Dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii nu poate conduce la anularea titlului de proprietate al proprietarului nediligent împotriva căruia s-a uzucapat

Comentarii

0

Tribunalul PRAHOVA Decizie nr. 80 din data de 29.02.2016

Deliberând asupra recursului civil de față, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 03.12.2010, reclamanții X și Y au chemat în judecată pe pârâții Z și U, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. XXXX, de BNP XXXX, din Ploiești, înscris in CF, nr. XXXX sub nr. cadastral XXXX, în sensul ca imobilul identificat sub denumirea magazie cu suprafața utila de 17,87 mp, cu dimensiunile 5,80 x 3,50 mp, construita din cărămidă și învelită cu tablă, în conformitate cu art. 1846, 1847 Cciv, este proprietatea reclamanților.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut că, la data de 14 septembrie 1967, tatăl lor XXXX, prin înscris sub semnătură privată, a cumpărat de la XXXX- autorul pârâților, magazia sus menționata, ce se învecina cu proprietatea cumpărătorului XXXX. Prețul convenit, de 7500 lei (șapte mii cinci sute lei) au fost achitați în întregime la data încheierii convenției (denumit in chitanța, grajd actualmente magazie) data de la care cumpărătorul XXXX a intrat in deplina proprietate si posesie. Conform înțelegerii, autorul reclamanților, cumpărătorul XXXX a închis ușa si ferestrele care se deschideau înspre curtea vânzătorului și a efectuat aceste lucrări să se deschidă spre proprietatea cumpărătorului, de asemeni a fost ridicat pe lângă grajd-magazie, iar acoperișul a fost schimbat cu tabla si i s-a dat panta spre terenul cumpărătorului, iar accesul nu se mai face din strada Fortunei, ci din strada Gh. Doja nr. 107, sau strada Primăverii nr. 2B.

De asemenea, s-a arătat că, la data de 13 aprilie 2007, a decedat XXXX - cumpărător, iar moștenitor au rămas reclamanții X și Y, in calitate de descendenți.

Conform certificatului de moștenitor nr. 375/19.12.2007, eliberat in urma decesului autorului reclamanților XXXX, în masa succesorala a fost inclus si imobilul compus din teren si magazie in suprafața de 17,86 mp, defunctul stăpânind de la data încheierii înscrisului sub semnătură privată din data de 14.09.1967, dată de la care a stăpânit construcția si terenul în condițiile art. 1846, 1847 C.civ, continuu, netulburat, public si sub nume de proprietar, devenind de drept proprietar prin uzucapiune.

Reclamanții au precizat că vânzătorul autorului lor este decedat, iar moștenitorii acestuia sunt XXXX, XXXX si XXXX, care au vândut imobilul in litigiu pârâților din prezenta cauza, prin actul autentic precizat mai sus.

Mai mult, reclamanții au menționat că, încă din anul 1967, când autorul lor XXXX a cumpărat prin chitanță magazia, denumită la momentul cumpărării - grajd - ușile, ferestrele și panta acoperișului au fost construite spre terenul proprietatea cumpărătorului, iar intrarea la acest imobil se făcea prin cele doua străzi menționate mai sus (Gh. Doja sau Primăverii), magazia (grajdul) fiind delimitate de restul imobilului. La momentul vânzării-cumpărării imobilului, de către parații din prezenta cauza, atât vânzătorii, cât și cumpărătorii din prezenta cauză, datorită celor menționate mai sus, au cunoscut că magazia și terenul de sub ea nu sunt proprietatea vânzătorilor, ci a altcuiva, fiind clar delimitate, ferestre, panta, acoperiș, spre terenul altuia, cât și accesul se făcea de pe alta strada decât cea a Fortunei.

De altfel, reclamanții au considerat că reaua-credință aparține atât vânzătorilor și pârâților din prezenta cauza, cât și executantului planurilor cadastrale, XXXX.

Au mai menționat reclamanții că actul atacat a fost încheiat cu reaua credință atât a vânzătorilor, cât și a cumpărătorilor (în frauda dreptului proprietarului... cu complicitatea si, in orice caz, pe riscul cumpărătorului … constituie un caz tipic de nulitate absolută în virtutea cunoscutului adagiu clasic frauda corupe totul "fraus omnia corrumpit"), așa cum practica judiciara a stabilit in mod constant, TS, s.civ, dec. nr. 279/1976, în CD, 1976, p. 82; in RRD nr. 6, 1980, p. 51-52 si respectiv RRD nr. 2,1988, p. 69-70 etc.

De asemenea, în decizia nr. 1374/2000 a ICCJ - secția civila, s-a reținut ca "vânzarea-cumpărarea bunurilor din litigiu, încheiată între parate in cunoștința de cauza, adică cu știința ca sunt proprietatea reclamantei, reprezintă o operațiune speculativa, care fiind fondata pe o cauza ilicita, este nula absolut, in baza art. 948 C.civ".

Reclamanții au arătat că, despre existenta acestui contract, au aflat la sfârșitul verii anului 2010, când parații au început demolarea unei părți a imobilului ce-l cumpăraseră, magazia in litigiu nefiind demolată, in urma opoziției reclamanților.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 948, 968, 1846, 1847 Cod civil.

În dovedirea acțiunii, reclamanții au arătat că înțeleg să se folosească de proba cu interogatoriul paraților, înscrisuri, martori, expertiza.

Anexat cererii de chemare în judecată, reclamanții au depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri (f. 8-14 dosar).

La termenul din data de 08.04.2011, pârâții au depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere de chemare în garanție pentru evicțiune (f. 22-35 dosar).

Prin întâmpinarea formulată (f. 28 dosar), pârâții au solicitat ca, pe baza probatoriilor administrate, instanța să dispună, prin hotărârea ce se va da, respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, ca și chestiune prealabilă, pârâții au solicitat instanței să dispună suspendarea judecării prezentei cauze, întemeiată pe prevederile art.244 pct.l C.pr.civ., urmare a faptului ca rezolvarea pricinii de fata depinde, in totalitate, de modul de soluționare a unei alte acțiuni, având ca obiect "prescripția achizitiva" (uzucapiunea) invocata de reclamanți in dosarul nr. 19804/281/2010 aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești, dosar care se judecă in contradictoriu cu pârâții in calitate de intervenienți in nume propriu și pretinși proprietari asupra aceluiași imobil ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absoluta parțiala se solicita prin petitul acțiunii reclamanților.

Cu privire la fondul cauzei, pârâții au arătat că sunt proprietarii, în fapt si in drept, ai imobilului situat in localitatea Ploiești, XXXX nr. 1, județul Prahova, drept dobândit, prin cumpărare, de la XXXX, XXXX si XXXX, in baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP XXXX, Ploiești, a cărei anulare parțiala se solicita prin cererea reclamanților.

Dreptul de proprietate al pârâților a fost intabulat in Cartea Funciara nr. XXXX a localității Ploiești, cu număr cadastral XXXX, prin încheierea nr. 66024/16.11.2007 emisa de ANCPI Oficiul de cadastru si Publicitate Imobiliara Prahova, Biroul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Ploiești.

După cum rezultă din acest act, precum și din documentația cadastrala a imobilului, bunul achiziționat este compus din teren, în suprafața măsurata de 857 mp (suprafața din acte de 825 mp) și din construcția situata pe acesta. Construcția are o suprafața utila de 193,11 mp (suprafața construita de 273,43 mp) si beci, in suprafața utila de 64,88 mp (suprafața construita de 91,09 mp), este edificata din cărămida si acoperita cu tabla si este compusa din 4 (patru) camere, 4 (patru) cămări, trei holuri, bucătărie, baie, WC, magazie cu suprafața utila de 17,87 mp, garaj 1 cu suprafața utila de 26,22 mp si garaj 2 cu suprafața utila de 17,67 mp.

Susțin pârâții că, dat fiind faptul că imobilul construcție se afla într-o stare de degradare ridicata si in virtutea dreptului lor de proprietate asupra imobilului, drept ce nu poate fi îngrădit, au procedat la solicitarea demolării acestei construcții, pentru a avea posibilitatea ridicării unei alte construcții care sa respecte întocmai normele arhitecturale si de igiena care se impun in zona, obținând in acest sens Autorizația de desființare nr. 62/01.07.2010 emisa de către Primăria Ploiești, cu respectarea reglementarilor legale aplicabile in domeniu.

Pârâții au arătat că, la momentul la care au început lucrările de desființare, reclamanții le-au transmis o notificare (nr. NI59/02.11.2010 BEJ Trifina, Tănase si Galea din Ploiești) prin care i-au înștiințat, fără a putea exhiba o dovada in acest sens, ca ei dețin un drept de proprietate asupra uneia dintre anexele pe care pârâții le dețin in proprietate, respectiv asupra magaziei in suprafața de 17,87 mp, formulând in acest sens o cerere in fata instanței, având ca obiect "uzucapiune", care a fost înregistrata pe rolul Judecătoriei Ploiești sub numărul 19804/281/2010, cauza având termen de judecata la data de 04.03.3011; totodată, reclamanții au formulat si o cerere de anulare parțiala a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX, înregistrata pe rolul acestei instanțe si care face obiectul prezentei pricini.

Pârâții, la rândul lor, pentru a se apăra dreptul pe care l-au dobândit asupra imobilului, au formulat o cerere de intervenție in interes propriu in cadrul dosarului nr. 19804/281/2010 aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești, prin care au solicitat revendicarea imobilului "magazie" si a terenului aferent.

Pe cale de consecința, au apreciat pârâții că, în ceea ce privește cererea principala a reclamanților, aceasta nu va putea fi soluționată în mod corect pana ce nu se va soluționa, in mod definitiv si irevocabil, dosarul având ca obiect "uzucapiune" si "revendicare" indicat anterior (dosar nr. 19804/281/2010, Jud. Ploiești, termen 29.04.2011).

Mai mult, din punctul de vedere al pârâților, această cerere urmează a fi respinsa ca neîntemeiată, atâta timp cat titlul lor de proprietate a fost încheiat in mod valabil de către aceștia, cu respectarea tuturor condițiilor de forma si de fond cerute de normele legale incidente in materia vânzării/cumpărării de imobile, pârâții făcând toate diligentele necesare in vederea verificării situației juridice a imobilului ce urma a fi achiziționat, cu atât mai mult cu cat bunul in cauza a fost achiziționat prin credit imobiliar, asupra lui (in integralitate) fiind instituită ipoteca de rang I in favoarea Băncii Comerciale Romane - Sucursala Județeană Prahova.

Nu in ultimul rând, arată pârâții, autorii lor (vânzători) i-au încredințat, la momentul vânzării, ca imobilul "nu este grevat de sarcini si servituți, nu a fost scos din circuitul civil pe calea vreunui act normativ de trecere in proprietatea statului, a fost si a rămas continuu in stăpânirea lor in mod legal", autorii pârâților (vânzători) garantându-le de altfel împotriva oricărei evicțiuni, totala sau parțiala, conform art. 1337 - 1351 C.civ.

Faptul ca reclamanții susțin ca au folosit (in opinia pârâților in mod abuziv), o parte din imobil (respectiv, acea magazie) nu este de natura sa le consacre si/sau sa le garanteze acestora eventuale drepturi asupra imobilului deținut de subsemnații cu titlu de proprietate.

Cu privire la acest aspect susțin pârâții că reclamanții, până la data Notificării comunicata pârâților la data de 02.11.2010, nu au făcut niciun act public din care să rezulte că ei dețin in acest sens vreun drept asupra acelui imobil - magazie - până la formularea cererii de chemare in judecata; reclamanții nu au solicitat nici intabularea dreptului lor, nu au formulat o acțiune care să aibă drept obiect constatarea dreptului si nici nu i-au înștiințat pe pârâți despre eventuale drepturi pe care ar putea sa le exhibe asupra imobilului in discuție, deși pârâții dețin titlul încă din anul 2007, data de la care au intabulat imobilul (inclusiv magazie), au plătit taxele si impozitele legale, au făcut acțiuni in vederea demolării construcțiilor care existau, apreciate de către autoritățile publice ca fiind intr-o "stare deplorabila de conservare, clădirile degradate fizic, curtea lăsata in voia pasărilor, intr-un cuvânt o mizerie de nedescris".

Arată pârâții că reclamanții nu au deținut si nici nu dețin la acest moment un titlu de proprietate asupra imobilului magazie, singura lor dovada fiind doar un înscris sub semnătura privata redactat in anul 1967, prin care se face discuție despre vânzarea unui grajd, cu dimensiunile 5,80 x 3,50 mp; acest act face însa referire doar la construcție, nu și la terenul pe care se afla aceasta. Pe cale de consecința, chiar daca se poate aprecia ca s-a dorit vânzarea acestei construcții (magazie), actul vizează doar edificiul, nu si terenul.

Nu se poate vorbi deci, in speța, despre o posesie utila, adică neatinsa de niciunul dintre viciile acesteia (art. 1847 C.civ. - continua, neîntrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar), care să poată valora proprietate potrivit legii, atâta timp cat aceasta posesie nu a fost una publica si netulburata, exercitată sub nume de proprietar. Or, pârâții reiterează că dețin un titlu de proprietate încă din anul 2007, dată la care a fost intabulat dreptul lor pentru opozabilitate fata de terți si de la care au fost înregistrați ca plătitori de impozit asupra întregului imobil (teren + construcție).

Mai mult, susțin pârâții, antecesorii lor, respectiv ceilalți pârâți din aceasta cauza, moștenitorii lui XXXX si XXXX, nici nu aveau cum sa întrerupă așa zisa "posesie" a reclamanților, cat timp aceștia au intrat in drepturi depline asupra imobilului, in integralitatea lui, doar in anul 2005, conform procesului verbal încheiat, în baza Dispoziției nr. 461/23.03.2005 emisa de Primarul Municipiului Ploiești. Or, pana la acea data, in imobil au locuit chiriași, deoarece parte din imobil (1/2 parte) a trecut in proprietatea statului, în baza Deciziei nr. 44/02.02.1988, emisa de Consiliul Popular al Județului Prahova Biroul Permanent al Comitetului Executiv.

Pe cale de consecința, arată pârâții, susținerea reclamanților că autorul lor a făcut lucrări la imobilul magazie, cu scopul de a închide intrarea dinspre proprietatea lor, făcând deschidere pe proprietatea lor, nu atestă faptul că aceste lucrări au fost făcute in mod legal, ci doar faptul ca aceștia, in mod abuziv, profitând de situația de fapt a imobilului, și-au însușit drepturi pe care nu le aveau asupra bunului.

Susținerea faptului ca pârâții au achiziționat imobilul cunoscând eventuale drepturi ale reclamanților asupra imobilului este făcuta fără nicio argumentare juridica si fără nicio susținere probatorie, cu atât mai mult cu cat susțin faptul că, pana la nivelul anului 2010, data la care pârâții au decis valorificarea acelui imobil (prin demolarea construcțiilor existente si construirea unei locuințe), reclamanții nu si-au arătat în niciun moment, în mod public, calitatea lor de proprietari; mai mult, au ascuns în toată această perioadă faptul că foloseau magazia (cu atât mai mult cu cât din stradă este greu sesizabil daca acea magazie era sau nu folosită de către cineva). Așadar, afirmația ca titlul lor de proprietate a fost constituit printr-o operațiune speculativă nu are nicio susținere, atât timp cât actul lor a fost încheiat public, iar la data încheierii lui nu s-a pus problema existentei vreunui litigiu cu privire la acest imobil si/sau de existenta unei cauze de nulitate absolute a convenției.

