Partajarea bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei. Stabilirea întinderii drepturilor concrete ale soţilor
| Comentarii |
|
Aportul personal adus de fiecare dintre soţi la dobândirea bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului lor de proprietate comună constituie elementul obiectiv de care trebuie să se ţină seama în stabilirea întinderii dreptului de proprietate al fiecărui soţ asupra bunurilor comune. Plecând de la prevederile art. 30 C.fam., deşi bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune, întinderea drepturilor concrete ale soţilor se stabileşte în raport cu contribuţia fiecăruia la dobândirea acestora.
Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 70 din 3 februarie 2011
Prin Sentința civilă nr. 829 din 24.04.2009, pronunțată de Judecătoria Miercurea Ciuc, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta K.M. în contradictoriu cu pârâtul A.I. și s-a admis cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant reconvențional A.I., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională K.M.
S-a constatat că imobilul situat în orașul Băile Tușnad, str. Apor, județul Harghita, înscris în CF nr. 1703 a localității Tușnad sub nr. top 12533/2/1/2/1/92/a, constând din teren intravilan în suprafață de 1151 mp și casă de locuit, este bun propriu al pârâtului-reclamant reconvențional. Reclamanta-pârâtă reconvențională a fost obligată să plătească pârâtului-reclamant reconvențional suma de 6.687 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat să se constate că imobilul situat în orașul Băile Tușnad, înscris în CF nr. 1703 a comunei Tușnad, sub nr. top. 12533/2/1/2/1/92/a, constând din teren intravilan în suprafață de 1151 mp și casă de locuit compusă din 5 camere și 2 băi, în valoare de 500.000 lei, este bun comun dobândit de părți în timpul căsătoriei și a solicitat ca acesta să fie partajat în cote egale de câte 1/2 parte pentru fiecare dintre părți cu atribuirea în natură a imobilului către pârât și obligarea acestuia la plata sultei corespunzătoare părții ce i se cuvine reclamantei.
S-a constatat că părțile în cauză au fost căsătoriți până în anul 1993 când, prin sentința civilă nr. 973 din 21.04.1993 s-a desfăcut căsătoria acestora.
în anul 1990 pârâtul a cumpărat terenul intravilan situat în orașul Băile Tușnad, str. Apor, înscris în cartea funciară nr. 1703 a comunei Tușnad, nr. top. 12533/2/1/2/1/92/a, în suprafață de 1151 mp. Pentru plata prețului de cumpărare pârâtul a apelat la împrumuturi de la prieteni, cum ar fi martorul V.V., cu care, la data de 20.07.1990 pârâtul a încheiat un contract de împrumut sub semnătură privată pentru suma de 20.000 lei, cu termen de restituire în anul 1994. Destinația împrumutului, pentru cumpărarea terenului, este confirmată de martor în declarația sa, dată în fața instanței, precum și de faptul că împrumutul a fost contractat chiar cu câteva zile înaintea cumpărării terenului, care a fost intabulat în cartea funciară în favoarea lui "A.I. căsătorit cu A.M., născută K." la data de 23.07.1990.
Din aceeași declarație rezultă că la data cumpărării terenului relațiile dintre părți erau tensionate, pârâtul având intenția de a se separa de soția sa, reclamanta. Faptul că relațiile dintre părți erau deja tensionate la acea dată rezultă și din întâmpinarea reclamantei formulată la data de 18.09.1992 în cadrul divorțului, în care afirmă că are cunoștință despre faptul că soțul, actualul pârât, întreținea relații extraconjugale cu altă femeie de circa doi ani și jumătate. Aceste aspecte duc la concluzia că pârâtul a cumpărat terenul și a construit casa în interes propriu și nu pentru folosința comună împreună cu reclamanta.
Pentru construirea casei pârâtul a apelat la alte împrumuturi, în acest sens încheind în nume personal contracte de împrumut cu martorii F.F., B.G. și cu numitul S.D., care au confirmat prin declarațiile lor că banii au fost împrumutați de la ei în scopul construirii casei de către pârât. Sumele împrumutate au fost restituite de pârât personal după desfacerea căsătoriei dintre părți, fără contribuția reclamantei, în perioada anilor 1995-2000.
Prin actele depuse de pârât și martorii audiați, s-a dovedit faptul că terenul a fost cumpărat și casa a fost construită de pârât în scopul de a o folosi în interes personal, într-o perioadă în care relația sa cu soția era deteriorată, finalizarea construcției având loc după desfacerea căsătoriei. S-a dovedit de asemenea, că banii necesari cumpărării terenului și construirii casei provin din împrumuturile contractate în nume personal de pârât.
