Divorţ fără minori culpă comună , despăgubiri
| Comentarii |
|
Judecătoria IAŞI Sentinţă civilă nr. 481 din data de 18.05.2017
Prin Sentința civila nr. 481/26.01.2016 pronunțată în cauză, instanța a admis cererea de chemare în judecată și în parte cererea reconvențională, a dispus desfacerea căsătoriei dintre părți din culpă comună și a respins cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantului-pârât la plata de despăgubiri.
Pentru a decide în acest sens, instanța a reținut că părțile s-au căsătorit la data de , căsătoria fiind înregistrată în Registrul de stare civilă a Primăriei , sub nr. din , din căsătoria părților nerezultând copii minori la această dată (fila 8).
Conform prevederilor art. 6 alin. 6 C. civ., dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, obligația legală de întreținere. În acord cu dispozițiilor art. 39 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.
Instanța reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 373 lit. b Cod civil, divorțul poate avea loc: b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă iar potrivit prevederilor art. 379 alin. 1 din același act normativ, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei iar dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț, dispoziții care se coroborează cu cele ale art. 934 C. pr. Civ., care prevăd că instanța va pronunța divorțul din culpa ambilor soți, chiar și atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovați de destrămarea căsătoriei.
Instanța constată întemeiată cererea de chemare în judecată și în parte cererea reconvențională, din probele administrate în cauză reieșind vina comună a ambelor părți, întrucât acestea nu au făcut eforturi în vederea înlăturării stării tensionate și a menținerii relațiilor de căsătorie și a unei bune comunicări pentru a evita destrămarea familiei. Comportamentul ambelor părți a determinat estomparea afecțiunii dintre soți, a respectului dintre ei și comunității spirituale, relațiile dintre aceștia fiind tensionate încă de dinainte de începerea relației extraconjugale a reclamantului, astfel cum reiese din declarația martorului R G, încălcându-se obligația de respect reciproc, fidelitate și sprijin moral, instanța având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 309 alin. 1 C.civ., soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral, aceștia având îndatorirea de a locui împreună.
Instanța reține ca întemeiate susținerile pârâtei privitoare la relația extraconjugală a soțului său, aceste aspecte fiind recunoscute chiar de reclamant, însă, în ceea ce privește momentul de la care pârâtul a încălcat obligația de fidelitate, din coroborarea tuturor mijloacelor de probă din cauză reiese ca fiind cel mai devreme cu 10-11 ani în urmă, în timp ce separația în fapt a părților care au continuat să locuiască în același imobil, însă în camere diferite s-a produs cu 12 ani în urmă, astfel cum reiese din mărturisirea pârâtei în cadrul interogatoriului. Prin urmare, instanța reține că motivele de separație în fapt a părților au survenit anterior începerii de către reclamant a unei relații extraconjugale, pe fondul certurilor dintre părți astfel cum reiese din declarația martorului R G și din răspunsurile pârâtei la interogatoriu. Instanța reține că din cauza atmosferei tensionate din casă și a neînțelegerilor cu pârâta, fiul cel mare al părților a preferat să locuiască câțiva ani de zile în laboratorul de radiologie.
În cauza de față, este evident că relațiile dintre soți nu mai corespund celor definite de articolul de lege menționat anterior iar instanța, constatând ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege, în temeiul art. 373 lit. b C. civ., ale art. 379 alin. 1 C. civ. și art. 934 C. proc. civ., va admite cererea principală și în parte pe cea reconvențională și va dispune desfacerea căsătoriei din culpa comună a părților.
Sub aspectul capătului de cerere referitor la nume, instanța va da efect dispozițiilor art. 383 alin. 1 C.civ., care stipulează că la desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, instanța urmând a lua act de această înțelegere prin hotărârea de divorț. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei iar dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți vor purta numele dinaintea căsătoriei, potrivit alin. 2 și 3 ale aceluiași articol.
În conditiile in care legiuitorul nu a prevazut in textul normativ care sunt aceste motive temeinice si nici criteriile ce trebuie avute in vedere la stabilirea lor, sarcina identificarii acestora revine instantei de judecata iar acest lucru nu se poate face decat pornind de la situatia de exceptie prevazuta de text si de la probele administrate de parti. Fiind o exceptie de la regula revenirii sotilor la numele purtat anterior desfacerii casatoriei prin divort, aceasta este de strica interpretare si aplicare iar motivele ce pot justifica aplicarea ei trebuie sa fie temeinice, in sensul ca, daca instanta nu incuviinteaza pastrarea numelui se produce sotului in cauza o vatamare grava. Faptul ca pârâta poartă acest nume de 35 de ani și a fost cunoscută cu acest nume în viața socială și profesională nu reprezinta un motiv temeinic, care sa justifice, incuviintarea pastrarii de catre aceasta a numelui dobandit prin casatorie.
Pentru aceste considerente, instanța urmează a dispune ca reclamanta să revină la numele avut anterior căsătoriei, și anume, acela de C.
În ceea ce privește capătul de cerere formulat de pârâtă privind acordarea despăgubirilor, instanța reține dispozițiile art. 388 C.civ., conform cărora soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească iar potrivit dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 388 C.civ. sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.
Având în vedere soluția dată pe capătul principal de cerere și pe cererea reconvențională, instanța urmează a respinge capătul de cerere formulat de către pârâta S T L în contradictoriu cu pârâtul S Ț D, privitor la acordarea de daune, ca neîntemeiat.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 1 C. pr. Civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată iar, în conformitate cu prevederile alin. 2 a aceluiași articol, când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată iar dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea acestora.
Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, instanța urmează a dispune compensare cheltuielilor de judecată realizate în cauză.
| ← Anularea acţiunii ca netimbrate, în contextul în care taxa... | Recurs. procedura insolvenţei. contract de leasing menţinut... → |
|---|