Totuși, în cazul in care prin absurd instanța va constata, în dosarul având ca obiect uzucapiune, că imobilul a fost uzucapat de către reclamanți si va dispune anularea parțiala a actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP XXXX din Ploiești, după cum s-a solicitat in cauza pendinte, consideră pârâții că atunci, antecesorii lor sunt culpabili de a fi vândut mai mult decât aveau (un bun ce nu le aparținea), fapt pentru care urmează a fi obligați la plata pârtii pierdute din imobil de către reclamanți.

Mai mult, daca aceștia cunoșteau eventuale înțelegeri făcute de către antecesorul lor și le-au ascuns fata de pârâți, cu intenție vădita, este evident ca aceștia au încercat sa îi inducă in eroare si sa vândă un bun care nu le aparținea, in acest fel determinându-i pe pârâți să achiziționeze, la un preț destul de mare, un imobil pe care nu îl dețineau in integralitate.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp. art. 115 si următoarele C.pr.civ., art. 244 alin 1, pct. 1 C.pr.civ. Au solicitat judecarea cauzei conf. disp. art. 242 alin. 2 C.pr.civ.

În combatere, pârâții arată că înțeleg să se folosească de proba cu înscrisuri, interogatoriu, expertiza în vederea evaluării imobilului și orice altă proba se va dovedi necesar a fi administrată.

Prin cererea de chemare în garanție pentru evicțiune (f. 22 dosar), pârâții au solicitat chemarea în garanție a numiților XXXX, XXXXVasile și XXXX, solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii reclamanților, să admită cererea și să dispună obligarea chemaților în garanție la restituirea prețului corespunzător părții din imobilul cumpărat de la acestea și asupra căreia au fost evinși de către reclamanți, în sumă de 7623,54 euro (echivalentul sumei de 32131 lei, la cursul de referință euro/leu din data de 01.03.2011), reprezentând echivalentul valoric al suprafeței de teren de 17,87 m.p. și al construcției (magazie) care se află pe acesta.

Totodată, au solicitat pârâții obligarea chemaților în garanție la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâți în proces (reprezentând taxa judiciară de timbru, onorarii avocați, onorarii expert etc.), inclusiv a cheltuielilor de judecată la care reclamanții vor fi fost obligați prin hotărâre, față de reclamanți (art. 1341 pct. 3 Cod civ.), precum și obligarea la plata spezelor vânzării, în sumă totală de 36,60 lei (art. 1341 pct. 4 Cod civ.), calculat prin raportare la suprafața din terenul de care au fost evinși și reprezentând impozitul pe transferul de proprietate (26,39 lei) și onorariu notarial (10,21 lei) achitate de pârâți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În motivarea cererii, pârâții arată că sunt proprietarii, în fapt și în drept, ai imobilului situat în localitatea Ploiești, XXXX, nr. 1, jud. Prahova, drept dobândit prin cumpărare de la XXXX, XXXX și XXXX, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP XXXX din Ploiești. Dreptul lor de proprietate a fost intabulat în Cartea Funciară nr. XXXX a localității Ploiești, cu număr cadastral XXXX, prin Încheierea nr. 66024/16.11.2007 emisă de OCPI Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ploiești.

După cum rezulta din acest act, precum si din documentația cadastrala a imobilului, bunul achiziționat este compus din teren, in suprafața măsurata de 857 mp (suprafața din acte de 825 mp) si din construcția situata pe acesta, edificata din cărămida și acoperită cu tablă, compusă din 4 (patru) camere, 4 (patru) cămări, trei holuri, bucătărie, baie, WC, magazie cu suprafața utila de 17,87 mp, garaj 1 cu suprafața utila de 26,22 mp si garaj 2 cu suprafața utila de 17,67 mp.; construcția are o suprafața utila de 193,11 mp (suprafața construita de 273,43 mp) si beci, in suprafața utila de 64,88 mp (suprafața construita de 91,09 mp).

Susțin pârâții că, dat fiind faptul că imobilul construcție se afla intr-o stare de degradare ridicată, pârâții, în virtutea dreptului lor de proprietate asupra imobilului, drept ce nu poate fi îngrădit, au procedat la solicitarea demolării acestei construcții, pentru a avea posibilitatea ridicării unei alte construcții care sa respecte întocmai normele arhitecturale si de igiena care se impun in zona, obținând in acest sens Autorizația de desființare nr. 62/01.07.2010 emisa de către Primăria Ploiești, cu respectarea reglementarilor legale aplicabile in domeniu.

Arată pârâții că, la momentul la care au început lucrările de desființare, reclamanții le-au transmis o notificare (nr. N159/02.11.2010 BEJ Trifina, Tănase si Galea din Ploiești) prin care i-au înștiințat, fără a putea exhiba o dovada in acest sens, ca ei dețin un drept de proprietate asupra uneia dintre anexele pe care pârâții le dețin in proprietate, respectiv asupra magaziei in suprafața de 17,87 mp, formulând in acest sens o cerere in fata instanței, având ca obiect "uzucapiune", care a fost înregistrata pe rolul Judecătoriei Ploiești sub numărul 19804/281/2010, precum și acțiunea ce formează obiectul prezentei pricini.

Susțin pârâții că, luând la cunoștință despre demersurile reclamanților, pentru a-și apăra dreptul pe care l-au dobândit asupra imobilului, au formulat, la rândul lor, o cerere de intervenție in interes propriu in cadrul dosarului nr. 19804/281/2010 aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești, prin care au solicitat revendicarea imobilului magazie si a terenului aferent, precum și întâmpinare la acțiunea reclamanților, în cadrul prezentei pricini, prin care au invocat, pe de o parte, lipsa calității procesuale active a reclamanților, care nu pot justifica nici un drept de proprietate asupra imobilului, la momentul exercitării acțiunii, aceștia nedeținând un titlu care să le justifice demersul împotriva pârâților, precum și suspendarea judecării cauzei, motivat de incidența în speță a prevederilor art. 244 pct. 1 Cod pr. civ.; pe de altă parte, au susținut pe fond, netemeinicia cererii de chemare în judecată, arătând că anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX nu poate fi dispusă, în mod legal, de către această instanță, neexistând nici o cauză de nulitate absolută pe care reclamanții să o poată proba la momentul încheierii, în formă autentică, a titlului lor de proprietate.

Pe cale de consecință, susțin pârâții, în cazul în care instanța de judecată va judeca pricina și pe fond va admite acțiunea principală a reclamanților, constatând nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare, au solicitat pârâții ca instanța să oblige persoanele chemate în garanție la plata valorii corespunzătoare a părții pierdute din imobilul cumpărat de aceștia, în temeiul prevederilor art. 1337-1351 Cod civ.

Arată pârâții că, la momentul dobândirii imobilului care face obiectul contractului a cărui validitate este pusă în discuție, cu bună-credință au depus toate eforturile și diligențele necesare pentru a putea încheia, în mod valabil, contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă cerute de normele legale incidente în materia vânzării de imobile; pârâții arată că au făcut, în acest sens, toate demersurile legale necesare în vederea verificării situației juridice a imobilului ce urma a fi achiziționat, cu atât mai mult cu cât bunul a fost cumpărat prin credit imobiliar, asupra imobilului (în integralitate) fiind efectuate, de altfel, verificări amănunțite inclusiv de către Banca Comercială Română - Sucursala Județeană Prahova, care a instituit și ipoteca de rang I în favoarea sa, în baza contractului de credit.

Totodată, susțin pârâții că persoanele chemate în garanție (vânzători), i-au încredințat că au garantat, la momentul vânzării, că imobilul "nu este grevat de sarcini si servituți, nu a fost scos din circuitul civil pe calea vreunui act normativ de trecere in proprietatea statului, a fost si a rămas continuu in stăpânirea lor in mod legal", autorii pârâților (vânzători) garantându-le de altfel împotriva oricărei evicțiuni, totala sau parțiala, conform art. 1337 - 1351 C.civ.

Arată pârâții că buna lor credință la momentul achiziției imobilului, care se prezumă potrivit legii nu poate fi înlăturată prin simpla susținere a reclamanților potrivit căreia pârâții ar fi dobândit imobilul cunoscând eventuale drepturi ale acestora asupra bunului (magazie), iar persoanele chemate în garanție, dacă se face dovada că le-au cunoscut, se află în culpă gravă pentru că nu i-au încunoștințat pe pârâți, anterior sau la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare despre existența vreunui impediment la vânzare; buna credință a pârâților trebuie reținută cu atât mai mult cu cât, chiar din actele verificate de către banca creditoare, respectiv de către notarul public, s-a constatat legalitatea actului și nicidecum o operațiune speculativă, așa după cum afirmă, fără just temei, reclamanții.

În consecință, susțin pârâții, în măsura în care se va constata că titlul lor de proprietate este lovit de nulitate absolută parțială, fie ca urmare a vânzării lui de către persoanele chemate în garanție care nu dețineau un drept legal asupra bunului vândut (magazie), fie ca urmare a constatării că aceste persoane cunoșteau despre existența unor eventuale "înțelegeri"; anterioare făcute de antecesorul lor, care împiedicau, deci înstrăinarea valabilă a imobilului către pârâții cumpărători, rezultă că pârâții au fost vătămați grav în drepturile și interesele lor legitime de către cei chemați în garanție care, în mod evident, i-au indus în eroare și le-au vândut un bun care nu le aparținea, determinându-i să achiziționeze, la un preț destul de mare, un imobil pe care nu îl dețineau în integralitate, cu titlu de proprietari.

În drept, cererea de chemare în garanție a fost întemeiată pe disp. art. 60 și urm. Cod pr.civ., art. 112 Cod pr. civ., art. 1337 și urm. Cod civil.

Legal citați în cauză, chemații în garanție XXXX, XXXXVasile și XXXX au formulat întâmpinare (f. 59 dosar), împotriva cererii de chemare in garanție a numiților Z și U, precum si împotriva acțiunii formulate de către reclamanții X și Y, prin care au solicitat instanței sa respingă acțiunea formulata de aceștia ca neîntemeiata și in consecință să respingă și cererea de chemare in garanție a pârâților, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, chemații în garanție arată că sunt moștenitorii direcți ai tatălui lor XXXXsi sunt chemați in judecata de către parați, pentru ca in situația in care instanța va constata nulitatea absoluta parțiala a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP XXXX încheiat intre aceștia și pârâți, să fie obligați sa le restituie acestora contravaloarea acestei părți din imobil precum și spezele aferente.

Arată chemații în garanție că, în ceea ce privește situația de fapt si susținerile reclamanților referitoare la situația ca tatăl lor ar fi vândut autorului reclamanților o anexa, respectiv, un grajd printr-un înscris sub semnătura privată, precizează că nu au ut niciodată cunoștință despre o asemenea înțelegere si nici despre un înscris in acest sens. Acest lucru se datorează faptului ca la acel moment erau copii, iar ulterior au plecat din locuința părintească, iar fratele lor XXXX era plecat încă din anii 1930 cu mama sa, prima soție a tatălui lor la București, nemairevenind niciodată in locuința din XXXX nr. 1. Ulterior in posesia imobilului au reintrat in anul 2005, acesta fiind preluat abuziv de către regimul comunist, si ulterior l-am înstrăinat către parații Apostol. De la restituire și până la momentul vânzării nu au locuit niciunul în acel imobil, fiind plecați din tara ceilalți doi frați.

Apreciază chemații în garanție că acțiunea reclamanților este neîntemeiată, solicitând instanței să o respingă, întrucât nu deține un titlu de proprietate si instanța trebuie sa sancționeze starea de pasivitate a autorului reclamanților cat si a acestora care pana in 2010 nu a înțeles sa transforme aceasta stare de fapt intr-una de drept, nevalorificând aceasta situație în beneficiul lor.

Prin comparație cu titlul de proprietate al pârâților respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP XXXX încheiat intre chemații în garanție și aceștia, înscrisul sub semnătura privata prezentat de către reclamanți nu poate avea aceeași putere juridica, fiind vorba de o promisiune de vânzare-cumpărare, care trebuia valorificată prin încheierea unui act in forma autentica sau obținerea unei hotărâri judecătorești. După restituirea in anul 2005 a imobilului, chemații in garanție au intabulat dreptul lor de proprietate asupra bunului, iar in anul 2007 de către parați.

Au învederat chemații în garanție instanței că se consideră de bună-credință și nu sunt reale susținerile reclamanților care pretind ca au înstrăinat către pârâți acest imobil, deși cunoșteau convenția autorilor lor. Arată chemații în garanție că nu au știut niciodată de aceasta situație, nu le-a fost adus la cunoștință nici de către reclamanți, nu au folosit efectiv niciodată imobilul de la data la care le-a fost retrocedat si la momentul înstrăinării casei si terenului, convingerea lor a fost că sunt proprietarii întregului imobil situat pe XXXX nr. 1. Mai mult decât atât, la momentul încheierii vânzării au fost reprezentați de către un mandatar care și el a vândut ceea ce apărea în acte, fără sa cunoască la rându-i ca pe o parte din imobil alte persoane revendică dreptul lor de proprietate, toate actele indicând ca acel corp de clădire este parte integranta din imobilul lor.

În drept, chemații în garanție au invocat disp. art. 115-118 si 274 Cod Pr. Civilă.

În dovedire, chemații în garanție au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriu, martori și expertize.

La termenul din data de 09.12.2011, reclamanții, prin apărător, au depus la dosarul cauzei cerere completatoare (f. 57 dosar), prin care au solicitat instanței să constate că, prin uzucapiune, au dobândit un drept de proprietate asupra suprafeței de 17,87 mp teren situat in Ploiești, strada Fortunei nr. 1 si a magaziei construita pe acest teren cu dimensiunile de 5,80 X 3,50 mp, construita din cărămida si învelita cu tabla in conformitate cu disp. art. 1846, 1847 C.civ, pentru motivele de fapt invocate in cuprinsul cererii inițiale.

La același termen, instanța a luat act de renunțarea pârâților la cererea de suspendare a cauzei, în temeiul disp. art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ. și având în vedere soluția pronunțată în dosarul nr. 19804/281/2010, a apreciat că nu este necesară suspendarea cauzei.

La termenul din data de 14.09.2012, în baza disp. art. 167 alin. (1) Cod pr.civ., considerând probele solicitate ca fiind utile, pertinente și concludente soluționării cauzei, instanța de fond a încuviințat, pentru reclamanți, proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâților și proba testimonială cu un martor, pentru pârâți, proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamanților, proba cu interogatoriul chemaților în garanție și proba testimonială cu un martor, iar pentru chemații în garanție, proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamanților și proba testimonială cu un martor.

La termenul din data de 16.11.2012, instanța de fond a pus în discuția părților excepția insuficientei timbrări a acțiunii, invocată de pârâți, pe care a admis-o, față de faptul că reclamanții nu au depus taxa judiciară de timbru și timbre judiciare, pentru capătul de cerere din cererea completatoare privind uzucapiunea, anulând acest capăt de cerere, ca netimbrat.

De asemenea, instanța de fond a luat act că reclamanții nu s-au conformat dispozițiilor instanței privind indicarea martorului încuviințat în termen procedural, motiv pentru care, în temeiul disp. art. 186 alin. (2) C.pr.civ., a dispus decăderea reclamanților din proba testimonială.

În ceea ce privește interogatoriul reclamanților, față de faptul că reclamanții, deși legal citați cu mențiunea "personal la interogatoriu, sub sancțiunea aplicării disp. art. 225 C.pr.civ."; nu s-au prezentat, instanța de fond a făcut aplicarea disp. art. 225 C.pr.civ., considerând această împrejurare ca un început de dovadă în folosul pârâților.

În privința interogatoriului chemaților în garanție, având în vedere domiciliul acestora în străinătate, instanța de fond a dispus comunicarea interogatoriului apărătorului chemaților în garanție, în conformitate cu disp. art. 223 C.pr.civ. și a pus în vedere apărătorului să depună răspunsurile la interogatoriu.

