire.
în atare situatie, critica recurentei referitoare la absenta unui drept la marcă al reclamantei pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat nu are nicio relevanţă. Aceasta, deoarece, motivul de anulare a înregistrării mărcii pe care curtea de apel l-a găsit fondat în speţă nu l-a constituit conflictul cu un drept la marcă anterior dobândit de către reclamantă, care să se circumscrie prevederilor art. 48 alin. (1) lit. b), ci reaua-credinţă la înregistrarea mărcii, care
reprezintă un temei de anulare distinct prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2303 din 16 aprilie 2010, ne publicată
Prin cererea înregistrată la data de 8 februarie 2008, reclamanta JEUNESSES MUSICALES INTERNATIONAL a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta JEUNESSES MUSICALES ROMÂNIA şi cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci - O.S.I.M., prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:
- anularea înregistrării mărcii „JEUNESSSES MUSICALES ROMÂNIA”, cu element figurativ, pentru toate clasele pentru care a fost acordată;
- publicarea hotărârii de către O.S.I.M. în B.O.P.I. - Secţiunea Mărci şi radierea mărcii din R.N.M.
Printr-o precizare ulterioară, reclamanta a arătat că înţelege să invoce în totalitate dispoziţiile de la art. 48, respectiv de la lit. a) - înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 5, alin. (1) din legea mărcilor, lit. b) - înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 lit. c) - înregistrarea mărcii s-a iacut cu rea-credinţă, lit. d) -înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine, precum şi lit. e) - înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la un drept de autor. Mai precizează reclamanta că invocă şi art. 6 din Convenţia de la Paris, art. 6ter, pct. 1), lit. b) şi art. 6septies, pct. 1) şi 2) din aceeaşi convenţie, ca temei de drept al cererii.
Prin sentinţa civilă nr. 1505 din 21 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă a respins acţiunea ca nefondată, cu următoarea motivare:
Pârâta ASOCIAŢIA JEUNESSES MUSICALES ROMÂNIA este persoană juridică de drept privat, înfiinţată în baza dispoziţiilor Legii nr. 21/1924, prin sentinţa civilă din 11.10.1990 dată în dosarul nr. 2152/ PJ/1990 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, având ca scop difuzarea informaţiilor privind creaţia muzicală naţională şi internaţională, asigurarea activităţii muzicale şi artistice.
Conform înscrisurilor depuse la dosar de către pârâtă, aceasta a desfăşurat în perioada de după înfiinţare o serie de activităţi muzicale şi artistice pe teritoriul României, sub denumirea cu care s-a înfiinţat ca asociaţie, respectiv Jeunesses Musicales România, sau JM Comitetul Naţional Român, folosind denumirea JEUNESSES MUSICALES ca egidă sub care s-au organizat concursuri internaţionale pentru tinerii muzicieni.
Din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă rezultă că Federaţia Internaţională Jeunesses Musicales sau JEUNESSES MUSICALES
INTERNATIONAL s-a înfiinţat în 1945 în Belgia, ulterior aderând la această asociaţie internaţională numeroase asociaţii naţionale, ajungând în prezent la 52 membri naţionali şi 10 membri asociaţi. Astfel, FUM şi JMI sunt aceeaşi asociaţie, înfiinţată în 1945, deci nu există două entităţi diferite, reclamanta din cauză fiind JMI sau FUM.
Pârâta JMR a devenit membră la FUM în anul 1995, ocazie cu care s-a semnat de către dl. L.G., preşedintele JMR, o scrisoare tip, în conformitate cu art. 7 din Statutul FUM, prin care JMR se angajează să renunţe la denumirea JEUNESSES MUSICALES şi, mai ales, să nu mai facă trimitere la vreo colaborare, apartenenţă sau altă relaţie cu FUM în denumirea societăţii, în actele societăţii sau în declaraţiile orale şi scrise, din momentul în care a încetat calitatea de membru FUM; pârâta a fost anunţată la data de 19 octombrie 2005 printr-o scrisoare că a fost exclusă din cadrul FUM, invocându-se nerespectarea de către JMR a obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin semnarea Statului FUM, reclamanta solicitând totodată ca pârâta să renunţe, conform scrisorii tip semnate de pârâtă, în baza art. 7 din Statut, la denumirea JEUNESSES MUSICALES.
