Excepţia necompetenţei instanţelor române admisă
| Comentarii |
|
Judecătoria IAŞI Sentinţă civilă nr. 4718 din data de 18.05.2017
Prin Sentința civila nr. 4718/06.04.2017 pronunțată în cauză, instanța a admis excepția necompetenței instanțelor române și a respins cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a decide în acest sens, instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 C. pr civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
De asemenea, potrivit art. 130 alin. 1 C. pr. Civ., necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de către părți ori de către judecător în orice stare a pricinii.
În fapt, instanța reține că din căsătoria părților au rezultat minorele B A, B A și B A. Prin sentința civilă nr. 15220/26.11.2013, pronunțată de Judecătoria Iași, în dosarul cu nr. 18499/245/2012, s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre părți și exercitarea autorității părintești cu privire la minore în comun, de către ambii părinți, stabilindu-se domiciliul minorelor la mamă, cu obligarea tatălui la plata pensiei lunare de întreținere în favoarea acestora (filele 14-15).
Din actele de procedură depuse în cauză (cererea de chemare în judecată) precum și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și a precizărilor formulate de către reclamantă, prin apărător, instanța reține că, raportat la data formulării cererii de chemare în judecată, locuința obișnuită a minorelor, este în Italia, acestea locuind în fapt pe teritoriul acestui stat încă din anul 2013, alături de reclamantă.
Instanța constată că orice cauză cu element de extraneitate ridică o serie de probleme care trebuie să fie soluționate în următoarea ordine:
1) determinarea competenței jurisdicționale în dreptul internațional privat. Articolul 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 reprezintă o normă de drept internațional privat și soluționează conflictele de competență jurisdicțională de drept internațional privat (teritorială) care determină competența instanțelor unei țări în raport cu instanțele altei țări.
2) determinarea legii procesuale aplicabile. Astfel, odată stabilită competența unei instanțe dintr-un stat, trebuie determinată legea procesuală internă aplicabilă litigiului.
3) stabilirea legii aplicabile (dreptul material).
Elementul de extraneitate este acea parte componentă a raportului juridic care se află în străinătate sau sub incidența unei legi străine. Elementul este străin prin raportare la legea română sau la statul român. Elementele de extraneitate pentru persoanele fizice sunt cetățenia, domiciliul și reședința.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Regulamentul nr. 2201 din 2008 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, regulament ce beneficiază de aplicare directă, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Răspunderea părintească este definită de art. 2 punctul 7 din același regulament, ca fiind ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită.
Prevederile art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului sunt aplicabile sub rezerva prevederilor art. 9 (care reglementează menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului în cazul cererilor având ca obiect modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțate înainte de mutarea copilului), art. 10 (care reglementează competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului) și art. 12 (care reglementează proprogarea de competență a instanțelor investite cu soluționarea cererii de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei).
Niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 9, art. 10 și art. 12 din Regulamentul nr. 2201 din 2003 nu este incidentă în prezenta cauză.
De asemenea, nu sunt incidente nici prevederile art. 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, întrucât textul menționat reglementează, cu titlu de excepție, posibilitatea instanțelor competente pentru a soluționa cauza pe fond, în cazul în care consideră că o instanță dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia și atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului, de a suspenda procedura sau respectiva parte a acesteia și de a invita părțile să depună o cerere la instanța judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) sau de a solicita instanței judecătorești din alt stat membru să-și exercite competența în conformitate cu alineatul (5).
Așadar, astfel cum rezultă din textul art. 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, dreptul de a sesiza o instanță dintr-un alt stat membru aparține instanței competente să soluționeze fondul, potirivit art. 8 din același regulament.
Or, instanța competentă este instanța din statul membru unde copilul își are reședința obișnuită. Astfel cum reclamanta a arătat în cererea de chemare în judecată, reședința minorelor este în Italia.
Mai mult, instanța reține că, potrivit art. 13 din Regulamentul nr. 2201/2003, atunci când reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită și competența nu poate fi stabilită pe baza art. 12, instanțele judecătorești din statul membru în care este prezent copilul sunt competente.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 12 alin. 3 din Regulament, care stabilesc că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la alineatul (1) atunci când (a) copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru și (b) competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedură la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului, instanța constatând că nu sunt aplicabile în cauză, fiind în interesul copilului să se pronunțe instanța de la domiciliul acestuia și nu altă instanță, respectiv instanța română, în cauză, nefăcându-se nici dovada că a fost acceptată la data sesizării instanței de judecată, de către pârât, a competenței instanței române.
Prin urmare, reținând că, în temeiul dispozițiilor art. 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului, competența de a soluționa prezenta cauză revine instanței italiene și că numai instanța competentă poate aprecia, în funcție de interesul superior al copilului dacă se impune sesizarea unei instanțe dintr-un alt stat membru, instanța, apreciind ca întemeiată excepția necompetenței instanțelor române invocată din oficiu, o va admite și, pe cale de consecință, va respinge cererea de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române.
Prin urmare, având în vedere că la data introducerii cererii reședința obișnuită a minorelor era în Italia, conform dispozițiilor art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, competența nu aparține instanțelor române, astfel că, în temeiul art. 132 alin. 4 N. C. proc. civ., instanța va admite excepția necompetenței instanțelor române și va respinge cererea.
Instanța reține că, în concluziile scrise depuse de către reclamantă, apărările formulate s-au realizat prin raportare la dispozițiile Regulamentului 2201/2003, dispoziții aplicabile în cauză și pe care instanța și-a întemeiat soluția pronunțată iar, în ședința de judecată, la momentul invocării excepției, reclamanta, prin apărător, nu a avut nelămuriri cu privire la temeiul de drept în baza căruia a fost invocată și pusă în discuție excepția de necompetență.
Referitor la susținerile reclamantei privitoare la dispozițiile art. 17, 21 și 26 din Constituție cu trimitere la excepția de neconstituționalitate, instanța constată că, în măsura în care se invocă o astfel de excepție prin concluzii pe fond, aceasta nu mai poate fi analizată de către instanță după închiderea dezbaterilor, în al doilea rând, s-a învederat care dispoziții din legea fundamentală a statului au fost încălcate, însă, trebuie avut în vedere că normele contestate ca fiind contradictorii cu cele ale Constituției sunt norme europene, ale Regulamentului 2201/2003, în baza căruia a fost verificată competența internațională a instanței.
| ← Salarizare. Jurisprudență | Acord de mediere. lipsa discernământului inculpatului. soluţii → |
|---|