La același termen, sub prestare de jurământ religios, a fost audiat martorul încuviințat pârâților, numita Pîrvu Camelia Simona, depoziția acestuia fiind consemnată în scris și atașată la dosarul cauzei (f. 147-148 dosar).

Prin sentința civilă nr. 2381/07.02.2013 instanța a respins acțiunea completată, având ca obiect "constatare nulitate act juridic"; ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată și a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată, către pârâți, în cuantum de 6240,52 lei, reprezentând onorariu avocat, a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată către chemații în garanție, în cuantum de 5000 lei, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 2381/07.02.2013 au declarat recurs reclamanții X și Y criticând atât soluția pe fondul cauzei cât și încheierea prin din data de 16.11.2012 prin care s-a admis excepția insuficientei timbrări a cererii completatoare privind uzucapiunea, precum și decăderea reclamanților din proba testimonială.

În recurs, Tribunalul Prahova a pronunțat Decizia civilă nr. 150/30.01.2014 prin care a admis recursul formulat de reclamanții X și Y, a casat sentința civilă nr. 2381/2013 și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Ploiești.

S-a reținut în decizia Tribunalului Prahova că soluția instanței de fond este nemotivată și nu s-au analizat condițiile de validitate ale actului și compararea titlurilor. Cu privire la anularea cererii completatoare privind constatarea uzucapiunii tribunalul a reținut că în mod greșit instanța de fond a respins cererea ca insuficient timbrată fără însă să lămurească problema timbrajului și să fixeze cuantumul taxei de timbru datorate de reclamanți.

În rejudecare după casarea cu trimitere dosarul a fost înregistrat sub același număr la data de 08.04.2014 cu termen de judecată la data de 30.04.2014.

La primul termen de judecată cu procedură completă 15.10.2014, instanța de fond, pe linia deciziei de casare a luat act că cererea completatoare privind constatarea uzucapiunii a fost taxată corespunzător cu suma de 1562 lei prin chitanța seria AA nr. 146696/29.04.2014 (fila 17 dosar) și au fost încuviințate probatorii cu înscrisuri, martori, expertiză topometrică și expertiză constructor.

La dosarul cauzei a fost depus raportul de expertiză topometrică efectuat în cauză de expert Boieroiu Tiberiu și raport de expertiză constructor efectuat de expert Popa Marian la care părțile reprezentate de apărători aleși au declarat că nu au obiecțiuni.

La termenul de judecată din data de 29.04.2015 părțile reprezentate prin avocați au formulat concluzii și instanța de fond a dispus amânarea pronunțării pentru data de 06.05.2015 pentru ca părțile să depună concluzii scrise. S-a depus la dosarul cauzei de către pârâți Dispoziția nr. 461 privind restituirea în natură a unei părți din imobilul situat în Ploiești XXXX nr. 1, județul Prahova, eliberată de Primăria orașului Ploiești.

Prin Sentința civilă nr. 5879/06.05.2015 Judecătoria Ploiești a admis acțiunea completată, a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiune de lungă durată imobilul teren în suprafață de 17,87 m.p. situat în Ploiești, strada Fortunei nr. 1 județul Prahova și a magaziei construite pe acest teren din cărămidă și acoperită cu tablă cu dimensiunile de 5,80 x 3,50 m.p., a anulat în parte contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. XXXX numai în ceea ce privește imobilul teren în suprafață de 17,87 m.p. și construcția / magazie aferentă, a admis cererea de chemare în garanție, a obligat chemații în garanție XXXX, XXXX și XXXX să plătească pârâților Z și U suma de 7623,54 Euro echivalentul în lei la data plății reprezentând restituirea prețului pentru imobilul evins și 36,60 lei reprezentând spezele vânzării raportate la imobilul evins, a obligat pârâții la plata sumei de 3524,8 lei cheltuieli de judecată către reclamați, a obligat chemații în garanție să plătească pârâților 3524,8 lei cheltuieli de judecată (ptr. reclamanți) și 9756,60 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de pârâți, urmând ca hotărârea să fie comunicată la Administrația Financiară Ploiești și OCPI Prahova.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că între chemații în garanție Michael - Titus Teodora - Adina, XXXX- Vasile și XXXX, în calitate de vânzători și pârâții Z și U, în calitate de cumpărători, a intervenit Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de către Biroul Notarului Public Diana-Cristina Ionescu din Ploiești sub nr. XXXX (f. 8 dosar), prin care chemații în garanție au vândut pârâților din prezenta cauză imobilul (teren și construcție) situat în mun. Ploiești, XXXX, nr. 1, jud. Prahova, compus din teren în suprafață măsurată de 857 m.p. (suprafața din acte de 825 m.p.) și din construcția situată pe acesta, împreună cu transmiterea către cumpărători a dreptului special de folosință asupra terenului deținut de către vânzători. Construcția are o suprafață utilă de 193,11 m.p., suprafața construită de 273,43 m.p. și beci în suprafață utilă de 64,88 m.p., suprafața construită de 91,09 m.p., edificată din cărămidă și acoperită cu tablă, compusă din 4 camere, 4 cămări, trei holuri, bucătărie, baie WC, magazie cu suprafața utilă de 17,87 m.p., garaj 1 cu suprafața utilă de 26,22 m.p. și garaj 2 cu suprafața utilă de 17,67 m.p.

În cadrul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorii XXXX și XXXX au declarat că au dobândit imobilul ce a făcut obiectul contractului, astfel:

- parte prin moștenire de la tatăl lor XXXX, cu certificatul de moștenitor nr. 884/24.12.1973 eliberat de Fostul notariat de Stat Județean Prahova în dosarul nr. 884/1973, înscris în cartea funciară conform încheierii nr. 62127/31.10.2007, de către OCPI Prahova - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ploiești;

- parte prin moștenire de la mama vânzătorilor XXXX, cu certificatul de moștenitor nr. XXXX, eliberat de către BNP XXXX în dosarul nr. 35/2003, înscris în cartea funciară, conform încheierii nr. 62651/01.11.2007, de către OCPI Prahova Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ploiești;

- parte prin restituirea în natură, în baza dispoziției nr. 461/17.01.2005, emisă de Primăria Municipiului Ploiești, preluată cu procesul-verbal nr. 6079/05.06.2006 încheiat de aceeași instituție, înscrise în cartea funciară conform încheierii nr. 28051/02.11.2005 de către OCPI Prahova. Restituirea s-a făcut ca urmare a trecerii în proprietatea statului, a unei cote din imobil, în baza deciziei nr. 44/22.02.1998 emisă de Consiliul Popular al Județului Prahova - Biroul Permanent al Comitetului Executiv.

De asemenea, vânzătorul, prin mandatar, a declarat că a dobândit parte prin moștenire de la tatăl său XXXXcu certificatul de moștenitor nr. 884/1973 eliberat de Fostul Notariat de Stat Prahova în Dosarul nr. 884/1973, parte prin restituirea în natură, în baza dispoziției nr. 461/17.01.2005.

Din conținutul certificatului de moștenitor nr. 375/19.12.2007, emis de Biroul Notarilor Publici Asociați XXXXX din Ploiești (f. 11 dosar), rezultă că reclamanții X și Y sunt moștenitorii defunctului XXXX, decedat la data de 13.04.2007, cu ultimul domiciliu în mun. Ploiești, jud. Prahova. S-a reținut prin certificatul de moștenitor menționat că din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului XXXX fac parte, între altele, încăperea (magazie) și terenul aferent acestuia, în suprafață de 5,80´3,50 m.p., construită din cărămidă și învelită cu tablă, alipită de terenul proprietatea moștenitorului X, dobândit de acesta prin donație de la părinții săi XXXX și Preda Maria, prin actul autentificat la nr. 3079/1973 și transcris la nr. 3048-3049/1973 de fostul Notariat de Stat Județean Prahova.

Conform înscrisului sub semnătură privată din data de 14 septembrie 1967 (f. 12 dosar), autorul pârâților XXXXa vândut autorului reclamanților XXXX fostul său grajd de cai, aflat pe terenul din strada Fortunei nr. 1 din Ploiești. Grajdul este situat în așa-zisa "curtea păsărilor";, având dimensiunile de 5,80m´3,50 m, este construit din cărămidă și acoperit cu carton asfaltat. Prețul vânzării a fost de 7500 lei, pe care vânzătorul a declarat că i-a primit la data încheierii înscrisului, dată la care cumpărătorul a intrat în deplină proprietate și posesie a grajdului.

În partea finală a înscrisului, se arată că, la întocmirea actului autentic de vânzare-cumpărare, cumpărătorul XXXX va suporta toate taxele aferente actului.

Față de această mențiune, instanța de fond a reținut că părțile au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare sub forma unui înscris sub semnătură privată, urmând ca ulterior să încheie actul autentic de vânzare-cumpărare.

Conform declarației martorului audiat în cauză (f. 147 dosar), construcția are forma literei L, clădirea făcând corp comun cu magazia. Magazia se află pe terenul cumpărat de soții Apostol, pentru construcția unui sediu de firmă, clădirea aflându-se în stare de degradare.

De asemenea, din cuprinsul interogatoriilor administrate chemaților în garanție, rezultă că aceștia nu aveau cunoștință de existența înscrisului sub semnătură privată încheiat între autorul acestora și autorul reclamanților XXXX (răspunsurile la întrebările 7 și 8 din interogatorii - f. 158, 161).

Referitor la îndeplinirea condițiilor pentru constatarea uzucapiunii privind imobilul magazie având dimensiunile de 5,80m´3,50 m, construit din cărămidă și acoperit cu carton asfaltat instanța reține următoarele:

Ca urmare a intrării în vigoare a Noului Cod civil, instanța de fond a reținut următoarele aspecte: uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit (art. 6 alin. 4 din Codul civil). A fortiori, și uzucapiunile împlinite sub imperiul legii vechi sunt supuse dispozițiilor acesteia. Ținând cont și de dispozițiile art. 82 din Legea nr. 71/2011, rezultă că, în cazul în care posesia a început sub imperiul reglementării anterioare, atunci această reglementare este aplicabilă uzucapiunii. Cât privește posesia, în afara dispozițiilor referitoare la unul din efectele acesteia (uzucapiunea), Legea nr. 71/2011 mai prevede, în art. 81, că intervertirea detenției în posesie este supusă legii în vigoare la data apariției cazului de intervertire. Pentru alte aspecte privind posesia, inclusiv alte efecte ale posesiei, se aplică, în baza art. 6 alin. 2 Cod civil, legea în vigoare la data începerii posesiei.

Prin urmare, instanța de fond a reținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile vechiului Cod civil.

Totodată, ca o chestiune preliminară, ce mai trebuie clarificată, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă (nota inst. - Noul Cod de procedură civilă) la data de 15.02.2013, cu privire la normele legale aplicabile, se apreciază că cererii de față îi sunt aplicabile prevederile vechiului Cod de procedură civilă, având în vedere că cererea a fost introdusă la data de 09.12.2011, și, în consecință, procesul a început sub imperiul legii vechi, iar, în baza art. 25 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, "Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi";.

Potrivit art. 111 Cod procedură civilă, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept.

În drept, instanța de fond a constatat că, în temeiul art.1890 Cod civil, "toate acțiunile, atât reale cât și personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu, și fără să i se poată opune reaua-credință";. De asemenea, potrivit art. 1846 alin. (1) Cod civil, ,,orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii";, iar, conform art. 1847 Cod civil, ,,ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar";.

Posesia este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru.

Din aceste dispoziții legale rezultă că, unul din efectele cele mai importante ale posesiei, când aceasta se prelungește în timp, este uzucapiunea sau prescripția achizitivă. Astfel, uzucapiunea de lungă durată reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate cu privire la un bun imobil, prin posedarea neîntreruptă a acestuia timp de 30 de ani, fiind necesară îndeplinirea a două condiții.

Instanța de fond a constatat că, în cauza pendinte, trebuie analizate cele două condiții impuse de lege pentru a fi aplicabilă instituția juridică a uzucapiunii de 30 de ani, respectiv: existența unei posesii utile, neviciate, adică a unei posesii continue, netulburate, publice și neechivoce și exercitarea acestei posesii timp de 30 de ani.

Din înscrisul sub semnătură privată încheiat de autorul reclamanților la data de 14.09.1967 rezultă că autorul pârâților a vândut autorului reclamanților o magazie/ fostul grajd de cai cu dimensiunile 5,80 m.p. x 3,50 m.p. și a primit prețul. Aceasta este situată pe un teren în suprafață de 17,87 m.p. din strada Fortunei nr. 1 județul Prahova.

După decesul autorilor lor, reclamații au continuat nestingheriți să posede acest imobil.

Conform Certificatului de moștenitor nr. 375/19.12.2007 eliberat în urma decesului autorului reclamanților XXXX, în masa succesorală a fost inclus și imobilul compus din teren și magazie în suprafață de 17,86 m.p.

În cauză, instanța de fond a observat că posesia părinților reclamantului asupra terenului în suprafață de 17,87 mp, și a magaziei în suprafață construită 5,80 m.p. x 3,50 m.p. situată în Ploiești, strada Fortunei nr. 1 județul Prahova, nu este afectată de vreun viciu, precum discontinuitatea, violența, clandestinitatea sau precaritatea.

Astfel, din declarațiile martorilor XXXX și XXXX audiați în cauză la solicitarea reclamanților, a rezultat că aceștia au exercitat o posesie continuă asupra terenului care face obiectul cauzei și fără intermitențe anormale, actele de stăpânire fiind exercitate cu regularitatea pe care natura bunului o impune. Astfel, martorii afirmă că părinții reclamantului și reclamantul au stăpânit în mod neîntrerupt imobilul și că, pe parcursul acestei perioade de timp, nimeni nu a pretins vreun drept asupra terenului sau construcției, nefiind litigii nici între proprietari și vecinii de pe laturile imobilului. Declară martorii că accesul în imobilul în cauză se efectua numai din curtea reclamanților și nu exista nicio intrare din curtea pârâților.

De asemenea, posesia asupra terenului nu a fost dobândită sau conservată prin violență, iar caracterul public al posesiei reiese din însăși natura de bun imobil a obiectului litigiului, care împiedică exercitarea unei posesii "în ascuns";. De altfel, publicitatea posesiei rezultă din ansamblul probator administrat, în sensul că autorii reclamantului și ulterior reclamanții, sunt cunoscuți drept proprietari al imobilului, calitate care nu le-a fost contestată de nicio persoană mai ales că accesul în imobilul în cauză se efectua numai din curtea reclamanților și nu exista nicio intrare din curtea pârâților.

În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, iar, din concluziile la Raportul de expertiză topografică întocmit de expert Boieroiu Tiberiu, rezultă că autorii reclamantului au deținut, în baza înscrisului sub semnătură privată, o suprafață de 17,87mp, identificat pe schița de plan a raportului de expertiză topografică.

Conform aceluiași raport, pe teren este edificată o construcție magazie cu acces di strada Gheorghe Doja și nu din Strada Fortunei unde este situat imobilul pârâților.

Din concluziile raportului de expertiză construcții efectuat în cauză de expert Marian Popa rezultă că imobilul intitulat magazie are acces numai de pe terenul reclamanților și nu există nicio cale de acces din imobilul pârâților.

Caracterul neechivoc al posesiei, respectiv că autorul reclamanților și reclamanții au intrat în stăpânirea imobilului teren cu intenția de a se comporta în calitate de proprietari și nu cu intenția de a-l deține pentru altul, este susținut de prezumția relativă de neprecaritate instituită de art. 1854 Cod civil, care se coroborează cu atitudinea acestora care de la momentul încheierii înscrisului sub semnătură privată anul 1967 au fost înlocuite ferestrele și ușile respectiv au fost mutate cu acces din locuința reclamanților inclusiv acoperișul a fost modificat în acest sens astfel că accesul în imobil nu se mai putea face din strada Fortunei ci numai din strada Gheorghe Doja.