Tribunalul constată că anterior datei menţionate, pârâta a folosit denumirea în discuţie în activităţile pe care le-a desfăşurat în România, fiind înfiinţată ca persoană juridică sub această denumire, iar la data de 25 iulie 2005 a formulat cerere de înregistrare la O.S.I.M. a mărcii individuale combinate JEUNESSES MUSICALES ROMÂNIA, pentru clasa de servicii 41, marca fiind admisă la înregistrare prin decizia nr. 219608/4 ianuarie 2006 şi publicată în B.O.P.I. - Secţiunea mărci nr. 1/2006.
împotriva înregistrării mărcii nu s-a formulat opoziţie, aşa încât
O.S.I.M. nu a examinat drepturi anterioare cu privire la nume comercial, drept de autor sau mărci notorii opuse.
Prin precizările la cererea formulată în cauză, reclamanta a arătat că înţelege să invoce dispoziţiile art. 48 al Legii nr. 84/1998, în totalitate.
Referitor la dispoziţiile art. 48 lit. b), privind anularea mărcii pentru înregistrarea care s-a făcut cu nerespectarea art. 6, conform căruia se refuză înregistrarea mărcii identice sau similare cu o marcă anterioară, destinată unor produse sau servicii identice sau similare celor pentru care s-a înregistrat marca anterioară [lit. a)-c)], nu sunt aplicabile dispoziţiile menţionate întrucât reclamanta nu a făcut dovada înregistrării în România, anterior datei formulării cererii de către pârâtă, a unei mărci identice sau similare cu marca JM a pârâtei. Astfel, se constată că s-a înregistrat o marcă JEUNESSES MUSICALES în Elveţia, al cărei titular este însă asociaţia JM din Elveţia, iar nu reclamanta din cauză, care a înregistrat pe cale comunitară marca JEUNESSES INTERNATIONALES MUSICALES cu nr. 005653142, la O.S.I.M., la data de 13.02.2008, aşa încât nu poate opune această marcă mărcii JM a pârâtei.
La art. 6 din legea mărcilor se mai prevăd două motive de refuz la înregistrarea mărcii, respectiv cazul înregistrării unei mărci care este identică sau similară cu o marcă notorie în România, pentru produse sau servicii identice sau similare la data depunerii cererii [lit. d)], sau înregistrarea mărcii identice sau similare cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele la care se referă marca a cărei înregistrare este cerută, dacă prin folosirea acesteia se profită de caracterul distinctiv sau de renumele mărcii notorii [lit. e)], niciunul din aceste cazuri nefiind aplicabil în speţă, întrucât reclamanta nu a produs dovezi în sensul existenţei unei mărci notorii în România, al cărei titular să fie ea, conform Regulii 16 şi 17 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 şi criteriilor stabilite la art. 20, lit. a)-f) din legea menţionată -gradul de distinctivitate a mărcii notorii în România, durata şi întinderea utilizării în România a mărcii notorii, durata şi întinderea publicităţii, aria geografică de utilizare, gradul de cunoaştere a mărcii notorii pe piaţa românească de către segmentul de public căruia i se adresează - la data la care pârâta a formulat cererea de înregistrare a mărcii sale.
In al treilea rând, reclamanta invocă dispoziţiile de la lit. c) a art. 48, respectiv înregistrarea cu rea-credinţă a mărcii de către pârâtă, înţelegând prin rea-credinţă o acţiune de fraudare a legii sau o conduită ilicită a celui care, de regulă, în calitate de agent sau distribuitor al titularului mărcii, fară autorizarea acestuia a înregistrat marca titularului.
In speţă, nu se poate reţine reaua-credinţă a pârâtei Jeunesses Musicales România la înregistrarea mărcii, atât timp cât aceasta s-a înfiinţat în 1990 cu denumirea JEUNESSES MUSICALES ROMÂNIA, a folosit denumirea JMR în activitatea sa şi a solicitat înregistrarea mărcii identice JMR în anul 2005, pentru serviciile pe care aceasta le oferă în activitatea sa, neavând nevoie de avizul reclamantei nici pentru înfiinţarea ca asociaţie, şi nici pentru înregistrarea mărcii JMR.
