Despărţirea în fapt a soţilor în perioada de concepţie a copilului. Imposibilitatea morală a soţilor de a procrea
| Comentarii |
|
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii este admisibilă atunci când nu este posibil ca soţul mamei să fie tatăl copilului născut de soţia sa. Imposibilitatea poate fi de ordin absolut, cum este cazul imposibilităţii de procreare a soţului sau al imposibilităţii derivate dintr-o despărţire determinată de cauze obiective şi care nu ar fi putut fi înlăturate pentru a se realiza o apropiere între soţi. Imposibilitatea se poate datora şi unei despărţiri din cauze subiective, care conduc nu numai la întreruperea traiului comun, dar exclud şi pe fond afectiv pentru ambii soţi continuarea unor relaţii intime.
Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 2223 din 7 decembrie 1977
Prin acţiunea introdusă la 12 mai 1977, N.D. a chemat în judecată pe fosta sa soţie, B.V., pentru a stabili că minora N.I., născută la 14 martie 1977 în timpul căsătoriei, nu este fiica sa.
In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, fiind despărţit în fapt de soţia sa din anul 1974, este cu neputinţă ca cl să fie tatăl copilului şi că, la 16 februarie 1977, căsătoria lor a fost desfăcută prin sentinţa civilă nr. 917 a Judecătoriei sectorului 7 Bucureşti, rămasă definitivă.
Judecătoria sectorului 7 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3251 din 17 iunie 1977, a admis acţiunea şi a constatat că reclamantul nu este tatăl copilului N.I., reţinând că părţile au convieţuit până la anul 1974 când s-au despărţit în fapt şi că, ulterior, nu au mai reluat convieţuirea, urmând procesul de divorţ, condiţii în care copilul - deşi născut înainte ca hotărârea de despărţenie să fi rămas definitivă - nu a putut fi conceput cu reclamantul.
Prin recursul extraordinar declarat împotriva acestei sentinţe, rămasă definitivă prin nerecurare, se susţine că este netemeinică şi nelegală, deoarece acţiunea a fost admisă fară probe suficiente pentru a se înlătura prezumţia legală de paternitate. Depoziţia martorei B.R.,
mama pârâtei, constituie o probă insuficientă şi echivocă, deoarece foştii soţi au continuat să locuiască împreună în acelaşi apartament şi, în aceste condiţii, imposibilitatea ca reclamantul să fie tatăl copilului nu rezultă din relatările martorei, mai ales că aceasta nu a locuit
împreună cu soţii, ci la altă adresă. In concluzie, prin recursul extraordinar se cere casarea sentinţei, cu trimitere, în vederea administrării şi a altor probe.
In combaterea recursului extraordinar, ambele părţi au depus înscrisuri, considerate acte noi în sensul prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., cerând a fi avute în vedere la examinarea hotărârii în ceea ce priveşte temeinicia stării de fapt reţinute.
In raport de probele administrate în faţa primei instanţe şi de actele noi prezentate, s-a constatat că judecătoria a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Instanţa nu s-a bazat numai pe depoziţia martorei B.R., care a declarat că minora s-a născut din raporturile fiicei sale, pârâta din proces, cu un alt bărbat decât soţul, de care trăia despărţită în fapt, ci, în principal, a avut în vedere motivele de despărţenie, astfel cum au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 917 din 16 februarie 1977 a aceleiaşi instanţe, prin care s-a declarat desfăcută căsătoria dintre părţi.
Din cuprinsul acestei sentinţe rezultă că soţul a înţeles „să ducă o viaţă separată de cea a familiei sale”, că neînţelegerile s-au agravat când el a intrat într-o legătură extraconjugală, după care şi soţia sa a procedat la fel, ei fiind despărţiţi în fapt din anul 1975.
Potrivit textului de lege menţionat, paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Această „neputinţă” nu este de ordin absolut, cum este cazul imposibilităţii de procreare a soţului sau al imposibilităţii derivate dintr-o despărţenie determinată de cauze obiective şi care nu ar fi putut fi înlăturate pentru a se realiza o apropiere între soţi. Această imposibilitate se poate datora şi unei despărţenii din cauze subiective, cauze care au dus nu numai la întreruperea traiului comun, dar care exclud şi pe fond afectiv pentru ambii soţi continuarea unor relaţii intime.
Sub acest aspect, a fost examinată comportarea reciprocă a soţilor în perioada de concepţie a copilului, a cărui paternitate soţul o tăgăduieşte.
Din ansamblul probelor rezultă, că, soţii fiind despărţiţi în fapt din anul 1975, reclamantul nu a mai prestat întreţinere copilului său, manifestând dezinteres pentru familie. La aceasta s-au adăugat
raporturile sale necontestate cu o altă femeie, raporturi din care la 28 mai 1977 s-a născut un copil, recunoscut de el, după cum rezultă din certificatul de naştere nr. 3659/1977 eliberat de Comitetul executiv al Consiliului popular al sectorului 7 Bucureşti.
Toate aceste împrejurări sunt de natură a forma convingerea că raporturile dintre soţi erau încordate şi că se excludeau relaţiile intime dintre ei, relaţii pe care se bazează prezumţia de paternitate.
Astfel fiind, sentinţa pronunţată în cauză este temeinică şi legală, iar criticile recursului extraordinar nu sunt justificate.
In consecinţă, recursul extraordinar declarat în cauză a fost respins ca nefondat.
| ← Acţiune în tăgăduirea paternităţii. Recunoaşterea mamei.... | Imposibilitatea soţului de a întreţine relaţii intime în... → |
|---|