Față de această situație de fapt, instanța de fond a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 1890, art. 1847, art.1846 și următoarele din Codul civil, enunțate mai sus.

A doua condiție pentru dobândirea dreptului de proprietate, prin uzucapiunea de lungă durată, este ca posesia să fie exercitată în mod neîntrerupt, timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credință sau de rea-credință. Astfel, din probele administrate în cauză, rezultă că părinții reclamantului și ulterior reclamanții au posedat imobilul teren și construcție, în mod neîntrerupt, mai bine de 30 de ani, nefiind incidente vreuna din cauzele civile sau naturale de întrerupere a prescripției prevăzute de art. 1863-1865 Cod civil, astfel că instanța constată că termenul de 30 de ani este împlinit.

Nu au putu fi reținute susținerile pârâților potrivit cărora prescripția a fost întreruptă deoarece imobilul a fost preluat de stat și restituit pârâților prin Decizia nr. 461/17.01.2005 având în vedere că imobilul preluat nu a fost trecut în proprietate publică a statului astfel că prescripția a curs neîntrerupt chiar și împotriva statului.

Față de această situație de fapt, instanța e fond a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 1890, art. 1847, art.1846 și următoarele din Codul civil, enunțate mai sus.

Față de considerentele anterior expuse, instanța de fond a admis acțiunea, privind constatarea uzucapiunii pentru imobilul teren și construcție astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză

Cu privire la contractul de vânzare cumpărare, încheiat de către chemații în garanție instanța apreciază că acesta întrunește condițiile legale și a fost valabil încheiat nu a existat fraudă la lege. Totuși, având în vedere că prescripția achizitivă primează față de contractul de vânzare cumpărare și poate fi constată oricând prin acțiune sau pe cale de excepție, contractul de vânzare cumpărare urmează să fie anulat în parte numai în ceea ce privește imobilul pentru care s-a constatat intervenită uzucapiunea.

Potrivit disp. art. 1336 cod civil, vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniștita și utila folosință a lucrului adică contra evicțiunii. Vânzătorul este obligat să-l garante pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut. De asemenea vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător dacă evicțiunea provine din partea unui terț iar dacă nu reușește va fi obligat să suporte consecințele.

Față de incidența acestor disp. legale, instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție a numiților XXXX, XXXX și XXXX.

Ca urmare a intervenirii prescripției achizitive pentru imobilul teren în suprafață de 17,86 m.p. și construcție având dimensiunile 5,80 m.p. x 3,50 m.p în favoarea reclamanților și constatând că același imobil face parte și din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX în favoarea pârâților, instanța de fond a anulat în parte contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. XXXX numai în ceea ce privește imobilul teren în suprafață de 17,86 m.p și construcție având dimensiunile 5,80 m.p. x 3,50 m.p.

Având în vedere că pârâții vor fi lipsiți de proprietatea acestui imobil, vânzătorii chemați în garanție vor suporta cheltuielile privind prețul imobilului evins și spezele vânzării.

Din cuprinsul probatoriilor administrate în cauză, pârâții au precizat valoarea prețului imobilului evins la suma de 7623,54 euro și spezele vânzării la suma de 36,60 lei iar chemații în garanție nu au contestat aceste sume astfel că vor fi obligați să plătească pârâților aceste sume în calitatea lor de garanți.

Față de considerentele expuse, instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată acțiunea completată formulată de reclamanții X și Y, a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiune de lungă durată imobilul teren în suprafață de 17,87 m.p. situat în Ploiești, strada Fortunei nr. 1 județul Prahova și a magaziei construite pe acest teren din cărămidă și acoperită cu tablă cu dimensiunile de 5,80 x 3,50 m.p., a anulat în parte contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. XXXX numai în ceea ce privește imobilul teren în suprafață de 17,87 m.p. și construcția / magazie aferentă.

Cu privire la cheltuielile de judecată, pârâții au fost obligați să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 3524,8 lei( în toate fazele procesuale) reprezentând taxe de timbru, onorariu expert și onorariu avocat, chemații în garanție, au fost obligați să plătească către pârâți cheltuielile de judecată efectuate de aceștia în cuantum de 9756,60 lei precum și cheltuielile plătite de pârâți reclamanților în cuantum de 3524,8 lei.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Z și U, solicitând instanța de control judiciar ca, prin decizia pe care o va pronunța pe baza motivelor ce vor fi prezentate în continuare și a probatoriilor administrate, să se admită recursul ca întemeiat, să se modifice în totalitate sentința recurată și, reținând cauza spre judecare în baza art. 312 C.pr.civ., să se dispună: respingerea ca nefondată a cererii intimaților reclamanți privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 2739115.11.2007; respingerea ca nefondată a cererii intimaților reclamanți privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul prescripției achizitive (uzucapiunea de 30 de ani) și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată aferente tuturor ciclurilor procesuale ale cauzei deduse judecații (taxe judiciare, taxe/onorarii expertize, onorarii avocați).

În motivarea cererii de recurs, pârâții au considerat că sentința recurată este nelegală și netemeinică în raport cu prevederile art. 304 pct. 9 vechiul C.pr.civ ( hotărârea este lipsită de temei legal si a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii) și ale art. 304 ind.1 vechiul C.pr.civ. (instanța poate analiza cauza sub toate aspectele, nefiind ținuta a analiza doar motivele invocate de ei).

În fapt, recurenții - pârâți au susținut că, prin hotărârea a cărei legalitate și temeinicie o contestă pe aceasta cale, Judecătoria Ploiești a admis acțiunea completată a intimaților-reclamanți, constatând că aceștia au dobândit prin uzucapiunea de lunga durată imobilul teren in suprafața de 17.87 m.p. situat în Ploiești, XXXX, nr. l, județul Prahova și a magaziei construite pe acest teren.

Totodată, recurenții - pârâți au susținut că, instanța de fond a anulat în parte contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX numai în ceea ce privește imobilul teren în suprafața de 17,97 m.p. și construcția/magazia aferenta, deși a reținut validitatea și legalitatea actului juridic.

Astfel, recurenții - pârâți au precizat faptul că, prin cererea introductivă de chemare în judecată, intimații-reclamanți au solicitat instanței de judecată, în principal (primul capăt de cerere), constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. XXXX, de BNP XXXX, din Ploiești, înscris in CF, nr. XXXX sub nr. cadastral XXXX, arătând că imobilul identificat sub denumirea "magazie" cu suprafața utilă de 17,87 mp (cu dimensiunile 5,80 x 3,50 mp, construită din cărămidă și învelită cu tablă, în conformitate cu art. 948,968 Cod civil) este proprietatea lor.

În al doilea petit al cererii (care a fost astfel completata de reclamanți la termenul de judecata din 09.12.2011), recurenții - pârâți au susținut că s-a solicitat ulterior instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate faptul că reclamanții intimați au dobândit prin uzucapiune un drept de proprietate asupra suprafeței de 17,87 mp teren (situat în Ploiești, XXXX nr. 1) și asupra "magaziei" construite pe acesta (cu dimensiunile de 5,80 x 3,50 mp, din cărămida si învelita cu tablă), în conformitate cu prevederile art. 1846 si 1847 cod civil și pentru motivele de fapt invocate în cuprinsul cererii inițiale.

Astfel, recurenții - pârâți au susținut că, prin sentința civilă nr. 2381/07.02.2013 pronunțata de Judecătoria Ploiești în primul ciclu procesual, acțiunea ulterior completată a reclamanților intimați a fost respinsă ca neîntemeiată pe baza întregului material probatoriu încuviințat și administrat în cauză cu respectarea dispozițiilor imperativ prevăzute de vechiul Cod de Procedura Civilă.

Ulterior, recurenții - pârâți au susținut că, urmare a admiterii recursului formulat de către reclamanții intimați împotriva sentinței anterior menționate, prin decizia civilă nr. 150/30.01.2014, Tribunalul Prahova a trimis cauza spre rejudecare urmând ca, potrivit considerentelor acestei decizii, capătul de cerere vizând uzucapiunea să facă obiectul soluționării, în fond, de către instanța de judecată, după lămurirea aspectelor privind taxa judiciara de timbru, iar pe situația de fapt, sa se retina dovezile existente așa cum au fost ele administrate în primul ciclu procesual (fila 21 din decizia de casare).

În ceea ce privește primul motiv de recurs, pârâții au criticat, în primul rând, sentința instanței de fond sub aspectul nelegalității acesteia prin prisma nerespectării de către judecătorul pricinii a deciziei de casare raportat la dispozițiile art. 315 al. 1 și 2 Cod Pr. civilă: ,În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat."

În speță, recurenții - pârâți au susținut că, la termenul de judecată din data de 15.10.2014, instanța de fond în rejudecare a admis pentru intimații-pârâți alte probe noi (respectiv proba cu 2 martori, precum și proba cu expertiza topo și evaluatorie asupra imobilului-magazie), în condițiile în care acestea nu mai puteau fi încuviințate în raport cu decizia de casare, prin care s-a stabilit rejudecarea cauzei pentru: (i) analiza condițiilor de validitate ale actului de înstrăinare, (ii) compararea titlurilor, (iii) lămurirea și stabilirea timbrajului cererii completatoare a acțiunii privitoare la uzucapiunea invocata de intimații-reclamanți.

Or, recurenții - pârâți au susținut că prima instanța a ignorat deci mențiunile obligatorii ale deciziei de casare și a nesocotit totodată opoziția noastră față de cererile de încuviințare și de administrare a unor noi probatorii, pe care au formulat-o în baza următoarelor argumente:

Astfel, recurenții - pârâți au susținut că la termenul din data de 14.09.2012, în baza disp. art. 167 alin. (1) Cod pr.civ., considerând probele solicitate de parți ca fiind utile, pertinente și concludente soluționării cauzei, instanța a încuviințat, pentru intimații-reclamanți: proba cu înscrisuri, interogatoriul recurenților-pârâți și proba testimonială cu un martor; pentru recurenții-pârâți: proba cu înscrisuri, interogatoriul intimaților-reclamanți, interogatoriul intimaților-chemați în garanție și proba testimonială cu un martor; pentru intimații-chemați în garanție: proba cu înscrisuri, interogatoriul intimaților-reclamanți și proba testimonială cu un martor.

Mai mult, recurenții - pârâți au susținut că la termenul din data de 16.11.2012, instanța de fond a luat act că intimații-reclamanți nu s-au conformat dispozițiilor instanței privind indicarea martorului încuviințat în termen procedural, motiv pentru care a dispus decăderea acestora din proba testimonială în temeiul disp. art. 186 alin. (2) Cod pr.civ.;

Recurenții - pârâți au susținut în continuare că, în ceea ce privește interogatoriul intimaților-reclamanți, față de faptul că aceștia, deși legal citați cu mențiunea "personal la interogatoriu, sub sancțiunea aplicării disp. art. 225 Cod pr. civ. " nu s-au prezentat, instanța a făcut aplicarea disp. art. 225 Cod pr. civ.. considerând această împrejurare ca un început de dovadă în folosul lor, recurenți-pârâți.

În consecință, recurenții - pârâți au susținut că la următorul termen de judecată și anterior discutării anularii cererii completatoare pentru netimbrare, ca urmare a neîndeplinirii de către intimații-reclamanți a obligațiilor stabilite vizând probele încuviințate, instanța de judecata i-a decăzut pe aceștia din probele solicitate (neindicare martor si neprezentarea răspunsului la interogatoriu).

Prin urmare, recurenții - pârâți au susținut că potrivit considerentelor deciziei de casare nr.150/30.01.2014, ambele petite ale cererii de chemare în judecata (constatare nulitate absoluta parțiala și uzucapiune) urmau să facă obiectul rejudecării doar sub aspectul verificării cerințelor de validitate ale actului autentic de v/c din 2007, al stabilirii cuantumului taxei de timbru și al comparării titlurilor celor doua parți litigante, pe baza dovezilor câștigate cauzei, așa după cum acestea au fost administrate în primul ciclu procesual.

În continuare, recurenții - pârâți au susținut că, încălcând însă dispozițiile legale mai sus referite, instanța de fond a nesocotit in mod nepermis îndrumările date de Tribunalul Prahova prin decizia de casare, încuviințând intimaților-reclamanți administrarea unor noi dovezi (martori, expertize) - deși aceștia au fost decăzuți din acest drept iar probele au fost deja epuizate și câștigate judecații încă din primul ciclu procesual.

Or, recurenții - pârâți au susținut că, procedând în acest fel și mai ales interpretând vădit eronat probele încuviințate peste considerentele deciziei de casare, judecătorul pricinii a pronunțat o soluție criticabilă, lipsită de orice temei legal, cauzând totodată vătămarea gravă a dreptului lor de proprietate, permițând intimaților-reclamanți să îi deposedeze fără niciun drept, în mod injust, de o parte din imobilul lor (construcție și teren) achiziționat încă din anul 2007 cu bună-credință și în condiții de deplină legalitate.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, recurenții - pârâți au criticat sentința primei instanțe în ceea ce privește modul greșit și nelegal în care a rezolvat primul capăt al acțiunii referitor la constatarea nulității absolute a actului juridic autentic de înstrăinare încheiat in anul 2007.

Astfel, recurenții - pârâți au solicitat să se observe că, în contradicție cu dispozițiile art. 6 paragraf 1 CEDO, hotărârea instanței de fond nu cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile și probatoriile pârâților.

În acest sens, recurenții - pârâți au arătat că, deși reține (într-o singură frază) că actul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. XXXX întrunește condițiile legale de validitate (neexistând deci nicio fraudă la lege - invocată eronat și nedovedit de către intimații-reclamanți), judecătorul pricinii dispune totuși anularea in parte a actului (?!), fără a-și argumenta și motiva temeinic soluția in sensul indicării cauzelor/motivelor de nulitate.

Mai mult, recurenții - pârâți au susținut că, considerentele instanței potrivit cărora "prescripția achizitivă primează față de contractul autentic de vânzare cumpărare" nu pot constitui, în speță, un argument pertinent, temeinic și legal în aplicarea sancțiunii nulității, deoarece acestea nu sunt susținute de dovezile concludente administrate în cadrul procesului care au probat, fără echivoc, validitatea titlului lor de proprietate și inexistenta vreunui drept al intimaților-reclamanți asupra terenului și, respectiv asupra magaziei pretinse în baza unui înscris sub semnătura privată din 1967.

Or, recurenții - pârâți au susținut că prin dispozițiile art.261 alin.1 pct. 5 din vechiul C. pr.civ. rap. la art.948 Cod Civil legiuitorul nu a lăsat loc de niciun fel de interpretări, statuând cu claritate și exigenta faptul că "hotărârea se dă în numele legii" și ca actul juridic poate și trebuie să fie lipsit de efectele sale numai în cazul în care se constată că, la data adoptării lui, au fost încălcate cerințele expres prevăzute de lege pentru validitatea sa.

Prin urmare, recurenții - pârâți au susținut că atâta vreme cât în speță s-a reținut valabilitatea contractului autentic de vânzare-cumpărare, nu mai subzista niciun motiv pentru ca judecătorul fondului să mai aplice sancțiunea nulității (fie și parțiale) a actului autentic.