Tribunalul nu poate reţine susţinerile reclamantei, privind reaua-credinţă, întemeiat pe faptul că pârâta a dorit să provoace confuzie cu JMI, atât timp cât la data formulării cererii de înregistrare a mărcii pârâta era membră a FUM, iar împrejurarea că a fost exclusă ulterior din cadrul federaţiei internaţionale nu presupune înlăturarea automată denumirii, având în vedere că art. 7 din Statutul FUM face referire la denumirea Jeunesses Musicales, nu la vreo marcă, denumirea fiind dobândită anterior dobândirii calităţii de membru al FUM de către pârâtă.
Cu privire la aplicarea dispoziţiilor de la lit. d) din art. 48, invocate de reclamantă, tribunalul constată că acestea nu sunt incidente în cauză, reclamanta nefacând nicio dovadă cu privire la eventualele atingeri aduse dreptului său la imagine sau la numele patronimic, conform dispoziţiilor legale citate, la înregistrarea de către pârâtă a mărcii JMR, nefiind fondat nici motivul examinat mai înainte.
Referitor la lit. e) a art. 48, respectiv înregistrarea mărcii în cazul în care se aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicaţie geografică, protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industrială ori cu privire la un drept de autor, tribunalul a înlăturat şi acest motiv, constatând că reclamanta nu a precizat şi nici nu a probat existenţa unor drepturi de proprietate industrială anterioare sau existenţa vreunui drept de autor anterior, care să poată fi opuse înregistrării mărcii de către pârâtă.
în cauză nu se aplică nici dispoziţiile art. 6 B,s din Convenţia de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale, de asemenea invocate de reclamantă ca temei al solicitării anulării mărcii JMR a pârâtei, având în vedere că nu se poate vorbi de o marcă notorie a reclamantei la data înregistrării, aşa cum s-a arătat mai înainte, nefiind de asemenea aplicabile nici dispoziţiile art. 6Scptlcsdin aceeaşi convenţie, întrucât pârâta din cauză s-a înfiinţat cu denumirea JMR, anterior dobândirii calităţii de membru al FUM, şi nu a acţionat pe teritoriul României ca agent sau reprezentant al reclamantei, pentru a fi incidente dispoziţiile invocate.
Prin decizia nr. 130 A din 25 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă JEUNESSES MUSICALES INTERNAŢIONAL împotriva sentinţei, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a anulat înregistrarea mărcii JEUNESSES MUSICALES ROMÂNIA, având nr. 67901 şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, obligând pe intimată la plata către apelantă a sumei de 60,45 lei cu titlu de cheltuieli de judecată fond şi apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
In petitul acţiunii - prin care solicită anularea înregistrării mărcii „Jeunesses Musicales”, pentru care s-a format depozitul naţional reglementar nr. M 2005 08163 din 25.07.2005 - reclamanta însăşi a indicat-o pe pârâta Jeunesses Musicales România ca fiind titularul acestei mărci, cât şi calitatea de reprezentant al pârâtei a numitului G.L.M.
Pe de altă parte, atât din expunerea de motive făcută în susţinerea cererii de chemare în judecată, cât şi din documentele depuse de către reclamanta-apelantă în faţa primei instanţe reiese că, în cadrul relaţiilor derulate între pârâta-intimată Jeunesses Musicales (din) România şi reclamanta-apelantă Jeunesses Musicales International (JMI), numitul L.G. a fost cel care a reprezentat asociaţia pârâtă, care funcţiona în România şi care a devenit ulterior membră a organizaţiei internaţionale JMI.
Mai mult, din certificatul de înregistrare fiscală nr. 6255470/ 10.10.1994 eliberat de Ministerul Finanţelor Publice, cât şi din extrasul din informaţiile referitoare la contribuabili aflate pe site-ul oficial al aceleaşi instituţii publice reiese că denumirea persoanei juridice consti
tuite prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. 2152/PJ/1990 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti este Jeunesses Musicales, al cărei sediu este în Bucureşti, Calea Floreasca nr. 9-11, deci pârâta-intimată din proces.
Astfel, Curtea constată că pârâta-intimată este în mod evident şi de altfel necontestat de vreuna dintre părţile din proces la judecata cauzei în fond titulara mărcii în litigiu şi, ca atare, în mod judicios prima instanţă a analizat pretenţiile reclamantei în contradictoriu cu această pârâtă care, având calitatea menţionată, este îndreptăţită să îşi apere dreptul asupra mărcii înregistrate.
