Declinare competenţă . Jurisprudență
| Comentarii |
|
Tribunalul PRAHOVA Hotărâre nr. 2326 din data de 04.11.2016
Declinare competență
Decizia civilă nr. 2326/04.11.2016 a Tribunalului Prahova - Secția a II - a Civilă, de contencios Administrativ și Fiscal
Prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 08.01.2015, sub nr. 219/218/2015, reclamantul T.N.V., în contradictoriu cu pârâtulS.T.M.F.P., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei de 138.852,56 lei, reprezentând daune materiale, 50.000 euro, daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat în esență că a fost judecat o perioadă îndelungată de timp, începând din 26.11.2006 și până la 29.10.2014, iar prin rezoluția nr. 436/IJ/281/DIJ/2014 din 29.04.2014 a Inspecției Judiciare s-a menționat că durata procedurii este una ce nu poate fi apreciată ca rezonabilă.
Reclamantul a susținut că în procesele civile derulate judecătorii care le-au instrumentat au refuzat să accepte că între cauza penală privind accidentul rutier din data de 03.12.2004 și litigiul comercial există o legătură de cauzalitate, ceea ce ar atrage aplicabilitatea art. 29 alin. 1 lit. i) și j) din OUG nr. 80/2013.
Reclamantul a afirmat că de la data de 05.08.2011 și până la data de 2.10.2014, când a fost respinsă contestația acestuia în anulare, s-au derulat două cicluri procesuale pe tema lipsei de competență teritorială a judecătoriei și a lipsei taxei judiciare de timbru. Acesta a precizat că în această perioadă i s-au aplicat constant rele tratamente, i s-au încălcat drepturile fundamentale, dreptul la un proces echitabil, la o anchetă efectivă și obiectivă, într-un termen rezonabil, de către judecători imparțiali, așa cum prevede art. 2, 3, 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 20 și 29 alin. 3 din Constituție, art. 22 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 998 - 999 cod civil, art. 1349 Cpc. și art. 2, 3, 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul a formulat întâmpinare la data de 24.03.2015 prin care a solicitat instanței respingerea acțiunii ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În motivarea susținerilor sale, pârâtul a arătat că prevederile legale invocate, respectiv răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei de drept pentru antrenarea răspunderii statului pentru durata mare de timp a unui proces civil sau pentru erori judiciare.
Pârâta a afirmat că reclamantul nu a dovedit fapta ilicită, că nu se poate antrena răspunderea statului pentru faptul că soluționarea unui proces a durat mult pe rolul instanțelor, deoarece durata în timp a unui proces este influențată atât de complexitatea acestuia cât și de incidentele procesuale care apar.
Pârâtul a susținut că potrivit rezoluției din data de 29.04.2014 a Inspecției Judiciare nu au fost identificate indiciile săvârșirii unor fapte de natură să atragă răspunderea disciplinară a magistraților.
Acesta a precizat că reclamantul nu a dovedit existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Pârâtul nu și-a motivat susținerile în drept.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare la data de 20.04.2015 prin care a arătat că cererea sa nu este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ci pe răspunderea statului independent de orice culpă, pe temei obiectiv.
La termenul din data de 16.07.2015 pârâtul și-a precizat cererea în sensul că înțelege să solicite suma de 50.000 lei și nu de euro cu titlu de daune morale.
Prin sentința civilă nr. 2453/08.03.2016, Judecătoria Ploiești a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, la data de 03.12.2004 reclamantul a suferit un accident rutier ce a făcut obiectul unei urmăriri penale în dosarul nr. 226/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, finalizată prin rezoluția nr. 983/II/2/2012 din 18.06.2012.
Reclamantul din prezentul dosar a formulat la data de 28.11.2006, în calitate de mandatar al SC TBI Leasing IFN SA, pe rolul Tribunalului Dâmbovița, o cerere de chemare în judecat în contradictoriu cu SC Omniasing SA, care a fost soluționată prin sentința nr. 89/29.01.2008 prin care s-a admis în parte acțiunea. Această sentință a fost schimbată în parte prin decizia nr. 132/18.06.2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. Împotriva acestei decizii a fost declarat recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1722/03.06.2009, a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița.
La data de 22.03.2011 s-a ridicat din oficiu excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dâmbovița, excepție ce a fost admisă prin sentința nr. 717/25.03.2011 și cauza a fost declinată în favoarea Judecătoriei Târgoviște. La data de 14.02.2012 instanța a pus în vedere reclamantului să timbreze acțiunea, sub sancțiunea anulării cererii, iar prin sentința nr. 1453/06.03.2012 a fost anulată acțiunea ca netimbrată. Reclamantul a declarat recurs, care a fost admis de către Tribunalul Dâmbovița, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.
După trimiterea spre rejudecare, a fost admisă cererea de reexaminare a taxei de timbru formulată de reclamant, iar taxa de timbru a fost stabilită în cuantum de 6911 lei. Reclamantul a fost citat cu mențiunea de a achita taxa de timbru, sub sancțiunea anulării cererii, iar prin sentința nr. 1214/05.03.2013 a fost anulată ca insuficient timbrată cererea formulată. Împotriva acestei sentințe a fost declarat recurs de către reclamantul din prezenta cauză și de către SC TBI Leasing IFN SA. Recursul reclamantului a fost respins, dar s-a admis recursul pârâtei din acel dosar sub aspectul cheltuielilor de judecată.