Astfel, recurenții - pârâți au susținut că, prima instanță era îndatorată să procedeze în mod judicios doar la compararea titlurilor invocate de cele două părți litigante (așa după cum a stabilit de altfel și Tribunalul Ilfov, prin decizia de casare): înscrisul sub semnătură privată din 1967 (având doar valoarea unei eventuale promisiuni de vânzare-cumpărare - după cum chiar prima instanța a reținut prin sentința recurată) și contractul autentic de vânzare din 2007 (act juridic cu putere probanta deplina a proprietății noastre asupra întregului imobil ce a format obiectul înstrăinării).

În acest sens, recurenții - pârâți au susținut că, caracterul nelegal al soluției primei instanțe este cu atât mai evident cu cât se constată, din nou, atât o interpretare și aplicare greșita a legii, cât și nerespectarea dispozițiilor deciziei de casare sub aspectul obligativității verificării și a comparării titlurilor pârtilor in vederea statuarii eficientei în favoarea aceluia mai bine caracterizat.

Astfel, recurenții - pârâți au susținut că, compararea celor două titluri era deci imperios necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în afara oricăror critici deoarece, în speță, ambele părți litigante au invocat fiecare un drept propriu de proprietate asupra construcției (magaziei) disputate, în temeiul unor acte juridice, instanța de fond fiind îndatorata să rezolve, în principal, prima cerere a intimaților-reclamanți prin prisma titlului pe care aceștia îl dețineau și pe care l-au opus lor, proprietarii.

În speță, recurenții - pârâți au susținut că au existat două operațiuni de înstrăinare a aceluiași bun (magazie - și nu teren - în suprafața de 17,87 mp), care a aparținut proprietarului vânzător, defunctul XXXX: 1. în 1967 o pretinsă vânzare a unui grajd, intervenită între XXXX(vânzător) și XXXX (cumpărător), în temeiul unui înscris sub semnătura privată și 2. în 2007 o vânzare a imobilului (teren și construcție - incluzând și magazia în cauză), intervenită între moștenitorii legali ai lui XXXX(vânzători) și ei recurenți-pârâți (cumpărători), în baza unui act autentic de vânzare - cumpărare.

În ceea ce privește actul sub semnătura privată, recurenții - pârâți au susținut că acesta nu putea primi eficiență neputând fi mai bine caracterizat în raport cu titlul lor de proprietate (act juridic încheiat cu respectarea tuturor condițiilor deforma și de fond prevăzute de lege pentru validitatea sa), deoarece: (i) nu are decât o eventuala valoare a unei "promisiuni (antecontract) de vânzare-cumpărare" - așa cum a reținut și prima instanța (pag.15, alin.3 din hotărârea recurată) și rezultă deci că defunctul XXXX (autorul intimaților reclamanți) nu a dobândit niciodată "deplina proprietate și posesie" asupra magaziei lor (ci un eventual drept de creanța) și, în consecință, nu putea lăsa moștenire un bun (magazie) sau un drept ce nu se afla în patrimoniul lui la data decesului (13.04.2007); (ii) nu a avut ca obiect și terenul pe care se afla situat(a) bunul (magazia) - după cum fără temei și fără a dovedi în vreun fel au susținut nefondat intimații-reclamanți, ceea ce, fără echivoc, se reține în cuprinsul înscrisului invocat de intimații-reclamanți: "Subsemnatul XXXX(...), va confirm prin prezenta ca v-am vândut fostul meu garaj de cai, aparținând de proprietatea din XXXX nr.1 (...); Subsemnatul XXXX am luat act de conținutul acestei vânzări și sunt în totul de acord cu aceasta (...)".

Recurenții - pârâți au apreciat în continuare că instanța de fond a reținut așadar greșit existenta unui drept al moștenitorilor lui XXXX asupra unui bun constând în "teren în suprafața de 17,87 mp", imobil pe care autorul intimaților-reclamanți este evident că nu 1-a dobândit în anul 1967 si pe care nici nu 1-a stăpânit ulterior, in mod continuu, neviciat, sub nume de proprietar (după cum eronat și fără niciun temei legal a reținut prima instanța la judecarea celei de-a doua cereri privind uzucapiunea), iar terenul pe care se afla situată magazia a aparținut dintotdeauna, de drept și de fapt, doar proprietarului XXXX(și, ulterior, moștenitorilor săi), iar in 2007 a fost înstrăinat în mod valid către subsemnații cumpărători, prin act autentic de vânzare - cumpărare valid încheiat.

În ceea ce privește legalitatea și validitatea titlului lor, recurenții - pârâți au susținut că acestea au fost constatate de prima instanța care a reținut în acest sens faptul că actul autentic a fost valabil încheiat, fără să existe frauda la lege pe care, cu vădită rea-credință, au invocat-o intimații-reclamanți.

Astfel, recurenții - pârâți au reiterat faptul că, prin convenția de vânzare din 2007, subsemnații au dobândit întregul imobil aparținând anterior proprietarului defunct XXXX, compus din teren în suprafața totală de 857 mp (conform măsurătorilor cadastrale) și clădirea situată pe acesta, în suprafața totală construită de 273,43 mp (din care face corp comun și magazia în suprafața de 17,87 mp).

Mai mult, recurenții - pârâți au menționat totodată că dreptul lor de proprietate asupra imobilului a fost intabulat în Cartea Funciara nr.XXXX a localității Ploiești, cu număr cadastral XXXX, conform încheierii nr.66024/ 16.11.2007 emisă de ANCPI Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova, Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ploiești.

În ceea ce privește al treilea motiv de recurs, recurenții - pârâți au criticat în continuare hotărârea primei instanțe și in ceea ce privește soluționarea cererii privind prescripția achizitivă invocată fără just și legal temei de către intimații-reclamanți.

Așa după cum au mai arătat, recurenții - pârâți au susținut că, procedând la o greșită aplicare a legii, prima instanța nu a reținut ca ei sunt adevărații și singurii proprietari, în fapt și în drept, ai întregului imobil (incluzând și magazia în cauză) situat în localitatea Ploiești, XXXX nr. 1, județul Prahova, drept pe care l-a dobândit în mod valid prin cumpărare de la moștenitorii proprietarului anterior (defunctul XXXX), în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX (act cu bună-credință și în condiții de deplină legalitate încheiat de ei, în formă autentică).

Mai mult, recurenții - pârâți au susținut că instanța de fond a anulat în parte acest act juridic fără să existe însă vreun temei legal, neexistând nicio cauză de nulitate, singurul argument al instanței de fond fiind cel potrivit căruia sancțiunea nulității absolute parțiale s-ar aplica deoarece uzucapiunea primează fata de contractul autentic de vânzare - cumpărare.

De altfel, recurenții - pârâți au susținut că această soluție astfel motivată a primei instanțe nu poate fi primită ca fiind în afara oricăror critici întrucât, pe de o parte, nulitatea absolută (fie și parțială) a titlului lor nu putea interveni decât pentru motive și cauze expres prevăzute de lege, or, în condițiile în care instanța de fond, prin analiza realizată asupra probelor administrate, raportat la temeiurile de drept ale cererii cu care a fost investita, nu a putut constata existenta unei încălcări a condițiilor de validitate a contractului de vânzare-cumpărare aut. sub nr. XXXX, raportate la dispozițiile art. 948 Cod civil, atunci nu este posibil ca aceeași instanță de judecată să acorde eficienta juridică deplină intervenirii uzucapiunii, în detrimentul unui act translativ de proprietate considerat pe deplin valabil încheiat, neafectat de vreo cauză de nulitate absolută.

Pe de altă parte, recurenții - pârâți au susținut că uzucapiunea nici nu putea să primeze față de titlul lor deoarece posesia asupra magaziei pretinsă de reclamanții-intimați nu a fost în niciun caz una utilă (neviciată), așa după cum, contrar susținerilor instanței de fond, vor arăta în cele ce urmează.

Astfel, recurenții - pârâți au susținut că, potrivit dispozițiilor art.1847 Cod civil "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.", iar pentru producerea efectelor juridice ale posesiei este necesar ca, în afara întrunirii calităților (condițiilor de eficacitate) mai sus referite, să fie îndeplinite și cele două elemente constitutive ale posesiei: corpus (contactul direct cu bunul) și animus (intenția celui care stăpânește bunul de a se comporta ca proprietar).

Or, recurenții - pârâți au susținut că din întregul probatoriu administrat, rezultă atât (i) faptul ca posesia a fost pierduta de intimații reclamanți, câtă vreme elementul animus (intenția de a stăpâni bunul și de a se comporta ca un proprietar) nu a fost întrunită chiar in persoana lor ori a autorului acestora, precum și (ii) faptul ca posesia nu a fost una publică, sub nume de proprietar, fiind deci afectata de viciul clandestinității.

În continuare, recurenții - pârâți au susținut că instanța de fond a reținut greșit că, după decesul autorului lor (13.04.2007), intimații-reclamanți ar fi continuat nestingheriți să posede magazia și, după cum a probat în mod contrar, au dobândit proprietatea la 7 luni după decesul numitului XXXX (15.11.2007), făcând toate demersurile necesare pentru publicitatea și opozabilitatea dreptului lor, iar moștenitorii reclamanți nu au întreprins nicio acțiune nici nu au îndeplinit alt act sau fapt juridic care să ateste în vreun fel stăpânirea în fapt a bunului lor și/sau existența vreunui drept aparținând autorului lor.

Mai mult, recurenții - pârâți au susținut că intimații-reclamanți au dezbătut succesiunea și au obținut un certificat de moștenitor la numai o lună după dobândirea proprietății lor, în luna decembrie 2007, fără a le aduce în vreun fel la cunoștință despre mențiunile privitoare la masa succesorală, constatând abia după 3 ani, în anul 2010, ca includea în mod nelegal și magazia disputată cu terenul aferent acesteia.

Recurenții - pârâți au apreciat că instanța a reținut eronat faptul că posesia exercitată de autorul intimaților-reclamanți ar fi fost una neafectată de clandestinitate și, în acest sens, prima instanța reține că publicitatea posesiei nu era necesară câtă vreme aceasta ar rezulta din însăși natura de bun imobil a obiectului litigiului, care împiedica exercitarea unei posesii "în ascuns".

De asemenea, recurenții - pârâți au susținut că reține instanța fondului și faptul că autorul reclamanților și, ulterior, aceștia erau cunoscuți drept proprietari ai imobilului, calitate care nu le-ar fi fost contestată de nicio persoană, iar argumentele instanței nu sunt pe deplin temeinice deoarece, pe de o parte, caracterul nepublic al posesiei nu se raportează doar la exercitarea unei posesii în ascuns, viciul clandestinității existând în orice situație în care stăpânirea bunului nu este făcută în mod public astfel încât orice persoana să o poată cunoaște.

Astfel, recurenții - pârâți au susținut că nici ei și nici autorii lor, moștenitorii proprietarului XXXX, nu au cunoscut vreodată, până în anul 2010, despre stăpânirea magaziei de către intimații-reclamanți ori de către autorul lor și, de asemenea, nici ei, nici autorii lor, nu au cunoscut vreodată, până în anul 2010, despre actul sub semnătură privata privind înstrăinarea magaziei în anul 1967, iar despre posesia invocată de intimații reclamanți nu au știut nici măcar autoritățile/organele fiscale abilitate cu înscrierea ca titulari de rol fiscal a persoanelor deținătoare de bunuri impozabile, în vederea impunerii acestora, intimații-reclamanți și autorul lor nu au prezentat de altfel dovezi care să ateste înregistrarea lor în evidentele fiscale și care să probeze plata, pe întreaga perioada posesiei invocate, a taxelor și/sau impozitelor datorate de aceștia bugetului de stat, în calitatea lor de pretinși proprietari.

De altfel, recurenții - pârâți au susținut că intimații-reclamanți nu au făcut publică posesia nici în evidentele de carte funciara ori în registrele de publicitate imobiliară anterioare astfel încât, la momentul autentificării convenției lor din anul 2007, ei și societatea bancară cu care au contractat în fata notarului public pentru obținerea unui credit să poată afla dacă ar exista sau nu vreun impediment legal la vânzare, iar faptul că martorii propuși de intimații reclamanți au susținut că părinții reclamanților și aceștia au folosit neîntrerupt imobilul și că nimeni nu ar fi pretins vreun drept asupra terenului sau construcției ori că nu ar exista litigii între proprietari și vecini nu pot înlătura viciul clandestinității câtă vreme nimeni nu a cunoscut, public, despre aceasta posesie.

De asemenea, recurenții - pârâți au susținut că împrejurarea că posesia nu a fost dobândită sau conservata prin violență ori ca accesul în magazie se făcea numai din curtea reclamanților, așa cum prima instanța a reținut, nu atestă inexistența viciului după cum nici nu probează stăpânirea de către intimații-reclamanți, în fapt, public și sub nume de proprietar, a magaziei cumpărate de ei în 2007.

Or, recurenții - pârâți au susținut că instanța reține de asemenea în mod eronat inclusiv faptul că posesia intimaților reclamanți ar avea un caracter neechivoc susținând în acest sens faptul că aceștia și autorul lor ar fi intrat în stăpânirea bunului cu intenția de a se comporta ca un adevărat proprietar și nu ca un detentor precar, iar aceste considerente ale primei instanțe nu sunt însă susținute în niciun fel de dovezile administrate de ei în cadrul procesului și care, așa după cum a arătat, probează tocmai contrariul, adică incertitudinea cu privire la animus sibi habendi, cu alte cuvinte, intimații-reclamanți și autorul lor pot fi considerați că au fost permanent doar niște detentori precari, existând continuu un echivoc în ceea ce privește existența elementului constitutiv intențional obligatoriu și necesar pentru crearea prezumției legale de proprietate.

Mai mult, recurenții - pârâți au susținut că intimații-reclamanți nu se pot apară nici invocând o eventuală intervertire a precarității într-o posesie utila întrucât, din probele administrate in proces, rezultă că în speță nu este incident niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art.1858 Cod Civil.

Totodată, recurenții - pârâți au susținut că împrejurarea că magazia în cauză ar fi fost inclusă și în masa succesorala rămasa de pe urma defunctului XXXX, astfel cum a fost indicată în Certificatul de moștenitor nr. 375/19,12.2007, nu poate atesta într-un mod judicios și pe deplin legal existența vreunui drept de proprietate al intimaților-reclamanți ori stăpânirea în fapt de către aceștia a magaziei și a terenului aferente imobilului lor.

Astfel, recurenții - pârâți au solicitat a se observa că acest certificat de moștenitor: a fost emis la o luna de la data dobândirii proprietății lor și la un interval de 8 luni de la momentul decesului lui XXXX, iar intimații reclamanți nu au întreprins nicio acțiune sau vreun demers legal pentru a fi adus și la cunoștința lor; înscrisul le-a fost adus la cunoștința abia după 3 ani de la data emiterii lui, în cadrul procesului intentat în anul 2010 în care intimații-reclamanți au solicitat instanței în mod nefondat și cu rea-credință constatarea nulității absolute a contractului lor de vânzare-cumpărare; înscrisul conține mențiuni nelegale referitoare la includerea, în mod fals, în masa succesorala a unui drept de proprietate pretins a fi fost dobândit de defunctul XXXX prin uzucapiune asupra unui teren in suprafața de 18,87 mp (teren care însă nu a fost niciodată înstrăinat de către proprietarul XXXXși care, evident, nu era în niciun caz dobândit de defunct prin prescripție achizitiva la momentul 19.12.2007) și, respectiv asupra unei magazii în suprafața de 18,87 mp (construcție asupra căruia nu s-a transmis în mod valabil proprietatea către defunct, "scrisoarea" din 1967 neavând valoarea unui act valid translativ de proprietate); înscrisul emis de notarul public nu are valoarea unui titlu de proprietate și nici nu atestă/confirmă proprietatea și/sau întinderea altor drepturi succesorale ale intimaților reclamanți asupra magaziei aferente imobilului lor.