De asemenea, reiese în mod neechivoc, din chiar susţinerile reclamantei apelante şi documentele depuse de aceasta, faptul că pârâta-intimată este persoana juridică ce a avut calitate de membru al federaţiei apelante - preexistenţa unei forme organizatorice dobândite potrivit legii naţionale constituind, potrivit art. 5 pct. 1 din Statutul JMI, o condiţie de dobândire a calităţii de „secţiune membră naţională”.
In consecinţă, este nerelevant în analiza acţiunii pendinte - astfel cum ea a fost formulată şi precizată în faţa primei instanţe - faptul că elementul verbal „România”, alăturat denumirii Jeunesses Musicales este sau nu precedat de prepoziţia „din” în diferitele acte care au fost emise, în timp, de către asociaţia pârâtă, printre acestea numărându-se atât cererile formulate în scopul aderării la JMI, cât şi cele formulate în derularea procedurii de înregistrare a mărcii în litigiu. Rezultă cu puterea evidenţei, din chiar conţinutul cererii introductive şi a celei de apel, faptul că reclamanta-apelantă contestă valabilitatea înregistrării mărcii exclusiv în considerarea denumirii pe care o are în comun cu pârâta, respectiv „Jeunesses Musicales”, fară legătură cu elementul verbal „România”.
Sentinţa civilă prin care s-a acordat personalitate juridică pârâtei-intimate nu a făcut obiect al vreunei contestaţii asupra valabilităţii ei, în faţa primei instanţe, aşa încât susţinerea din cuprinsul motivelor de apel în sensul că respectiva hotărâre „prezintă motive de nulitate” are valoarea unei cereri noi făcute pentru prima dată în calea de atac a apelului, contrar exigenţelor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., situaţie faţă de care Curtea nu va analiza acest aspect. Pentru aceleaşi considerente, Curtea nu poate analiza susţinerile referitoare la scopul urmărit ori intenţiile avute de către pârâta-intimată cu ocazia alegerii denumirii în conţinutul căreia se regăseşte sintagma „Jeunesses Musicales”.
Pretinsa notorietate a activităţii desfăşurate de federaţia reclamantă nu este relevantă ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii în litigiu, în condiţiile în care reglementările legale ce permit aplicarea acestei sancţiuni civile şi care au fost invocate în sprijinul cererii de anulare -art. 45 raportat la art. 5 şi 6 din Legea nr. 84/1998, art. 6b,s, art. 6tcr pct. 1 lit. b) şi art. 6scpl,cs pct. 1 şi 2 din Convenţia de la Paris pentru protecţia
proprietăţii industriale - fac vorbire exclusiv de calitatea de titular al unei mărci a celui ce solicită anularea.
Prin art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 marca se defineşte ca fiind un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane; pot constitui mărci semne distinctive, cum ar fi cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne, iar la litera h) a aceluiaşi text de lege se stabileşte că „titularul este persoana fizică sau juridică în numele căreia marca este înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor”.
Atâta vreme cât activitatea (pretins notorie) a apelantei nu îndeplineşte condiţia de a constitui un semn susceptibil de reprezentare grafică, în mod evident nu poate avea valoare juridică de marcă spre a constitui suportul juridic al unei analize legale referitoare la cererea de anulare a înregistrării unei alte mărci.
In ceea ce priveşte susţinerea apelantei în sensul că era, la data constituirii depozitului reglementar pentru marca în litigiu, titulara mărcii notorii „Jeunesses Musicales International”, Curtea constată că, potrivit exigenţelor art. 1169 C. civ. coroborat cu alin. (4) al Regulii nr. 16 din H.G. nr. 833/1998, apelantei îi incumba sarcina probei cu privire la notorietatea afirmată, ceea ce nu s-a realizat în speţă.
Probatoriul administrat de către apelanta-reclamantă nu este unul care să evidenţieze, corespunzător exigenţelor instituite prin normele juridice enunţate, o largă cunoaştere în România, la data constituirii de către pârâta-intimată a depozitului naţional reglementar pentru marca Jeunesses Musicales România, a serviciilor/produselor pe care le promovează sub sintagma Jeunesses Musicales.
Pe de altă parte însă, Curtea constată că asociaţia pârâtă a avut calitate de membru - secţiune membră naţională, în sensul art. 5 din Statut -al federaţiei apelante-reclamante în perioada 1995- octombrie 2005, iar aceasta din urmă îşi desfăşură activitatea - inclusiv la data constituirii depozit naţional reglementar pentru marca în litigiu - sub denumirea Jeunesses Musicales Internationales.