Conform art. 32 C.fam., soții răspund cu bunurile comune pentru obligațiile ce au contractat împreună și pentru obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei. în consecință, obligația de restituire a unor bani împrumutați, este o obligație comună dacă a fost contractată împreună de ambii soți sau dacă banii au fost împrumutați pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei.
Pe de altă parte, art. 33 C.fam. prevede că bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți. în speță, deoarece obligația de restituire a banilor împrumutați rezultă dintr-un contract încheiat în nume personal de pârât, aceasta rămâne o obligație personală a pârâtului. Dacă obligația este personală, rezultă că și banii împrumutați nu pot fi decât proprii ai pârâtului.
în legătură cu acești banii împrumutați, reclamanta nu a afirmat că actele de împrumut ar fi fost încheiate în vederea asumării unor obligații contractate împreună sau în interes comun de ambele părți în calitate de soți, ci dimpotrivă a contestat realitatea contractelor de împrumut încheiate de pârât în nume propriu, afirmând că acestea aveau alt scop decât cel pentru care au fost încheiate, respectiv cel de a justifica veniturile ilicite ale pârâtului. Fiind vorba de acuzații de natură penală, pârâtul este considerat nevinovat până la eventuala sa condamnare definitivă pentru comiterea vreunei fapte de natura celor sugerate de reclamantă. Reclamanta nu a dovedit însă nici existența nici cuantumul unor eventuale asemenea venituri, iar condamnarea anterioară a pârâtului (din anul 1974) nu poate fi pusă în legătură cu afirmațiile reclamantei care nu s-au concretizat într-un denunț și nu sunt urmare a unei urmăriri penale începute împotriva pârâtului. Drept urmare, contractele de împrumut încheiate de pârât sunt dovedite prin înscrisuri și confirmate prin declarațiile martorilor audiați, astfel că au valoare probantă.
Astfel, rezultă că valoarea împrumuturilor contractate în nume personal de pârât și restituite tot de acesta după desfacerea căsătoriei fără contribuția reclamantei, s-au transferat în valoarea terenului cumpărat și a casei construite pe aceasta.
în legătură cu contribuția reclamantei la construirea casei, aceasta a afirmat că în perioada construirii a realizat venituri echivalente cu cele ale pârâtului, că a ajutat prin unele transporturi de materiale cu autoturismul și că a gătit pentru muncitorii care au lucrat la ridicarea construcției.
Cu privire la veniturile părților, s-au depus la dosar copiile cărților de muncă ale acestora. Cu toate acestea, martorii pârâtului au arătat că l-au împrumutat cu bani pe pârât tocmai în vederea construirii casei. Având în vedere că ridicarea construcției, de o valoare ridicată (771.011 lei conform expertizei), a avut loc într-un interval de timp relativ scurt, rezultă că banii necesari au provenit de fapt din împrumuturi și nu din veniturile salariale ale părților sau din economiile modeste ale acestora.
Cu privire la contribuția prin aportul fizic a reclamantei, martorul K.I. propus de reclamantă a declarat că aceasta efectua transportul muncitorilor care lucrau la construcție. De asemenea, martorul V.C., finul părților, a declarat instanței că a participat, împreună cu reclamanta, o singură dată la însoțirea unui transport de cărămizi cu camionul și la descărcarea acestora la locul construcției.
Cu privire la contribuția reclamantei constând în gătirea mâncării pentru muncitorii care au lucrat la construcție, martorul T.M., unchiul pârâtului, a declarat că a lucrat și el la construcție și că împreună cu ceilalți muncitori lua masa la domiciliul comun al părților din comuna Sânsimion. De asemenea, martora S.A., verișoară de gradul III cu pârâtul, a declarat că reclamanta a gătit pentru muncitori. La fel a declarat și martorul K.I.
Pe lângă faptul că servirea mesei de către unii din muncitori cu titlu de plată a serviciilor, poate avea caracter echivoc în cazul unor persoane care aveau și calitatea de rude (cum este unchiul pârâtului), valoarea acestor contribuții personale ale reclamantei, inclusiv transportul muncitorilor, este mică față de valoarea totală a construcției, iar cuantumul acestora nu a fost nici apreciat de reclamantă nici dovedit prin vreo probă. în nici un caz însă aceste contribuții personale ale reclamantei nu pot duce la atribuirea unei cote certe din valoarea construcției în favoarea reclamantei.