Recurenții - pârâți au susținut în continuare că practica judiciara a statuat de altfel fără niciun echivoc natura juridică și efectele certificatului de moștenitor: într-o speță, instanța de fond a admis o acțiune în revendicare introdusă de un moștenitor împotriva unui terț cu privire la un bun trecut în certificatul de moștenitor, considerând că certificatul de moștenitor este titlu de proprietate, însă instanța de control judiciar a desființat hotărârea cu motivarea că "certificatul de moștenitor reprezintă un act administrativ cu putere limitată între succesori, el neavând efect ersa omnes, nefiind opozabil terților, întrucât nu este constitutiv sau atributiv de drepturi reale" (Trib. Res. București Col, III civil dec. 5260/1956, în Legalitatea populară nr. 5/1956, p. 725); într-o alta speță cu privire la mențiunile din certificatul de moștenitor, s-a statuat că "mențiunile din acesta nu au putere probantă împotriva terților în ce privește drepturile moștenitorilor".

Mai mult, recurenții - pârâți au susținut că mențiunile făcute în certificatului de moștenitor sunt simple declarații (neadevărate, nelegale) ale moștenitorilor defunctului XXXX, consemnate de către notarul public cel puțin în mod neglijent, fără ca acestea să aibă vreo forța juridică probantă și fără a ne fi în vreun mod legal opozabile.

În ceea ce privește al patrulea motiv de recurs, recurenții - pârâți au criticat, de asemenea, hotărârea instanței și în ceea ce privește modul greșit în care judecătorul pricinii a analizat și a statuat modul de dobândire de către intimații-reclamanți a dreptului de proprietate prin uzucapiune, în împrejurările în care este evident că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, și celelalte condiții ale unei posesii utile.

Or, recurenții - pârâți au susținut că, dacă prima instanța ar fi procedat, în mod corect, la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți [care provin practic de la același autor (proprietarul XXXX)], ar fi înlăturat toate apărările și afirmațiile nefondate și tendențioase ale intimaților-reclamanți, precum și mărturiile subiective și lipsite de relevanță ale martorilor acestora și ar fi putut constata fără putință de tăgadă faptul că uzucapiunea nu putea fi preferată actului autentic de v/c încheiat de ei în anul 2007, acesta fiind un act juridic valid care atestă proprietatea deplină, înscrisă și în Cartea Funciară, asupra magaziei disputate și, respectiv, a terenului aferent acesteia.

În continuare, recurenții - pârâți au susținut că instanța ar fi putut constata de asemenea cu evidența și că actul autentic de vânzare este preferabil titlului invocat de intimații reclamanți (scrisoarea din data de 14.09.1967), fiind unanim recunoscut în doctrină și jurisprudență faptul că, dacă ambele titluri provin de la același autor, va câștiga partea care a transcris mai întâi titlul său în registrul de publicitate imobiliară.

Prin urmare, recurenții - pârâți au susținut că criticile lor vizează modul greșit de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în materia prescripției uzucapiunii care, în mod vădit, au fost reținute de judecătorul pricinii numai în favoarea intimaților-reclamanți și în neconcordanță evidentă cu probele administrate și dispozițiile legale.

Mai mult, recurenții - pârâți au apreciat că trebuie reținut că prescripția achizitivă operează ca o sancțiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate și se justifică prin pasivitatea sa, timp îndelungat, lăsând bunul în posesia altuia, or, în speță, aceasta sancțiune nu au de ce să o suporte în mod injust, în condițiile în care chiar intimații reclamanți sunt cei care au stat într-o stare de pasivitate și niciodată până în anul 2010 nu au făcut în mod public cunoscută posesia pretins a fi fost exercitată de ei sau de autorul lor.

Or, recurenții - pârâți au susținut că, dacă intimații-reclamanți ar fi încheiat ulterior scrisorii din 1967 un act autentic de v/c sau ar fi obținut o hotărâre care să țină loc de act autentic, dacă aceștia ar fi intabulat de asemenea dreptul lor în CF și ar fi fost înregistrați ca titulari de rol fiscal în evidentele organului abilitat, plătind în acest sens toate obligațiile fiscale ce le reveneau ca pretinși proprietari, dacă intimații reclamanți sau chiar autorul lor ar fi făcut în orice fel și în orice mod un act public prin care să se cunoască faptul că ei au achiziționat și folosesc continuu și netulburați magazia dobândita de ei (cu atât mai mult cu cât s-a afirmat, inclusiv de către martorii audiați, că "nu există nicio cale de acces din partea proprietății paraților" și că "din strada este greu sesizabil dacă locația era sau nu folosita de către cineva), atunci ei nu ar mai fi încheiat actul autentic de v/c și nu s-ar mai fi aflat în situația iminentă și injusta de a fi evinși după aproape 8 ani de la încheierea unui act autentic de v/c, emis în condiții depline de legalitate și adoptat de ei și autorii lor cu bună-credință.

În cauza de față, recurenții - pârâți au susținut că nu se poate vorbi deci despre o posesie utilă, adică neatinsă de niciunul dintre viciile acesteia (art. 1847 C. civ. - continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar), care să poată valora proprietate potrivit legii, atâta timp cât aceasta posesie nu a fost una publică și netulburată, exercitată sub nume de proprietar.

Or, recurenții - pârâți au reiterat că dețin un titlu de proprietate valid încă din anul 2007, dată la care a fost intabulat dreptul lor pentru opozabilitate față de terți și de la care au fost înregistrați ca plătitori de impozit asupra întregului imobil (teren + construcție - magazie).

De asemenea, recurenții - pârâți au reiterat de asemenea faptul că, în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorii Michael -Titus Teodora Adina și XXXXau declarat că au dobândit imobilul ce a făcut obiectul contractului, astfel: (i) parte prin moștenire de la tatăl lor XXXX, cu certificatul de moștenitor nr. 884/24.12.1973 eliberat de Fostul Notariat de Stat Județean Prahova în dosarul nr. 884/1973, înscris în CF conform încheierii nr. 62127/31.10.2007, de către OCPI Prahova - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ploiești; (ii) parte prin moștenire de la mama vânzătorilor XXXX, cu certificatul de moștenitor nr. XXXX, eliberat de către BNP Diana Cristina Tătar în dosarul nr. 35/2003, înscris în CF, conform încheierii nr. 62651/01.11.2007, de către OCPI Prahova Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ploiești; (iii) parte prin restituirea în natură, în baza Dispoziției nr. 461/Î7.01.2005, emisă de Primăria Mun. Ploiești, preluată cu P-Vnr.6079/05.06.2006 încheiat de aceeași instituție, înscrise în CF conform încheierii nr.28051/02.11.2005 de către OCPI Prahova, iar restituirea s-a făcut ca urmare a trecerii în proprietatea statului, a unei cote din imobil, în baza Deciziei nr. 44/22.02.1988 emisă de Consiliul Popular al Județului Prahova - Biroul Permanent al Comitetului Executiv.

De asemenea, recurenții - pârâți au susținut că vânzătorul Vlaiculescu Valeriu - Octavian, prin mandatar a declarat că a dobândit parte prin moștenire de la tatăl său XXXXcu certificatul de moștenitor nr. 884/1973 eliberat de Fostul Notariat de Stat Prahova în Dosarul nr. 884/1973, parte prin restituirea în natură, în baza dispoziției nr. 461/17.01.2005.

În acest sens, contrar susținerilor instanței de fond și în combaterea continuității posesiei exercitate de către intimații-reclamanți, recurenții - pârâți au solicitat ca instanța de control judiciar să aibă în vedere conținutul Dispoziției nr. 461117.01.2005 și anexele acesteia, dispoziție emisă de Primăria Mun. Ploiești (act necontestat în termen legal și care reprezintă titlu de proprietate pentru chemații in garanție și despre care așa cum a arătat se menționează în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 273911.5.11.2007 de către BNP XXXX), potrivit căreia în baza Legii nr. 10/2001 se restituie în natura chemaților în garanție o parte din imobilul situat în Ploiești, XXXX, nr. 1, jud. Prahova, imobil compus din teren in suprafața de 412,50 mp și construcțiile identificate în planurile anexa la Dispoziție (printre acestea enumerându-se si magazia ce face obiectul litigiului de fata, configurata în mod clar atât în planul de situație, cât și în planul construcției-anexe la Dispoziție, Su-17,85 mp, Sc-22.14 mp).

De asemenea, contrar susținerilor instanței de fond, recurenții - pârâți au susținut că raportul de expertiza construcții-expert Popa Marian efectuat in cauza la solicitarea intimaților-reclamanți relevă, prin constatările sale, că aceștia nu au exercitat o posesie utilă asupra imobilului, nu s-au comportat ca niște buni proprietari, imobilul aflându-se în stare de degradare, nefiind îngrijit, modificat, renovat.

Totodată, recurenții - pârâți au susținut că în mod eronat instanța de fond motivează caracterul neechivoc al posesiei intimaților-reclamanți în sensul că intimații-reclamanți ar fi făcut lucrări la imobilul magazie cu scopul de a închide intrarea dinspre proprietatea subsemnaților (fără a se reține în cuprinsul sentinței și perioada în care au fost făcute acestea), deschizând o ușă pe proprietatea lor, imobilul - magazie având acces numai de pe terenul intimaților-reclamanți, însă aceste susțineri nu atestă faptul că aceste lucrări au fost făcute în mod legal și sub nume de proprietar, ci doar faptul că, în mod abuziv, profitând de situația de fapt a imobilului care era preluat atunci de stat, și-au însușit drepturi pe care nu le aveau asupra bunului.

Pe de altă parte, recurenții - pârâți au arătat instanței de recurs faptul că potrivit planului de situație și planului construcției - anexe la Dispoziția nr. 461/2005 mai sus referită - la momentul restituirii către intimații-chemați în garanție a imobilului-magazie preluat de stat, ferestrele și ușa acestuia aveau deschidere către terenul ce a făcut obiectul restituirii și nu către terenul intimaților-reclamanți.

Ort, recurenții - pârâți au susținut că această dispoziție vine astfel în contradicție cu declarațiile martorilor propuși de intimații reclamanți și cu mențiunile raportului de expertiză, aspecte neobservate însă și neluate în considerare de prima instanță la judecarea cauzei.

Astfel, recurenții - pârâți au susținut că interpretarea și aplicarea data astfel de instanța de fond dispozițiilor art. 1847 Cod civil este așadar una defectuoasă întrucât aceasta a apreciat doar prin raportare la declarațiile vădit subiective ale celor doi martori ai intimaților-reclamanți ca aceștia și autorul lor ar fi fost cunoscuți ca proprietari.

Mai mult, recurenții - pârâți au susținut că, caracterul public al posesiei se face prin declararea la autoritățile competente a pretinsului drept de proprietate și de plata taxelor și impozitelor aferente rolului fiscal.

Or, recurenții - pârâți au susținut că singurul act de care a făcut vorbire instanța este certificatul de moștenitor al reclamanților intimați care, însă, așa cum au detaliat anterior, nu reprezenta titlu de proprietate și a fost în orice caz emis după dobândirea de către ei a dreptului de proprietate asupra magaziei (și terenului aferent).

Recurenții - pârâți au reiterat faptul că, la momentul dobândirii imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare ce a fost anulat în aparte de instanța de fond, cu buna-credință au depus toate eforturile și diligentele necesare pentru a putea încheia, în mod valabil, contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de forma cerute de normele legale incidente în materia vânzării de imobile; au făcut, în acest sens, toate demersurile legale necesare în vederea verificării situației juridice a imobilului ce urma a fi achiziționat, cu atât mai mult cu cât bunul a fost cumpărat prin credit imobiliar, asupra imobilului (în integralitate) fiind efectuate de altfel verificări amănunțite inclusiv de către Banca Comerciala Romana - Sucursala Județeană Prahova, care a instituit și ipotecă de rang I în favoarea sa, în baza contractului de credit. Consideram deci ca buna lor credința la momentul achiziției imobilului nu poate fi lipsita de efecte juridice și nu poate fi înlăturată cu atât de multă ușurință de către instanța de fond, cu consecința desființării fără temei legal a unui act valid încheiat.

Pentru toate motivele arătate, recurenții - pârâți au solicitat să se admită ca întemeiată calea lor de atac, să se modifice în totalitate Sentința Civila nr. 5879/06.05,2015 pronunțata de Judecătoria Ploiești și, pe fondul cauzei, să se respingă ca nefondată și nelegală acțiunea reclamanților - intimați, astfel după cum aceasta a fost formulată și ulterior completată.

De asemenea, recurenții - pârâți au solicitat obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuieli de judecata ocazionate de acest proces, conform notei ce va fi depusă la dosarul cauzei.

În drept, recurenții - pârâți au invocat art. 299 - 308, art. 309 - 312 vechiul Cod procedura civila, art. 304 alin. 9 vechiul Cod Pr. Civila, art. 304 ind. I vechiul Cod Pr. Civila.

În susținerea și dovedirea recursului, recurenții - pârâți au precizat că înțeleg să solicite administrarea probei cu înscrisuri.

De asemenea, recurenții - pârâți au solicitat judecarea cauzei și în lipsa, conform art.242 alin.2 c.pr.civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs și chemații în garanție XXXX, XXXX și XXXX, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, pentru motivele ce urmează a le învedera.

În motivarea în fapt a cererii de recurs, chemații în garanție au învederat că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 03.12.2010, reclamanții X și Y au chemat în judecată pe pârâții Z și U, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. XXXX, de BNP XXXX, din Ploiești, înscris în CF, nr. XXXX sub nr. cadastral XXXX, în sensul că imobilul identificat sub denumirea magazie cu suprafața utila de 17,87 mp, cu dimensiunile 5,80 x 3,50 mp, construită din cărămidă și învelită cu tablă, în conformitate cu art. 948 C. Civ, este proprietatea reclamanților. Ulterior și-au completat cererea cu un alt capăt, privind uzucapiunea pentru terenul de 5,80 X 3,50 mp si construcția de pe acest teren.

În cauză, recurenții - chemați în garanție au învederat că a fost formulată întâmpinare de către pârâții Z și U, precum și cerere de chemare în garanție a lor și care au răspuns la cererea de chemare în judecata și cererea de chemare în garanție cu întâmpinare, susținând netemeinicia celor două cereri.

Or, recurenții - chemați în garanție au susținut că, în urma probatoriului administrat în cauză, instanța a apreciat că acțiunea completată a reclamanților este întemeiată și a admis-o în totalitate, admițând si cererea de chemare in garanție, obligându-i la plata sumelor solicitate de celelalte părți.

În ceea ce privește un prim motiv de recurs, chemații în garanție au precizat că înțeleg să critice încheierea de ședința din al doilea ciclu procesual, respectiv cea de la 15.10.2014 întrucât instanța a încălcat dispozițiile date de instanța de casare și a înțeles să încuviințeze și să administreze aceleași probe ce trebuiau administrate de către reclamanți în primul ciclu procesual.

Astfel, recurenții - chemați în garanție au apreciat că a fost încălcat principiul disponibilității, instanța în mod nelegal a refăcut probatoriul de care reclamanții fuseseră privați în primul ciclu procesual prin decădere ca și sancțiune procedurală.

Mai mult, recurenții - chemați în garanție au considerat că instanța trebuia să respecte dispozițiile date de instanța de casare care a dispus ca reclamanții sa își completeze timbrajul pentru capătul completator al cererii de chemare in judecată, fără însă a dispune cu privire la administrarea aceluiași probatoriu de care a beneficiat in primul ciclu procesual și pe care nu l-au valorificat din culpa lor exclusivă.

Mai mult decât atât, recurenții - chemați în garanție au susținut că au fost încuviințate și alte probe ce nu fuseseră solicitate în primul ciclu procesual, respectiv expertizele judiciare ce au fost efectuate în cauză.