Dobândind această calitate, pârâta era ţinută de obligaţiile stabilite prin statutul federaţiei Jeunesses Musicales International, statutul respectiv constituind ansamblul de dispoziţii prin care sunt oficial reglementate scopul, structura şi modul de funcţionare a federaţiei faţă de care aceasta a înţeles să formuleze, prin preşedinte, cerere de admitere/aderare.
Prin art. 7 al statutului Jeunesses Musicales International, care are titulatura „obligaţiile secţiunilor naţionale membre”, sunt stabilite prin
tre obligaţii şi acclca că respectivele secţiuni membre „(1) vor respecta Statutul, reglementările interne şi deciziile luate de Adunarea Generală”; „(5) vor participa în mod regular la Adunarea Generală, cel puţin o dată la 3 ani” şi „(6) vor renunţa la titlul Jeunesses Musicales, în limba franceză sau în oricare altă limbă, şi la denumirea-logo JM, în cazul în care, indiferent de motiv, încetează să mai fie membră a asociaţiei”.
Astfel, în condiţiile în care asociaţia pârâtă, anterior înfiinţată în România sub denumirea Jeunesses Musicales din România, a adresat federaţiei-apelante cererea de a fi admisă în structura acestei din urmă organizaţii constituite la nivel internaţional, cererea ei şi-a produs efectele odată cu admiterea ei de către apelantă în anul 1995. Pârâta a dobândit în acest mod atât drepturile cât şi obligaţiile stabilite prin statutul federaţiei, renunţând implicit la dreptul de a purta denumirea „Jeunesses Musicales”, sub care se constituise şi la acela de a utiliza în orice mod această sintagmă sau denumirea logo JM pentru ipoteza în care şi-ar pierde calitatea de secţiune membră a JMI.
Din documentele aflate în dosarul primei instanţe reiese împrejurarea că, începând din luna mai a anului 2003, la nivelul organelor care, potrivit art. 15 şi 21 din Statut, aveau atribuţii de decizie şi de conducere a JMI s-au purtat discuţii referitoare la aplicarea sancţiunii excluderii din federaţie a asociaţiei pârâte pentru raţiuni care, printre altele, priveau un mod incorect în care aceasta îşi desfăşură activitatea. Aceste aspecte au fost aduse la cunoştinţa preşedintelui asociaţiei - L.G. - prin corespondenţă.
Mai mult, anterior hotărârii de excludere (comunicată pârâtei la data de 19 octombrie 2005), a existat o decizie din data de 20 mai 2005 a Comitetului JMI în sensul suspendării calităţii de membru a JMR până la Adunarea Generală ce urma să se desfaşoare în perioada 15-19 octombrie 2005, şi această decizie fiind comunicată reprezentantului asociaţiei pârâte.
Reţinând că cererea pentru înregistrarea mărcii în litigiu a fost depusă la O.S.I.M. de către pârâtă - sub semnătura aceluiaşi preşedinte L.G. - la data de 25 iulie 2005, în contextul în care, pe de o parte, asociaţia pârâtă avea cunoştinţă de derularea discuţiilor privind sancţionarea sa cu excluderea din JMI şi chiar intervenise o decizie a organelor de conducere ale acestei asociaţii prin efectul căreia se suspendase calitatea JMR de membră a JMI, iar pe de altă parte era ţinută de obligaţia de a nu mai utiliza în vreun fel sintagma „Jeunesses Musicales” în ipoteza în care nu ar mai deţine această calitate de membru, pârâta a acţionat cu rea-credinţă, formulând menţionata cerere de înregistrare a mărcii ce are ca element dominant tocmai această sintagmă.
Solicitând înregistrarea acestei mărci, pârâta a urmărit sustragerea de la obligaţiile ce îi reveneau în puterea art. 7 din Statutul federaţiei la care
a înţeles să adere din proprie voinţă, adeziune care, potrivit prevederilor art. 969 C. civ., a avut ca efect neechivoc şi renunţarea la dreptul de a utiliza, în orice modalitate, sintagma Jeunesses Musicales, dacă nu va mai avea statutul de membru al JMI.
Altfel spus, deşi pârâta funcţiona sub denumirea Jeunesses Musicales România anterior aderării la federaţia reclamantă, orice drept al său asupra elementului verbal „Jeunesses Musicales” din această denumire a fost limitat odată cu acceptarea de către JMI a cererii de aderare astfel formulate, respectiva cerere având ca efect acceptarea de către pârâtă a tuturor prevederilor Statului JMI.