Din cele ce preced rezultă că, prin probele administrate, pârâtul a infirmat prezumția de bun comun în devălmășie cu reclamanta a imobilului în litigiu, dovedind că acesta este bunul său propriu realizat din sume de bani provenite din împrumuturi pentru care s-a obligat în nume propriu față de creditorii săi personali și pe care le-a restituit fără contribuția reclamantei după desfacerea căsătoriei. Reclamanta ar putea invoca cel mult un drept de creanță constând în sprijinul (și nu contribuția efectivă) pe care l-a dat pârâtului la ridicarea construcției bun propriu al acestuia.
în consecință, acțiunea reclamantei a fost respinsă și s-a admis acțiunea reconvențională a pârâtului, constatându-se că imobilul situat în orașul Băile Tușnad, str. Apor, județul Harghita, înscris în CF nr. 1703 a localității Tușnad, nr. top 12533/2/1/2/1/92/a, constând din teren intravilan în suprafață de 1151 mp și casă de locuit, este bun propriu al pârâtului-reclamant reconvențional.
în temeiul art. 274 alin. (1) C.proc.civ., fiind căzută în pretenții, reclamanta-pârâtă reconvențională a fost obligată să plătească pârâtului-reclamant reconvențional suma de 6.687 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în partea plătită de pârât pentru onorariul de expertiză, onorariu de avocat și taxa judiciară de timbru.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta-pârâtă reconvențională K.M., solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul de a se constata că imobilul situat în orașul Băile Tușnad, str. Apor, județul Harghita, înscris în CF. nr. 1703 a comunei Tușnad, cu nr. top. 12533/2/1/2/1/92/a, constând din teren intravilan în suprafață de 1151 mp și casă de locuit, compusă din 5 camere și 2 băi, în valoare totală de 789.115 lei, este bun comun al reclamantei împreună cu pârâtul în cote de 1/2 parte, dobândit în timpul căsătoriei, și în consecință să se dispună atribuirea provizorie în natură a imobilului pe seama pârâtului-intimat, precum și stabilirea unui termen de 3 luni pentru când pârâtul-intimat să-i achite sulta în valoare de 394.557,5 lei, iar în caz de refuz din partea intimatului, să se dispună vânzarea imobilului prin executorul judecătoresc. De asemenea, solicită obligarea pârâtului-intimat la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 23/17 martie 2010, Tribunalul Harghita a admis apelul formulat de apelanta K.M., împotriva sentinței civile nr. 829 din 24 aprilie 2009, pronunțată de Judecătoria Miercurea Ciuc, în dosarul nr. 2745/258/2007, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta K.M. împotriva pârâtului A.I. și, în consecință a constatat că imobilul situat în orașul Băile Tușnad, str. Apor, județul Harghita, înscris în C.F. nr. 1703 Tușnad, nr. top. 12533/2/1/2/1/92/a, compus din teren în suprafață de 1151 mp și casă de locuit, în valoare totală de 789.115 lei, este bunul comun al părților, reclamanta având o cotă de 1/10 din dreptul de proprietate, iar pârâtul o cotă de 9/10, a dispus ieșirea din indiviziune, a respins cererea reclamantei, de atribuire provizorie a bunului, și a atribuit bunul, în natură, pârâtului în mod definitiv, a obligat pârâtul să-î plătească reclamantei suma de 78.911 lei, cu titlu de sultă, a respins acțiunea reconvențională formulată de reclamantul reconvențional A.I. împotriva pârâtei reconvențional K.M., a compensat în parte cheltuielile de judecată și a obligat reclamanta-pârâtă reconvențional să-î plătească pârâtului-reclamant reconvențional suma de 3.400 lei, cu acest titlu, a compensat cheltuielile de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul a reținut, în esență, că din probele administrate în fața instanței de fond rezultă că la data de 10.11.1991, casa în litigiu nu era finalizată în sensul că nu era dotată cu instalații, dar avea acoperiș. Părțile nu s-au despărțit mai devreme de 1992.
A concluzionat instanța de apel că imobilul în litigiu a fost dobândit de părți în timpul căsătoriei, părțile conviețuind până la ridicarea construcției, în faza nefinisată. Drept urmare sunt incidente dispozițiile art. 30 alin. (1) C.fam.
în ceea ce privește contribuția soților, la edificarea casei, s-a apreciat că, dacă salariile părților și munca pe care au prestat-o pot fi apreciate ca sensibil egale, ponderea cea mai mare la dobândirea imobilului au avut-o sumele considerabile pe care le-a împrumutat pârâtul. Drept urmare, Tribunalul a apreciat că pârâtului i se cuvine o cotă de 9/10 din dreptul de proprietate, iar reclamantei apelante 1/10.