În continuare, recurenții - chemați în garanție au apreciat ca nu sunt în situația prev. de art. 312 al 5 c.pr.civ. în ceea ce privește posibilitatea administrării de probe noi, altele decât cele încuviințate în primul ciclu procesual și că momentul solicitării și încuviințării de probe este cu mult depășit, iar sancțiunea este decăderea din dreptul de a mai propune probe, iar instanța de recurs nu a apreciat nici asupra incidenței disp. art. 315 al 1 și 2 c.pr.civ. cu privire la refacerea probatoriului.

În primul ciclu procesual, recurenții - chemați în garanție au susținut că reclamanții-intimați fuseseră decăzuți din dreptul de a administra proba testimonială si cu toate ca în cel de-al doilea ciclu procesual s-au opus împreună cu pârâții Apostol să fie administrată această proba, instanța a trecut peste susținerile lor și prin încălcarea dispozițiilor procedurale precum și ale îndrumărilor instanței de recurs a procedat la readministrarea probei cu martori cât și a unor probe noi nesolicitate în termen legal.

Or, recurenții - chemați în garanție au susținut că, deși exista un RIL în ceea ce privește posibilitatea administrării de probe după casare, aceasta situație nu se regăsește și în cauza dedusă judecații întrucât nu sunt în situația prevăzuta de disp. art.1 de la art.315, întrucât reclamanții erau legai citați la momentul administrării probelor, fiind chemați sa răspundă la interogatoriu la termenul din 16.11.2012.

Recurenții - chemați în garanție au menționat că pe toată perioada primului ciclu procesual, reclamanții au avut asistență juridică calificată, motiv pentru care nu pot invoca nicio situație care sa ii îndreptățească sa solicite probe noi după casare.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, referitor la constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare hotărâta de către instanța de fond, recurenții - chemați în garanție au criticat soluția pronunțată întrucât aceasta este lipsită de temei legal.

În speța dedusă judecații principalul capăt al cererii de chemare în judecată îi reprezenta constatarea nulității absolute parțiale a contractului încheiat de subsemnații prin mandatar si parații Apostol pentru frauda la lege. Instanța nu a considerat ca ar exista o frauda la lege in încheierea convenției, însă fără a avea o motivație legală, în mod evaziv a apreciat că are întâietate capătul subsidiar al cererii de chemare in judecata, cel privind constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune și a admis si primul capăt de cerere al reclamanților.

Astfel, recurenții - chemați în garanție au solicitat instanței de control judiciar să reanalizeze aceasta situație și să infirme soluția pronunțata de instanța de fond întrucât aceasta este nelegală. Judecătoria Ploiești a fost investită cu o cerere principala întemeiata pe disp. art. 948 C Civil și urma să analizeze în baza probelor administrate în cauza daca contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. XXXX, de BNP XXXX a încălcat dispozițiile legale la momentul încheierii acestuia.

Or, recurenții - chemați în garanție au susținut că în legătura cu aceasta situație nu au fost administrate probe, iar instanța a recunoscut ca nu sunt cauze de nelegalitate ale actului încheiat de parii, însă a înțeles să dea întâietate capătului de cerere completator al acțiunii reclamanților-intimați.

Recurenții - chemați în garanție au considerat că instanța de fond a făcut o apreciere personala și lipsita de temei legal în reconfigurarea cererii de chemare în judecată a reclamanților-pârâți în ceea ce privește ordinea judecării capetelor de cerere.

În acest sens, recurenții - chemați în garanție au susținut că instanța de recurs a dat indicații cu privire la ceea ce urmează să facă instanța fondului, iar cele 3 aspecte vizate erau: verificarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. XXXX, compararea acestuia cu actul sub semnătura privată al reclamanților și stabilirea timbrajului corespunzător capătului de cerere privind uzucapiunea, iar instanța de fond a nesocotit îndrumările date și a încuviințat probatori noi fără lipsa unor indicații în acest sens și cu nerespectarea dispozițiilor procedurale în această privință.

Astfel, recurenții - chemați în garanție au solicitat ca instanța de recurs să reanalizeze aceasta situație a titlurilor de proprietate ce emana de la același autor, respectiv XXXXși prin comparare să aprecieze cu privire la întâietatea contractului de vânzare-cumpărare deținut de parații-intimați Apostol ca fiind actul mai bine conturat, încheiat cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate și pentru care s-au realizat toate formalitățile necesare privind modalitatea de încheiere cat cele privind publicitatea dreptului de proprietate.

De asemenea, recurenții - chemați în garanție au solicitat să se aibă în vedere că în ceea ce privește convenția sub semnătura privata încheiată de defunctul XXXXcu autorul reclamanților Preda, acesta nu a fost decât o promisiune de vânzare-cumpărare nevalorificata de către aceștia într-un termen rezonabil, nu au fost îndeplinite niciun fel de formalități de declarare a formelor de publicitate și nu au fost plătite niciodată taxe și impozite.

În acest sens, recurenții - chemați în garanție au solicitat instanței de recurs să sancționeze pasivitatea reclamanților-intimați prin respingerea cererii de chemare în judecată și menținerea ca valabil încheiat a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de ei cu familia Apostol.

În ceea ce privește al treilea motiv de recurs, recurenții - chemați în garanție au criticat soluția pronunțată de Judecătoria Ploiești, apreciind că cele reținute sunt o interpretare evaziva, trunchiată și imprecisă a textelor de lege invocate de în cauză, fiind incidente disp. art. 304 al 9 Cod Pr. Civila.

În speță, recurenții - chemați în garanție au susținut că se reține că în conformitate cu disp. art. 1847 Cod civil, "ca să se poată prescrie se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietari".

Or, recurenții - chemați în garanție au susținut că interpretarea instanței cu privire la condițiile uzucapiunii nu sunt în concordanță cu practica instanțelor judecătorești, dar duc la o soluție previzibilă și injustă dar favorabilă reclamanților.

Astfel, recurenții - chemați în garanție au susținut că atât ei, cât și pârâții au învederat instanței că nu sunt întrunite condițiile de la art. 1847 nici individual si nici cumulativ., au susținut faptul că posesia reclamanților nu a fost continuă și neîntreruptă întrucât de la momentul în care bunul nu s-a mai aflat în circuitul civil, fiind preluat prin Decizia nr. 44/22.02.1988 emisă de Consiliul Popular al Județului Prahova - Biroul Permanent al Comitetului Executiv acesta se consideră că nu putea să mai fie în patrimoniul niciunei persoane fizice sau juridice, alta decât Statul Roman.

Mai mult, recurenții - chemați în garanție au menționat că deposedarea s-a făcut cu mult înaintea emiterii unui document în acest sens, mama lor fiind evacuată din acest spațiu și fără să își susțină în niciun fel afirmația, instanța a considerat că bunul a făcut parte din domeniul privat al statului și nu cel public, așadar, termenul de prescripție a continuat sa curgă, deși ei proprietarii nu au putut să folosească acest bun, fiind preluat de stat, pentru reclamanți a putut să curgă termenul de prescripție (...).

Recurenții - chemați în garanție au considerat netemeinică această susținere a instanței.

Astfel, recurenții - chemați în garanție au susținut că întreruperea termenului de 30 de ani a intervenit deposedarea forțată a autoarei lor, cât și printr-un act emanat de statul comunist care afectează nu doar posesia lor, cât și a reclamanților.

De altfel, recurenții - chemați în garanție au susținut că uzucapiunea este o sancțiune care se aplică proprietarului neposesor determinată de lipsa de interes în exercitarea prerogativelor proprietății, ceea ce nu se poate spune despre ei, care au fost deposedați în mod abuziv de bunul aparținând autorilor lor.

Ulterior acestui moment, respectiv până la emiterea Dispoziției nr. 461/17.01.2005, emisă de Primarul Municipiului Ploiești, recurenții - chemați în garanție au susținut că pot discuta de o clandestinitate a dețineri imobilului sau de o precaritate a posesiei, întrucât acest bun era închiriat către diverse persoane în baza unor contracte de locațiune încheiate cu Primăria Ploiești.

Cu privire la Dispoziția nr. 461/2005, recurenții - chemați în garanție au precizat că acest act reprezintă titlul lor de proprietate, titlu ce nu a fost contestat de nicio persoana, document în baza căruia a înstrăinat imobilul, inclusiv magazia de 17, 87 mp către soții Apostol.

Tot în acest sens, recurenții - chemați în garanție au precizat că, chiar și în situația în care s-ar anula în parte contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. XXXX de BNP Ionescu Diana Cristina, partea din bunul imobil s-ar întoarce in patrimoniul lor.

Or, recurenții - chemați în garanție au considerat că, prin anularea parțiala a titlului de proprietate a soților Apostol, s-ar ajunge la existenta concomitentă a două titluri de proprietate, unul reprezentat de hotărârea judecătoreasca dată în favoarea fraților Preda si unul reprezentat de Dispoziția nr. 461/2005, act necontestat in termen legal.

În continuare, recurenții - chemați în garanție au criticat interpretarea dată disp. art. 1847 în ceea ce privește caracterul public al posesiei, instanța apreciind ca prin raportare la declarațiile celor doi martori, autorii reclamanților și reclamanții sunt cunoscuți ca proprietari, aceasta interpretare fiind părtinitoare și nesusținută de practica instanțelor, care au apreciat că acest caracter public al posesiei se face prin declararea la autoritățile competente a pretinsului drept de proprietate și de plata taxelor și impozitelor aferente roiului fiscal.

Or, recurenții - chemați în garanție au susținut că în toata existența imobilului situat în XXXX nr. 1, inclusiv până în prezent, plătitori de impozite și taxe pentru acest imobil, inclusiv pentru terenul si construcția în litigiu, au fostei și ulterior familia Apostol, ceea ce susține afirmația lor că reclamanții-intimați Preda nu s-au comportat ca niște adevărați proprietari.

Mai mult, recurenții - chemați în garanție au susținut că, singurul act de care a făcut vorbire instanța este certificatul de moștenitor al reclamanților, care în percepția cvasitotala a instanțelor, nu reprezentă titlu de proprietate și, cum pot discuta de o posesie publica în condițiile în care ei nu au avut cunoștință de existența actului sub semnătura privată și de împrejurarea că familia Preda stăpânește acea parte din proprietatea lor, dar cu toate acestea să fie considerat de instanța că posesia a fost exercitată într-un mod public (?), nici măcar reclamanții nu pot pretinde că ar fi exercitat în mod public aceasta posesie, întrucât au înțeles sa își dea acordul notarial în momentul în care pârâții Apostol au dorit să demoleze în întregime acest imobil, fără sa le declare faptul că, în ceea ce privește magazia de 17,87 mp, aceasta le-ar aparține, chiar și în baza unui document sub semnătura privată.

În concluzie, recurenții - chemați în garanție au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost acesta formulat, modificarea în tot a sentinței atacate și pe fond, respingerea acțiunii completate ca neîntemeiate.

De asemenea, recurenții - chemați în garanție au solicitat cheltuieli de judecata în toate fazele procesuale.

În drept, recurenții - chemați în garanție au invocat disp. art. 304 al 9 Cod pr. civilă și art. 304 ind. 1 Cod pr. civilă.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr. 22913/281/2010* la data de 09.12.2015.

Intimații - reclamanți X și Y au formulat întâmpinare față de recursurile declarate în cauză de către pârâții Z și U și chemații în garanție XXXX, XXXXVasile și XXXX, solicitând să se respingă ambele recursuri ca nefondate, să se mențină ca legală și temeinică Sentința civilă nr.5879/06.05.2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești și să fie obligați recurenții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea căii de atac.

Astfel, în ceea ce privește un prim aspect, intimații-reclamanți au învederat că s-a susținut în cadrul unui prim motiv de recurs nelegalitatea hotărârii sub aspectul încălcării de către judecătorul fondului a dispozițiilor art.315 al.1 și 2 C.pr.civ, respectiv că în mod greșit a procedat instanța de fond atunci când, în rejudecare, a admis pentru reclamanți proba cu martori și expertize topometrica și constructor pentru identificarea și evaluarea imobilului în litigiu.

În acest sens, intimații-reclamanți au apreciat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.315 al. 1, 2 și 3 indice 1 C.pr.civ.

Astfel, intimații-reclamanți au susținut că, potrivit prevederilor legale mai sus menționate: (l) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesitații administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (2) Când hotărârea a fost casata pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3 indice l) În cazul rejudecării după casare, cu reținere sau trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege."

În speță, intimații-reclamanți au susținut că prin Decizia nr.150/30.01.2014, Tribunalul Prahova a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare pentru "soluționarea pricinii în condiții de respectare a dreptului la apărare al tuturor pârtilor litigante, pentru stabilirea cuantumului taxei de timbru aferent ambelor capete de cerere în temeiul prevederilor Legii nr. 146/1997 și, în raport de satisfacerea timbrajului pentru soluționarea pe fond a cauzei, cât și pentru motivarea hotărârii ce se va pronunța cu respectarea exigentelor impuse de art.261 alin.1 pct.5 Cod pr.civ, ocazie cu care vor fi avute în vedere și apărările făcute de părți în fata instanței de recurs.";

Așadar, intimații-reclamanți au susținut că tribunalul a casat în totalitate sentința criticată și nu numai anumite încheieri de ședința ca să se poate susține, așa cum încearcă recurenții, incidența dispozițiilor art.315 al.2 Cod pr.civ.

Mai mult, intimații-reclamanți au susținut că instanța de casare precizează în mod expres că soluționarea trebuie să se facă cu respectarea dreptului la apărare al tuturor părților litigante, precizându-se în mod expres că a fost încălcat acest drept al reclamanților prin Încheierea din data de 16.11.2012 pronunțată de Judecătoria Ploiești prin care s-a dispus atât admiterea excepției insuficientei timbrări a cererii completatoare privind uzucapiunea, cât și decăderea reclamanților din proba testimonială.

În aceste condiții, în care hotărârea a fost casată în totalitate, în considerarea dispozițiilor exprese ale deciziei de casare, dar și a dispozițiilor legale inserate la al.3 indice 1 din art.315 Cod pr.civ., intimații-reclamanți au apreciat că instanța de fond putea administra orice probe prevăzute de lege.

Or, intimații-reclamanți au susținut că prin nota de probatorii formulată de reclamanți după casarea cu trimitere, aceștia au solicitat administrarea probei testimoniale și a probei cu expertize de specialitate care să permită identificarea și evaluarea imobilului în litigiu.

Mai mult, intimații-reclamanți au susținut că proba testimonială nu era o probă nouă, ci fusese cerută și inițial și tribunalul a constatat că, în mod greșit, anterior casării reclamanții au fost decăzuți din dreptul de a administra aceasta proba, iar în ceea ce privește expertizele acestea se impuneau atât pentru identificare, cât și pentru stabilirea taxei de timbru, astfel cum dispusese instanța de casare.

De aceea, intimații-reclamanți au solicitat să se constate că măsura încuviințării probatoriilor s-a făcut cu respectarea aplicare a dispozițiilor art.315 Cod pr.civ., motiv pentru care să se cenzureze prin respingere aceasta prima critica de așa-zisa nelegalitate formulată de recurenții Z și U.

În ceea ce privește al doilea aspect, intimații-reclamanți au susținut că nefondată este și critica referitoare la modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.XXXX.

În primul rând, intimații-reclamanți au apreciat că trebuie precizat că instanța de fond a fost chemată să se pronunțe asupra validității contractului și nu asupra unei acțiuni în revendicare care să presupună o comparare a titlurilor de proprietate, așa cum se susține de către recurenți.