Pe cale de consecinţă, în mod eronat a reţinut tribunalul împrejurarea că nu ar fi aplicabile în speţă prevederile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, în considerarea faptului că pârâta s-a constituit anterior aderării la federaţia reclamantă sub o denumire identică cu elementul verbal dominant al mărcii în litigiu şi funcţiona sub aceeaşi denumire la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii. Această concluzie a instanţei este consecinţa neobservării, prin prisma exigenţelor art. 969 C. civ. coroborat cu art. 35 din Decretul nr. 31/1954, a efectelor soluţionării favorabile a cererii de admitere/aderare pe care pârâta a adresat-o reclamantei în anul 1994.
In ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la a se dispune, de către instanţă, publicarea hotărârii de către O.S.I.M. în B.O.P.I. secţiunea mărci şi radierea mărci din Registrul naţional al mărcilor, Curtea constată că această solicitare a reclamantei este lipsită de temei legal. Potrivit cu exigenţele art. 42 alin. (3) din H.G. nr. 833/1998, persoana interesată de o asemenea finalitate se poate adresa O.S.I.M., comunicându-i hotărârea judecătorească irevocabilă de anulare a înregistrării unei mărci, fară a fi necesară o dispoziţie expresă a instanţei în acest sens.
împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Asociaţia Jeunesses Musicales din România, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta formulează următoarele critici:
1. Instanţa de apel a aplicat în speţă cu prioritate o normă generală, respectiv art. 969 C. civ., nesocotind existenţa normei speciale cuprinsă în art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998.
Recurenta consideră că analiza relei-credinţe trebuia să pornească de la scopul legal al înregistrării unei mărci prevăzut de Legea nr. 84/1998, respectiv folosirea unui semn distinctiv pentru deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane faţă de ale unui concurent.
Or, curtea de apel a judecat cauza prin raportare la dreptul comun, considerând că, în baza art. 969 C. civ., aderarea recurentei la statutul
FUM a avut ca efect şi renunţarea la dreptul de a mai utiliza sintagma „Jeunesses Musicale” dacă nu va mai avea statutul de membru al FUM.
In raport de prevederile art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 şi de jurisprudenţa creată în aplicarea acestuia, recurenta susţine că nu se poate stabili că, în speţă, ea ar fi acţionat pentru a împiedica folosirea liberă în viitor de către reclamantă a sintagmei „Jeunesses Musicale”. Aceasta, deoarece recurenta deţine asupra semnului distinctiv un drept la denumire anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii, l-a folosit în acest sens pentru identificarea serviciilor sale înaintea cererii de înregistrare, iar reclamanta nu şi-a manifestat în niciun fel intenţia de a înregistra acelaşi semn distinctiv ca marcă pe teritoriul României; obligaţia de renunţare asumată prin aderarea la FUM nu poate fi valabilă, din moment ce recurenta a folosit această sintagmă în mod independent, şi nu în baza unei autorizări prealabile a FUM.
2. Pe fond, înregistrarea mărcii „Jeunesses Musicale” de către recurentă s-a făcut pe teritoriul României cu bună-credinţă.
In susţinerea acestui punct de vedere, recurenta descrie istoricul constituirii şi activitatea pe care a desfaşurat-o în România începând cu 11 octombrie 1990. Arată că în anul 1994 a aderat la Federaţia Internaţională „Jeunesses Musicale" (FUM), devenind membră din anul 1995 şi că a dobândit dreptul la denumire în baza sentinţei civile pronunţate de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. 2152/PJ/1990, situaţie în care, faptul că a fost exclusă din federaţie în anul 2005, ulterior depunerii cererii de marcă, nu presupune înlăturarea automată a sintagmei „Jeunesses Musicale” din denumirea sa.
Nu este real că recurenta a avut statut de observator al FUM încă din anul 1990 şi în acest sens face referire la actele depuse la dosar de către reclamantă pretins a fi redactate în perioada 1957-1990.
Nu se poate reţine nici că, de la constituire sau de la data aderării la FUM, recurenta a acţionat ca agent sau reprezentant al reclamantei în România, în acest sens fiind relevante art. 5 pct. 1 şi 3 din Statutul FUM.
