Excepţia necompetenţei teritoriale admisa acord expres pârât
| Comentarii |
|
Judecătoria IAŞI Sentinţă civilă nr. 1138 din data de 18.05.2017
Prin Sentința civila nr. 1138/06.02.2017 pronunțată în cauză, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a judecătoriei Iași și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei Sectorului 5 București.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 C. pr civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
De asemenea, potrivit art. 130 alin. 2 C. pr. Civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de către părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Astfel cum reiese din actele dosarului, părțile au naționalitate română și locuiesc în Italia încă din anul 2010, potrivit aspectelor relevate de ancheta socială efectuată în cauză, minorii fiind înscriși la unitățile de învățământ din acest stat, chiar și mandatarul reclamantei învederând că reclamanta și minorii au reședința în străinătate. Cu privire la domiciliul efectiv al pârâtului, instanța reține că pârâtul se află, de asemenea în Italia, unde este angajat, întâmpinarea fiind înaintată la dosar de către pârât, din acest stat.
În drept, în conformitate cu dispozițiile art. 915 alin. 1 C. pr civ., cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul.
Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București. Instanța reține că noțiunea de domiciliu trebuie interpretată în sens larg, interesând adresa unde părțile locuiesc efectiv.
În speță, instanța constată că, art. 3 lit. b) teza I din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, determină competența internațională a instanțelor judecătorești din România în soluționarea acțiunii de divorț prin care părțile, cetățeni români, solicită desfacerea căsătoriei încheiată într-un stat membru al Uniunii Europene. Astfel, instanța reține că părțile au cetățenie română, împrejurare ce determină aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 lit. b) teza I, respectiv competența internațională a instanțelor judecătorești din România în soluționarea pricinii.
Potrivit dispozițiilor art. 126 C.proc.civ., părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună, să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.
În consecință, din interpretarea per a contrario a textului art. 126 C.proc.civ., reiese că ori de câte ori este vorba de o cauză care nu se referă la bunuri și la alte drepturi de care părțile pot să dispună, normele care stabilesc competența teritorială sunt de ordine publică, părțile neputând deroga de la aceste norme.
În situația de față, legiuitorul a permis ca în cazul în care nici una din părți nu au locuința în țară, acestea să poată conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România iar în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.
Astfel, acordul de voințe la care face referire art. 915 alin. (2) din codul de procedură civilă este, în esență, un contract în sensul art. 1.166 din Codul civil. Potrivit dispozițiilor art. 1.178 din același act normativ: "Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă." În ceea ce privește formele de exprimare a consimțământului, art. 1.240 din Codul civil prevede că: "(1) Voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. (2) Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare." După cum se poate observa, conform art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, se poate da eficiență și consimțământului exprimat în mod tacit, însă numai dacă comportamentul în care acesta este exteriorizat are o astfel de semnificație conform legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor.
Pentru a se verifica dacă suntem în prezența unui acord tacit este necesar a verifica dacă există dispoziții legale sau convenționale ori practici statornicite între părți sau uzanțe în baza cărora să poată fi astfel calificată forma de manifestare tacită a consimțământului. Din punct de vedere legal, neinvocarea de către pârât a excepției necompetenței teritoriale, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe (potrivit art. 130 din Codul de procedură civilă), este sancționată, în condițiile art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cu decăderea, dacă legea nu dispune altfel.
În literatura de specialitate s-a arătat că neinvocarea de către pârât a excepției de necompetență de ordine privată nu echivalează cu o prorogare voluntară tacită de competență, deoarece faptul că instanța necompetentă rămâne învestită cu judecarea pricinii este efectul decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepția, nu al unui acord tacit. Prin urmare, nu poate fi asimilată unui comportament care, potrivit legii, ar avea semnificația unui acord tacit neexercitarea în termenul prevăzut de lege a dreptului de a invoca excepția necompetenței teritoriale.
Chiar dacă prin neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de către pârât se poate ajunge la același rezultat, respectiv judecarea procesului de către instanța sesizată de soțul reclamant (alta decât Judecătoria Sectorului 5 al Municipiului București), din punct de vedere procedural mecanismele juridice enunțate sunt diferite, așa cum subliniază și doctrina.
Față de dispozițiile art. 1.240 alin. (2) din Codul civil, manifestarea de voință a părților cu privire la alegerea unei anumite instanțe nu poate fi dedusă din conduita lor procesuală constând în: neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de către pârât, prin întâmpinare, învestirea aceleiași instanțe de către pârât cu soluționarea cererii reconvenționale ori exprimarea acordului de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convențional.
Rezultă că interpretarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă trebuie făcută în sensul că acordul părților în vederea alegerii instanței competente nu poate fi dat în mod tacit, ci doar expres. În acest sens, se reține că textul de lege în discuție - art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă - instituie o normă de competență specială care este de strictă interpretare. În acest sens, în aplicarea principiului conform căruia exceptio est strictissimae interpretationis, nu este permisă aplicarea prin analogie a acestei norme altor cazuri (cum sunt cererile de anulare a căsătoriei) iar interpretarea ei trebuie făcută restrictiv.
Prin urmare, astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată în recurs în interesul legii cu nr. 20/2016, în interpretarea și aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, stabilește că acordul părților cu privire la alegerea instanței care urmează să soluționeze acțiunea de divorț trebuie să fie exprimat expres";.
În prezenta cauză, având în vedere dispozițiile legale menționate anterior, și, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată ambele părți aveau domiciliul în străinătate, reținând și faptul ca nu s-a dovedit un acord al părților privind alegerea de competență, în temeiul art. 3 alin.1 lit. b din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului coroborat cu art. 914 alin. 2 C. pr. Civ., instanța va admite excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Iași și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 5 București.
| ← Anularea executării silite . Jurisprudență Contestaţie la... | Evacuare. Jurisprudență Proprietate privată → |
|---|