Față de prevederile art. 6739 C.proc.civ., instanța de apel a atribuit imobilul pârâtului cu obligația acestuia la plata către reclamantă a sumei de 78.911 lei reprezentând sultă.
S-a respins cererea reclamantei privind atribuirea provizorie nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 673 10 alin. (1) C.proc.civ.
în temeiul prevederilor art. 274 și 276 C.proc.civ., a fost obligată reclamanta la plata sumei de 3.400 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recurs ambele părți.
în motivarea recursului declarat, pârâtul a arătat în esență, următoarele:
Tribunalul a reținut o stare de fapt eronată ce a determinat, în final, aplicarea greșită a legii.
Astfel, din probele administrate, rezultă că, conviețuirea foștilor soți s-a întrerupt încă din vara anului 1990. După obținerea autorizației necesare, în primăvara anului 1991 a început construirea casei, lucrarea fiind executată în întregime de muncitorii SC L. SRL din Tușnad și nu de lucrători din Sînsimion, cărora reclamanta le-ar fi gătit.
Din contractele de împrumut a căror plauzabilitate este conformată de către instanța de apel rezultă că totalul sumelor împrumutate în nume personal de către pârât și restituite tot de către acesta, după desfacerea căsătoriei, fără contribuția reclamantei, depășesc chiar suma investită de către acesta necesară dobândirii întregului imobil.
în lumina principiilor ce rezultă din art. 30 C.fam., pârâtul a arătat că apreciază că reclamanta nu a reușit să dovedească cu probe certe că ar fi contribuit la dobândirea și conservarea imobilului în cauză iar valoarea neînsemnată constând în sprijinul pe care i l-a dat, în raport cu valoarea construcției, nu pot duce la atribuirea unei cote certe din valoarea intravilanului. Reclamanta ar putea invoca cel mult un drept de creanță după ce cuantumul acestuia va fi precizat și dovedit.
Aprecierea instanței de fond cu privire la îndreptățirea reclamantei de a beneficia de o cotă de 1/10 din dreptul de proprietate, contravine nu numai probatoriului administrat cât și motivării instanței de apel.
Pe de altă parte, instanța de apel motivează că părțile au conviețuit până la ridicarea construcției nefinisate, astfel că raportat la această valoare ar fi trebuit apreciată contribuția reclamantei.
în motivarea recursului declarat de reclamantă și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., aceasta a arătat că imobilul construcție a fost ridicat din banii economisiți în timpul căsătoriei.
S-a arătat că din adresa Direcției Județene de Statistică Harghita rezultă că rata inflației în perioada la care se referă contractele de împrumut era 7372,40%. Astfel, era imposibilă împrumutarea cu acele sume imense și restituirea lor în 1996, fără dobândă, chiar dacă existau relații de prietenie. De asemenea, din declarația fiului unuia din împrumutatori -V.C., rezultă că tatăl acestuia nu avea posibilitatea că acorde vreun împrumut.
Instanțele nu au luat în considerare nici faptul că pârâtul avea un salariu modest și a fost și pensionat de boală, astfel că nu putea să restituie sume atât de mari și nici faptul că împrumutatorii sunt buni prieteni ai pârâtului, încheind acele contracte pro causa.
S-a mai arătat că în mod greșit instanța de apel a constatat că valoarea imobilului este de 789.115 RON. Valoarea reală este de 676.318 RON la care se adaugă valoarea terenului de 130.328 RON.
Și în ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, atâta timp cât apelul reclamantei a fost admis, cheltuielile trebuiau să fie suportate integral de către pârâtul - intimat.
Prin întâmpinările formulate s-a solicitat, de către fiecare din parte, respingerea recursului părții adverse.
în recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, pârâtul depunând la dosar: certificat de înmatriculare și statutul societății comerciale înființate pe numele soției actuale G.I. SRL, autorizația nr. 17/4.11.1999 emisă de D.G.F.P. Harghita, adeverința nr. 4/2.11.2010 emisă de SC K. SRL.
Examinând decizia atacată raportat la motivele de recurs invocate, Curtea de Apel a reținut următoarele:
într-o decizie de speță a fostului Tribunal Suprem nr. 392/1963 - se precizează că „pentru împărțirea bunurilor comune este necesar în prealabil să se determine cota-parte a fiecăruia dintre soți în comunitate, care se stabilește în funcție de aportul adus de fiecare dintre ei în timpul căsătoriei și în raport de aceasta urmează să se procedeze la împărțirea lor efectivă”.