In plus, până la data constituirii depozitului de către recurentă, 25 iulie 2005, reclamanta nu avea un drept anterior protejat asupra mărcii „Jeunesses Musicale” înregistrat în ţara de origine Belgia sau în Comunitatea Europeană, nu începuse vreun demers în acest sens pentru teritoriul României şi nu desfaşurase activităţi muzicale pe acelaşi teritoriu.
Considerând că nu sunt întrunite condiţiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, recurenta solicită admiterea recursului şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
Intimata Jeunesses Musicales International cu sediul în Belgia a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului în principal, ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca nefondat.
Soluţia respingerii recursului ca inadmisibil a fost solicitată în temeiul excepţiei lipsei calităţii procesuale a persoanei care a declarat şi
motivat recursul, excepţie care a fost respinsă de înalta Curte la termenul la care au avut loc dezbaterile, pentru considerentele arătate în partea introductivă a hotărârii.
Pe fond, intimata susţine că soluţia anulării înregistrării mărcii pentru rea-credinţă este legală, dat fiind că pârâta şi-a apropriat denumirea „Jeunesses Musicale”, care avea o vechime de 45 de ani, fiind folosită în întreaga lume, fiind interesată să adere la FUM şi că, odată cu aderarea, a fost de acord să renunţe la denumire atunci când îi va înceta calitatea de membră a asociaţiei.
O asemenea obligaţie, asumată de pârâtă, valorează interdicţia de folosire a denumirii în orice mod, inclusiv de înregistrare a sa ca marcă.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
La situaţia de fapt reţinută - şi care în actuala configuraţie a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. nu mai poate fi reanalizată de instanţa de recurs -curtea de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză, nefiind aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, ca situaţie de fapt, că cererea pentru înregistrarea mărcii în litigiu a fost depusă la O.S.I.M. la data de 25 iulie 2005, în contextul în care solicitanta avea cunoştinţă de derularea procedurilor iniţiate de reclamantă pentru excluderea sa din Federaţia JMI şi în condiţiile în care, încă de la data când devenise membră a acestei federaţii, îşi asumase obligaţia de a nu mai utiliza în vreun fel sintagma „Jeunesses Musicales" în ipoteza în care nu ar mai deţine calitatea de membră.
Faţă de această obligaţie asumată în baza statutului la care a aderat, nu are relevanţă faptul că dobândise în România calitatea de persoană juridică sub titulatura Jeunesses Musicales anterior cererii de înregistrare a mărcii.
Atitudinea subiectivă a pârâtei la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii a fost în mod corect caracterizată de curtea de apel ca fiind rea-credinţă, constând în aceea a intenţiei de a utiliza un semn distinctiv care coincidea cu denumirea unei alte persoane juridice, respectiv a federaţiei reclamante, şi pe care se obligase să nu-1 mai folosească în cazul în care ea însăşi era exclusă sau se retrăgea din federaţie.
Făcând referire la obligaţia asumată şi la dispoziţiile art. 969 C. civ., instanţa de apel nu a soluţionat cauza în temeiul unui text de lege străin acesteia, aşa cum susţine recurenta, ci nu a făcut decât să analizeze atitudinea subiectivă a pârâtei în contextul special al raporturilor create între ea şi reclamantă.
De asemenea, împrejurarea că reclamanta utilizează de 45 de ani denumirea Jeunesses Musicales în mai multe ţări este cea considerată
relevantă în contextul menţionat, şi nu faptul că aceasta ar avea calitatea de titulară a unei mărci constând în aceeaşi denumire.
In atare situaţie, critica recurentei referitoare la absenţa unui drept la marcă al reclamantei pe teritoriul României sau pe teritoriul unui alt stat nu are nicio relevanţă. Aceasta, deoarece, motivul de anulare a înregistrării mărcii pe care curtea de apel l-a găsit fondat în speţă nu l-a constituit conflictul cu un drept la marcă anterior dobândit de către reclamantă, care să se circumscrie prevederilor art. 48 alin. (1) lit. b), ci reaua-credinţă la înregistrarea mărcii, care reprezintă un temei de anulare distinct prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.
Faţă de cele reţinute, înalta Curte constată că acţiunea reclamantei a fost în mod legal admisă şi, în baza art. 312 C. proc. civ., va menţine decizia curţii de apel şi va respinge recursul ca nefondat.
| ← Marcă. Acţiune în anularea înregistrării. Rea-credinţă.... | Marcă. Acţiune în anularea înregistrării. Rea-credinţă.... → |
|---|
