Decizie de desfacere disciplinară a contractului de muncă. Lipsa unora dintre menţiunile prevăzute de art. 268 alin. (2) din C.muncii. Nulitate absolută
| Comentarii |
|
În conformitate cu art. 268 alin. (2) C.muncii , sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de concediere este aplicabilă în situaţia în care nu sunt inserate următoarele menţiuni: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările acestuia sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (3) nu a fost efectuată cercetarea; temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică. În condiţiile în care pe formularul tipizat al deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantului, aflată în copie la dosar, în loc de descrierea faptei/faptelor săvârşite de angajat este făcută menţiunea „comisia de disciplină”, iar dispozitivul acestei decizii conţine numele reclamantului, domiciliul acestuia şi nicio altă menţiune care, în mod evident, trebuia făcută, întrucât formularul recomandă, prin spaţiile libere, acest lucru se constată că acestei decizii îi lipsesc, în mod evident, o parte din menţiunile obligatorii arătate anterior şi prevăzute expres sub sancţiunea nulităţii absolute prin dispoziţiile art. 268 alin. (2) lit. a) şi b) C.muncii. Presupusa comunicare a referatului comisiei de disciplină nu poate acoperi viciul de nulitate absolută constatat, întrucât dispoziţia legală imperativă nu permite cuprinderea în acte extrinseci a elementelor de fapt şi de drept care conduc la aplicarea unei sancţiuni disciplinare.
Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 42 din 20 ianuarie 2011
Prin Sentința civilă nr. 1652 din 15 octombrie 2010, Tribunalul Mureș a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul S.C.A. în contradictoriu cu pârâta SC S.S. SRL Sângeorgiu de Mureș, a anulat Decizia nr. 495/15.03.2010, emisă de pârâtă, a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a tuturor drepturilor salariale de care a fost lipsit acesta, începând cu data de 15.03.2010 și până la data reintegrării efective pe postul deținut anterior concedierii.
Prin aceeași hotărâre s-au respins restul pretențiilor reclamantului și s-a respins acțiunea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă reconvențională SC S.S. SRL Sângeorgiu de Mureș, în contradictoriu cu reclamantul - pârât reconvențional S.C.A.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul a fost încadrat la societatea pârâtă în meseria de tinichigiu auto, începând cu data de 6.12.2009, în baza contractului individual de muncă nr. 14402/22 septembrie 2009, modificat prin actul adițional nr. 3/7.01.2010.
Prin Decizia nr. 495/15.03.2010, pârâta l-a concediat pe reclamant, invocând prevederile art. 264 alin. (1) lit. f) din C.muncii.
Această decizie este lovită de nulitate absolută, în primul rând, pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 268 alin. (2) lit. a) și lit. b) raportat la art. 76 - 77 din C.muncii, deoarece nu conține elementele speciale de validitate constând în descrierea faptei care constituie abatere disciplinară și prevederile din regulamentul intern, iar angajatorul pârât nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere (fiind inadmisibilă trimiterea la acte extrinseci).
în al doilea rând, Decizia nr. 495/15.03.2010 este lovită de nulitate absolută, pentru încălcarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din C.muncii, reclamantul fiind în incapacitate temporară de muncă.
în al treilea rând, decizia contestată este lovită în nulitate absolută, pentru încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (1) din C.muncii, deoarece nu este indicată sancțiunea disciplinară concretă și individualizată aplicată, sancțiunea trebuind să fie expresă, iar nu subînțeleasă.
în consecință, văzând și dispozițiile art. 76 - 78 din C.muncii, instanța a anulat decizia contestată și a obligat pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului. în temeiul art. 274 C.proc.civ., s-a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece reclamantul nu a dovedit efectuarea acestora.
Cererea reconvențională va fi respinsă ca vădit nefondată, pentru considerentele prezentate în continuare.
Prin adresa nr. 5933/18 mai 2010, A.J.O.F. Mureș a înființat poprirea asupra drepturilor salariale ale reclamantului - pârât reconvențional, deci nu asupra fondurilor bănești ale pârâtei - reclamante reconvenționale, care nu este prejudiciată patrimonial sub nicio formă. Aceasta nici nu a contestat acest act execuțional la instanța competentă, acceptându-l în mod tacit.
Apreciind asupra celor de mai sus, instanța s-a pronunțat în sensul arătat.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC S.S. SRL Sângeorgiu de Mureș, solicitând admiterea căii de atac, modificarea în parte a sentinței atacate și respingerea acțiunii principale.
în dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a arătat că în mod greșit a făcut aplicarea instanța de fond, a prevederilor art. 268 alin. (2) C.muncii , întrucât decizia atacată a fost completată pe formularul tipizat agreat de I.T.M. Acest formulat nu are spațiu suficient pentru descrierea motivelor care au dus la adoptarea deciziei de concediere. Din aceste considerente decizia de concediere este însoțită de un referat care face parte integrantă din actul atacat, referat comunicat reclamantului astfel că cerințele cuprinse în art. 268 alin. (2) C.muncii sunt îndeplinite.
Cu referire la sancțiunea aplicată recurenta a arătat că în partea dispozitivă a deciziei se arată că reclamantul este sancționat conform art. 264 alin. (1) lit. f) C.muncii. întrucât textul de lege prevede expres această sancțiune „desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă”, redarea acestui text în cuprinsul deciziei nu reprezintă, altceva decât pretenția unui formalism excesiv. în aceeași ordine de idei recurenta a arătat că nicio prevedere legală nu impune descrierea sancțiunii iar necunoașterea legii nu este un motiv exonerator de obligații sau temei pentru anularea unui act.
în fine, cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) C.muncii recurenta a arătat că incapacitatea temporară de muncă constituie un impediment la desfacerea contractului individual de muncă numai cu condiția ca această situație să fie cunoscută de angajator.
Reclamantul a prezentat, cu ocazia cercetării disciplinare, actul medical însă a refuzat să-l depună întrucât a apreciat că are nevoie de o „garanție”.
Cu referire la aceleași aspecte privitoare la concediul medical recurenta a mai arătat că reclamantul nu a respectat prevederile regulamentului de ordine interioară și nu în ultimul rând, nu a folosit această apărare în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte, se arată că, asupra realității afecțiunii sale, recurenta are rezerve întrucât la efectuarea controlului medical la angajare nu a fost depistată sau declarată nicio afecțiune cronică, respectiv, de natura celei la care face referire certificatul de concediu medical.
Reclamantul nu a formulat întâmpinare.
Examinând hotărârea atacată, Curtea a reținut următoarele:
Soluționând acțiunea formulată de reclamant, tribunalul a examinat legalitatea Deciziei nr. 495/15.03.2010 emisă de pârâtă, și a constatat, întemeiat, că aceasta este nulă, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 268 alin. (2) lit. a) și b) C.muncii.
Susținerile recurentei potrivit cărora referatul întocmit cu ocazia cercetării disciplinare este parte integrantă din această decizie, iar referatul prin conținutul său acoperă viciul constatat de instanța de fond, nu pot fi primite.
Potrivit copiei de pe decizia atacată, rezultă, fără echivoc, lipsa oricărei trimiteri sau descrieri a abaterii disciplinare săvârșite de recurent și, în egală măsură, lipsa oricărei mențiuni privind sancțiunea aplicată și data de la care aceasta își produce efectele.
Potrivit formularului tipizat al deciziei aflată în copie la dosar, în loc de descrierea faptei/faptelor săvârșite de angajat este făcută mențiunea „comisia de disciplină”. Dispozitivul acestei decizii conține numele reclamantului, domiciliul acestuia și nicio altă mențiune care, în mod evident, trebuia făcută întrucât formularul recomandă, prin spațiile libere, acest lucru.
în conformitate cu art. 268 alin. (2) C.muncii , sancțiunea nulității absolute a deciziei de concediere este aplicabilă în situația în care nu sunt inserate următoarele mențiuni: „descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările acestuia sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute de art. 267 alin. (3) nu a fost efectuată cercetarea; temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică”.
Analizând norma imperativă descrisă mai sus prin raportare la conținutul deciziei nr. 495 din 15.09.2010, Curtea a constat că acesteia îi lipsesc, în mod evident, o parte din mențiunile obligatorii arătate anterior și prevăzute expres sub sancțiunea nulității absolute prin dispozițiile art. 268 alin. (2) lit. a) și b) C.muncii.
Presupusa comunicare a referatului comisiei de disciplină nu poate acoperi viciul de nulitate absolută constatat întrucât dispoziția legală imperativă nu permite cuprinderea în acte extrinseci a elementelor de fapt și de drept care conduc la aplicarea unei sancțiuni disciplinare.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a apreciat că examinarea încălcării dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din C.muncii nu se mai impune a fi făcută întrucât decizia de concediere nu-și poate produce efectele neîndeplinind condițiile de validitate prevăzute expres de lege.
Prin prezentul recurs hotărârea pronunțată de tribunal nu a fost criticată sub aspectul modului de soluționare a acțiunii reconvenționale.
în conformitate cu dispozițiile art. 312 C.proc.civ., instanța de recurs a respins ca nefondată calea de atac și a menținut ca legală și temeinică hotărârea pronunțată de tribunal.
| ← Contract colectiv de muncă la nivel de ramură. Obligativitatea... | Partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul... → |
|---|