De asemenea, împotriva deciziei Tribunalului, reclamantul a formulat contestație în anulare, care a fost respinsă prin decizia nr. 657/29.10.2014.
În drept, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin procese este reglementată prin art. 52 alin. 3 din Constituție "statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.";
Art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 stabilește că "Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecății procesului și dacă aceasta fapta este de natura să determine o eroare judiciară.";
Instanța a constatat că în cauza de față nu este aplicabilă răspunderea statului pentru erori judiciare în alte procese decât cele penale, având în vedere faptul că nu s-a stabilit printr-o hotărâre definitivă răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecății procesului.
Pe de altă parte, potrivit art. 1349 C.civ. "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.";
Art. 1356 C.civ. prevede că "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare";.
În cauza de față, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii obiective a statului, fără existența unei culpe, în temeiul art. 20 din Constituție și al art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța a observat că deși acesta a precizat că nu își întemeiază cererea pe răspunderea civilă delictuală, în dreptul român sunt reglementate două tipuri de răspundere civilă, răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală. Având în vedere că în cauză nu este aplicabilă răspunderea civilă contractuală, instanța va analiza dacă poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală, ca drept comun în materia răspunderii civile.
Instanța a reținut din dispozițiile legale prezentate că pentru a se putea reține răspunderea civilă delictuală este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența vinovăției și a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciul produs.
Instanța a constatat că pentru a se putea angaja răspunderea patrimonială a statului este necesară reținerea săvârșirii unei fapte ilicite.
O faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative sau bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau a intereselor legitime a altor persoane.
Potrivit rezoluției din data de 29.04.2014 a Inspecției Judiciare soluționarea dosarului în care a fost parte reclamantul nu poate fi apreciată ca rezonabilă, dar instanțele și-au îndeplinit obligațiile legale, termenele acordate fiind justificate în general de cauze obiective, precum și de faptul că s-a dispus rejudecarea cauzei de către instanța de fond în două cicluri procesuale.
Astfel, cu ocazia cercetării desfășurate cu privire la modul de derulare al procesului în care a fost parte reclamantul, s-a constat că au fost respectate dispozițiile legii procesual civile, iar durata lungă a acestui proces s-a datorat faptului că s-au desfășurat mai multe cicluri procesuale, însuși reclamantul exercitându-și dreptul de a formula căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate.
Având în vedere aceste aspecte, instanța a apreciat că durata lungă a procedurii nu a fost determinată de o a încălcare a vreunei dispoziții legale sau a bunelor moravuri, motiv pentru care instanța constată că în cauza de față nu este întrunită condiția săvârșirii unei fapte ilicite.
Pentru aceste motive, instanța a respins cererea formulată de către reclamant ca neîntemeiată.
Potrivit art. 453 alin.1 Cpc., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, astfel că instanța a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul arătând că cererea sa nu a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ci pe răspunderea statului independent de orice cauză. Statul și autoritățile publice sunt datoare să garanteze realizarea drepturilor, în caz contrar fiind pasibile de răspundere.
A arătat apelantul că la instanța de fond s-a prevalat de garanțiile conferite de art. 6 și 13 CEDO, dispoziții pe care aceasta le-a ignorat.
Apelantul a depus la dosarul cauzei și decizia nr. 173/C/25.03.2010 a Curții de Apel Constanța.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
La termenul de judecată din data de 04.11.2016 instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței funcționale a Secției a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal, față de care a rămas în pronunțare.
Asupra exceptiei necompetentei functionale a Sectiei a II-a civile, de contencios administrativ si fiscal, tribunalul reține următoarele:
Secția I Civilă analizează toate raporturile juridice de drept civil deduse judecății, cu excepția celor privind raporturilor juridice contractuale în care părți sunt profesioniștii (persoane juridice sau persoane fizice autorizate) care sunt de competența Secției a II-a Civilă. Simplu fapt că o parte din proces este o "persoană juridică -în calitatea sa de profesionist"; nu atrage automat competența Secției a II-a Civilă, deoarece "profesioniștii"; sunt părți și în litigiile de muncă și în litigiile civile care nu au la bază răspundere civilă contractuală sau întemeiată pe legile speciale de drept comercial, precum și în litigiile privind relațiile cu autoritățile publice, raporturi care sunt de competența Secției I Civile sau a secției de contencios Administrativ și Fiscal.
Ca urmare, ceea ce diferențiază cauzele și determină competența funcțională între Secțiile unei instanțe nu este calitatea de persoană juridică -profesionist, ci faptul că ea stă în judecată într-un anumit raport juridic de drept civil întemeiat sau nu pe răspunderea civilă contractuală, delictuală, a îmbogățirii fără just temei etc.
De altfel, competența funcțională a Secțiilor a I -a Civilă și Secției a II -a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal au fost stabilite prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 2 din data de 15.01.2016.
Față de aceste considerente instanța va admite excepția necompetenței funcționale a Secției a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal și va declina competența funcțională de soluționare a cauzei la Secția I Civilă din cadrul Tribunalului Prahova, având în vedere dispozițiile art. 135 și 136 N.C.p.civ.
Întocmit judecător Boghici Adriana Magdalena (speță relevantă - noiembrie 2016)
| ← Autorizare vânzare de către tutore . Jurisprudență Cereri;... | 1clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii,... → |
|---|