Aportul personal adus de fiecare dintre soți la dobândirea bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului lor de proprietate comună constituie, prin urmare, elementul obiectiv de care trebuie să se țină seama în stabilirea întinderii dreptului de proprietate a fiecărui soț asupra bunurilor comune. Așadar, plecând de la prevederile art. 30 C.fam., deși bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune, întinderea drepturilor concrete ale soților se stabilește în raport cu contribuția fiecăruia la dobândirea acestora.
în cauză, în mod corect Tribunalul a reținut calitatea de bun comun a imobilului în litigiu, acesta fiind dobândit în timpul căsătoriei părților, Astfel, terenul înscris în C.F. nr. 1703 Tușnad, nr. top. 12530/2/1/2/192/a, a fost cumpărat în 1990 iar construcția a fost edificată în 1991 (autorizație de construcție inscripția existentă). Sentința de divorț a părților a fost pronunțată în 21.04.1993.
Contrar susținerilor pârâtului recurent, imobilul mai sus arătat nu este nicidecum un bun propriu al acestuia. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 30 și 31 din C.fam. rezultă, dată fiind enumerarea făcută de art. 31 C.fam., că în dreptul nostru, bunurile comune ale soților constituie regula, iar bunurile proprii reprezintă excepția, art. 31 C.fam. enumerându-le în mod limitativ.
Astfel, pârâtul recurent confundă prin recursul declarat, calitatea de bun propriu sau comun cu contribuția la dobândirea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei. Unul dintre soți poate să aibă o contribuție exclusivă la dobândirea unui bun comun fără ca această contribuție să transforme bunul într-unul propriu.
într-adevăr, din probele administrate în cauză a rezult că ponderea determinantă la dobândirea imobilului în cauză a avut-o pârâtul, contribuție dovedită prin împrumuturile contractate și dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul de fond și martorii audiați. împrumuturile au fost restituite de pârât, după desfacerea căsătoriei.
Cu toate acestea, nu pot fi ignorate probele administrate în cauză la propunerea reclamantei, din care a rezult că și aceasta a avut propria sa contribuție la edificarea construcției prin pregătirea mesei pentru muncitori precum și prin ajutorul dat la lucrările de construcție.
Nu lipsit de importanță este și faptul că, împrumuturile au fost contractate de pârât încă înainte de desfacerea căsătoriei. Ori, prin chiar faptul că despărțirea în fapt și ulterior divorțul au intervenit ulterior, rezultă că pârâtul s-a folosit inclusiv de veniturile soției, implicit împrumuturile putând fi achitate ulterior datorită tocmai faptului că, cel puțin pentru o perioadă de timp ulterioară, părțile s-au gospodărit împreună.
în consecință, în mod corect, instanța de apel a reținut și contribuția reclamantei la dobândirea imobilului și corelativ dreptul acesteia asupra imobilului bun comun.
în ceea ce privește contribuția efectivă, nu a putut fi reținută cota de 1/2 pentru fiecare din părți, așa cum a susținut reclamanta recurentă.
înscrisurile depuse de pârât au facut dovada contribuției acestuia și atâta timp cât nu a fost dovedită lipsa veridicității acestora, instanțele erau obligate să țină seama de aceste mijloace legale de probă. Asupra condițiilor de acordare a acestor împrumuturi instanțele nu sunt chemate să facă aprecieri, ele bucurându-se de prevederile art. 969 C.civ.
în ceea ce privește valoarea la care în mod corect au fost apreciate cotele de contribuție ale părților, vom reține că, la data despărțirii în fapt a soților, construcția era într-o fază nefinisată și fără utilități astfel că, potrivit, rapoartelor de expertiză întocmite în fața instanței de fond, valoarea totală a imobilului (casă și teren), era de 567.870 lei. Ulterior despărțirii în fapt și apoi a divorțului, pârâtul a introdus utilitățile așa încât această valoare a imobilului astfel dobândită nu poate fi reținută și luată în considerare la efectuarea partajului.
în consecință, raportat la considerentele reținute urmează ca, apreciind că instanța de apel a reținut în mod greșit din probele administrate numai valoarea construcției în cauză, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea a admis recursul declarat de pârâtul A.I. împotriva Deciziei civile nr. 23 din 17.03.2010 a Tribunalului Harghita, a modifica în parte decizia atacată, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantei K.M. suma de 56.787 lei cu titlu de sultă.
în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta K.M. împotriva aceleiași decizii, cu aplicarea prevederilor art. 274 C.proc.civ.
| ← Decizie de desfacere disciplinară a contractului de muncă.... | Imobil preluat de stat. Cerere de restituire întemeiată pe... → |
|---|