De altfel, intimații-reclamanți au susținut că, chiar în considerentele deciziei de casare se menționează că hotărârea pronunțata inițial de către Judecătoria Ploiești este nelegală tocmai sub aspectul faptului că judecătorul a procedat la o compararea a titlurilor în condițiile în care nu era sesizat cu o acțiune în revendicare.

În al doilea rând, intimații-reclamanți au susținut că hotărârea supusă recurării este motivată în fapt și în drept, iar eventualele lacune, cum ar fi omisiunea analizării unor probe sau inadvertențe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de recurs.

Așadar, intimații-reclamanți au învederat instanța de recurs poate complini motivarea lipsa, chiar fără a modifica soluția, în măsura în care și-o însușește.

În cauză, intimații-reclamanți au susținut că, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între parați și chemații in garanție este lovit de nulitatea absoluta, fiind aplicabile dispozițiile art. 948 al.4 si 966 Cod civil și frauda la lege.

Astfel, intimații-reclamanți au susținut că, potrivit art.966 Cod civ. "Obligația nelicita nu poate avea niciun efect", iar conținutul acestei condiții este precizat de art.968 C.civ. "Cauza este nelicită când este prohibita de legi, când este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice."

Or, intimații-reclamanți au susținut că frauda la lege constă într-o manopera dolosivă, folosită de părți spre a realiza, pe calea actului juridic, o finalitate interzisă de reglementările în vigoare, prin eludarea indirectă și oculta a unei norme prohibitive, iar vânzarea încheiată între XXXX, XXXXVasile si Michael-Titus Teodora Adina, pe de o parte și Z si U, pe de altă parte reprezintă o operațiune speculativă, fiind încheiată cu reaua-credința atât a vânzătorilor, cât și cumpărătorilor.

Mai mult, intimații-reclamanți au susținut că reaua credința a părților contractante rezulta din convingerea pe care aceștia au avut-o la încheierea actului și nu din înscrisurile oficiale de carte funciară, iar din probele administrate în cauză rezultă că, în mod cert, părțile contractante cunoșteau situația de fapt și de drept a imobilului din litigiu.

Astfel, intimații-reclamanți au susținut că vânzătorii, care sunt moștenitorii defunctului XXXX, cunoșteau că începând din anul 1967, data la care s-a încheiat convenția sub semnătura privată între autorul lor si XXXX, autorul reclamanților, imobilul în litigiu a fost în posesia cumpărătorului, iar aceștia nu se pot prevala de faptul că nu ar fi cunoscut existenta înscrisului sub semnătura privata încheiat la data de 14.09.1967, întrucât acesta le este opozabil in calitate de moștenitori ai defunctului XXXXși, de altfel, nici nu au contestat valabilitatea acestuia.

De altfel, intimații-reclamanți au susținut că martorii XXXX și XXXX, audiați în cauza la propunerea reclamanților au arătat că părinții reclamanților au preluat folosința chiar de la data intervenirii convenției de vânzare și au stăpânit neîntrerupt imobilul, nu au fost litigii, iar accesul in imobil se efectuează numai din curtea reclamanților și nu exista nicio intrare din curtea pârâților.

În ceea ce îi privește pe cumpărători, intimații-reclamanți au susținut că s-au făcut dovezi certe că aveau cunoștința de situația imobilului la data încheierii actului și că și-au asumat un risc prin dobândirea bunului de la un neproprietar, iar faptul că au încheiat actul fără să-1 vizioneze, fără a prelua folosința bunului, deși știau că imobilul este locuit de o altă persoană, reprezintă împrejurări suficiente pentru a forma convingerea instanței că au fost de rea-credință la momentul încheierii actului și, ca urmare, în mod just s-a admis cererea de constatare a nulității parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2739715.11.2007, demonstrându-se existența acordului dintre vânzători și cumpărători la încheierea actului cu fraudarea intereselor terților reclamanți care justificau o posesie de peste 30 de ani.

În ceea ce privește al treilea aspect, intimații-reclamanți au solicitat să se cenzureze ca fiind nefondate si criticile aduse hotărârii primei instanțe în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea calității de proprietari ai reclamanților în baza uzucapiunii de lungă durată.

Intimații-reclamanți au susținut în continuare că, pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementată în art. 1890 C. civ., este necesar să fie îndeplinite cumulativ, două condiții: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată și să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 ani indiferent dacă posesorul este de bună-credință sau de rea-credință.

Astfel, intimații-reclamanți au susținut că, potrivit înscrisului sub semnătură privată încheiat la data de 14.09.1967, autorul paraților, XXXXa vândut autorului reclamanților, XXXX o magazie/fostul grajd de cai cu dimensiunile 5,80 mp x 3,50 mp și a primit prețul convenit, această magazie fiind situată în Ploiești, XXXX nr. l, județul Prahova pe un teren în suprafața de 17,87 mp.

Or, intimații-reclamanți au susținut că, de la data încheierii actului sub semnătură privată, autorul reclamanților XXXX a intrat în stăpânirea bunului, iar, după decesul acestuia, imobilul a fost folosit de către reclamanți și inclus în certificatul de moștenitor nr.375/19.12.2007 eliberat în urma decesului autorului, iar din probele administrate în cauza a rezultat că posesia exercitata de autorul reclamanților și, ulterior decesului acestuia, de către reclamanți nu este afectata de vreun viciu, precum discontinuitatea, violentă, clandestinitatea sau echivocul.

În acest sens, intimații-reclamanți au susținut că aceștia au exercitat o posesie continuă asupra imobilului - construcție și teren, fără intermitente anormale, actele de stăpânire fiind exercitate cu regularitatea pe care natura bunului o impune.

Mai mult, intimații-reclamanți au susținut că martorii XXXX și XXXX au relatat că părinții reclamanților și reclamanții au stăpânit în mod neîntrerupt imobilul și că, pe parcursul acestei perioade de timp, nimeni nu a pretins vreun drept asupra terenului sau construcției, nefiind litigii cu privire la vecinătățile terenului, martorii declarând că accesul în imobilul în cauză se efectua numai din curtea reclamanților și nu exista nicio intrare din curtea pârâților.

În cauză, intimații-reclamanți au susținut că expertiza topometrica Boeroiu Tiberiu a identificat suprafața de 17,87 mp deținută de reclamanți în baza înscrisului sub semnătura privata, arătându-se că pe teren este edificata o construcție magazie cu acces din strada Gheorghe Doja și nu din strada Fortunei unde este situat imobilul pârâților.

De asemenea, intimații-reclamanți au susținut că, din concluziile raportului de expertiza Popa Marian rezultă că imobilul - magazie are acces numai de pe terenul reclamanților și nu exista nicio cale de acces din imobilul pârâților.

De altfel, intimații-reclamanți au susținut că depozițiile martorilor vin și în sprijinul dovedirii caracterului netulburat al posesiei reclamanților, rezultând că din momentul luării în stăpânire a bunului și până în prezent, reclamanții nu au fost tulburați de nimeni în exercitarea actelor de stăpânire, ceea ce atestă că posesia reclamanților nu a fost dobândită sau conservată prin acte de violență.

Mai mult, intimații-reclamanți au susținut că posesia a fost dobândită în baza convenției încheiată între autorii parților, neexistând îndoială asupra titlului sub care au fost săvârșite actele de folosința ale posesorilor.

Or, intimații-reclamanți au susținut că aceștia dețineau construcția în baza unui titlu în principiu transmisibil, respectiv un înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1967, ale cărui vicii de forma nu erau de natură să împiedice pe dobânditor să aibă credința dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit conform convenției, adică sa aibă "animus domini" și deci să poată prescrie proprietatea și, cum potrivit uzanțelor din vremea dobândirii de către reclamanți a imobilului, transmisiunea unui asemenea bun se putea face și prin înscris sub semnătură privată, practica judiciară confirmând ulterior valabilitatea unor asemenea transmisiuni, dobânditorul avea credința că a dobândit proprietatea bunului, printr-un titlu ale cărui vicii îi erau totuși cunoscute.

Or, intimații-reclamanți au susținut că lipsa formei autentice cerute de actele normative ale vremii nu poate determina concluzia lipsei intenției subiective a cumpărătorului de a stăpâni bunul sub nume de proprietar, un asemenea dobânditor având, fără îndoială, "animus domini".

Astfel, intimații-reclamanți au susținut că autorul reclamanților și reclamanții au intrat în stăpânirea bunului cu intenția de a se comporta în calitate de proprietari și nu cu intenția de a-1 deține pentru altul.

Mai mult, intimații-reclamanți au susținut că, de la momentul încheierii convenției din anul 1967, autorul reclamanților a înlocuit ferestrele și ușile, respectiv au fost mutate cu acces din locuința acestuia, a modificat inclusiv acoperișul, astfel încât accesul în imobil nu se mai putea face din strada Fortunei, ci numai din strada Gheorghe Doja.

De altfel, intimații-reclamanți au susținut că, caracterul public al posesiei reiese din însăși natura de bun imobil a terenului, care împiedică exercitarea unei posesii pe ascuns, iar publicitatea posesiei reclamanților rezultă și din declarațiile martorilor, în sensul că aceștia sunt cunoscuți ca proprietari ai terenului și ai magaziei de pe acest teren, calitate ce nu le-a fost contestată de nimeni.

În continuare, intimații-reclamanți au susținut că și a doua condiție pentru dobândirea dreptului de proprietate, respectiv că posesia sa fi fost exercitată neîntrerupt, timp de 30 de ani este îndeplinită în cauză.

Astfel, intimații-reclamanți au susținut că, din probele administrate în cauză rezultă că reclamanții au posedat imobilul - teren și construcție pe o perioada de peste 30 de ani, fără a fi incidente vreuna din cauzele care duc la întreruperea prescripției, astfel cum sunt prevăzute de art.1863-1873 Cod civil și art. 16 din Decretul nr.167/1958.

În aceste condiții, intimații-reclamanți au apreciat că în mod corect a constatat instanța de fond că posesia exercitată de către autorul reclamanților și, ulterior de către reclamanți este continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, motiv pentru care s-a constatat calitatea de proprietari ai reclamanților asupra bunului în litigiu în baza uzucapiunii de lungă durată.

În consecință, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea solidară a recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 27.01.2016, recurenți-pârâți Z și U au depus la dosar note scrise prin care, în temeiul prevederilor art. 3041 VCPC și art.306 alin.2 VCPC rap. la art.129 alin. 5 VCPC, au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților - intimați X și Y, excepție pe care au solicitat să fie analizată cu prioritate față de celelalte motive de fond ale recursului și să se admită ca întemeiată, pentru motivele ce urmează a le învedera.

În motivarea în fapt, analizând actele și lucrările dosarului precum și sentința atacată recurenții-pârâți au solicitat să se constate că prima instanța a soluționat, pe fond, cauza dedusa judecații fără a verifica și analiza cu precădere îndeplinirea condițiilor privind exercițiul dreptului reclamanților intimați de a promova cererea de chemare in judecata.

Astfel, recurenții-pârâți au susținut că au fost nesocotite astfel prevederile art.112 pct.3 și 4 si ale art.129 alin. 5 VCPC, în raport cu care prima instanța era ținută de aflarea adevărului și de pronunțarea unei hotărâri temeinice statuând în mod judicios ca reclamanții intimați erau obligați să indice obiectul cererii si motivele de fapt și de drept pe care aceasta se sprijină precum și să probeze totodată calitatea lor de a face parte dintr-un proces concret.

În speță, recurenții-pârâți au susținut că reclamanții-intimați nu au probat că dețin legitimare/calitate procesuală activă câtă vreme nu au justificat existența dreptului său interesului legitim de a cere desființarea actului lor de proprietate și de a pretinde astfel o parte din imobilul în litigiu (teren și magazie 17,87 mp) intrat în mod valid în patrimoniul lor.

Or, recurenții-pârâți au susținut că reclamanții intimați au invocat, iar prima instanța nu a observat astfel faptul că acțiunea acestora se sprijină doar pe un înscris sub semnătură privată din 14.09.1967, act care însă nu atestă transmiterea proprietății asupra imobilului în litigiu în patrimoniul pretinsului cumpărător (defunctul XXXX, autorul reclamanților-intimați), acest înscris având cel mult valoarea unei promisiuni de vânzare/cumpărare (așa după cum chiar judecătorul fondului a reținut), care nu poate justifica deci legitimarea procesuala activa a reclamanților-intimați.

Mai mult, recurenții-pârâți au susținut că nici certificatul de moștenitor nr.375/19.12.2007 exhibat de aceștia în timpul procesului (eliberat oricum după data de 15.11.2007, momentul dobândirii proprietății lor) nu valorează titlu de proprietate și nici nu atestă că dreptul pretins asupra terenului și a magaziei în litigiu a existat în patrimoniul autorului reclamanților intimați, la data decesului acestuia (13.04.2007)

Astfel, recurenții-pârâți au susținut că certificatul de moștenitor nu poate proba legitimitatea promovării acțiunii reclamanților intimați deoarece autorul acestora (defunctul XXXX) nu a dobândit niciodată "deplina proprietate și posesie" asupra magaziei lor (ci numai un potențial drept de creanța!), si cu atât mai puțin nu a dobândit si dreptul asupra terenului, care a aparținut întotdeauna doar proprietarului defunct XXXXși, ulterior, moștenitorilor săi legali și, mai apoi, lor recurenții-pârâți.

Recurenții-pârâți au susținut în continuare că rezulta că reclamanții intimați nu aveau exercițiul dreptului la acțiune în baza acestui certificat de moștenitor câtă vreme nu puteau primi drept moștenire un bun și/sau un drept ce nu s-au regăsit vreodată în patrimoniul autorului lor (XXXX).

În acest context, recurenții-pârâți au susținut că prima instanța era datoare să rețină că, promovând acțiunea de constatare a nulității absolute parțiale a actului nostru de proprietate (primul petit) si, respectiv de uzucapare a bunului disputat în litigiu (al doilea petit), reclamanții intimați au invocat prevederile art.948, art.968, art. 1846 si art. 1847 VCC, susținând (eronat si nedovedit) nevalabilitatea actului juridic pentru ilicitatea cauzei (frauda), fără însă ca aceștia să probeze ca sunt și titularii dreptului pretins și fără să justifice un interes legitim în desființarea (fie doar parțiala) a unui contract autentic de v/c valabil încheiat (așa cum de altfel chiar instanța de fond a constatat).

În continuare, recurenții-pârâți au solicitat ca instanța de recurs să rețină faptul că cerința legală a calității procesuale reprezintă una dintre condițiile care trebuie dovedite și verificate pentru ca o persoană să fie parte într-un proces concret.

Astfel, recurenții-pârâți au susținut că, față de prevederile anterior invocate ale art. 112 pet. 3 și 4 VCPC, reclamanților-intimați le revenea obligația de a justifica atât îndreptățirea lor în promovarea demersului judiciar, în calitate de titulari ai dreptului invocat, cât și legitimarea lor procesuală, a recurenților-pârâți despre care au afirmat fără niciun temei că ar fi încălcat sau că nu ar fi recunoscut dreptul (inexistent) al reclamanților-intimați.

Totodată, recurenții-pârâți au susținut că, întrucât există un interes general ca soluția pronunțată să fie legală și temeinică, instanța de fond avea obligația, în aplicarea principiului instituit de art. 129 alin. 5 VCPC privitor la prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, să procedeze atât la verificarea calității procesuale active, cât și a calității procesuale pasive, verificări care se impun de altfel în privința oricărei acțiuni.

În acest sens, recurenții-pârâți au susținut că această examinare a calității procesuale a părților se poate face însă în tot cursul judecății, în Codul de procedură civilă nefiind stabilită o etapă procesuală limită până la care ar trebui făcută această cercetare judecătorească, iar necesitatea dovedirii, legitimării procesuale în cauză urmărește protejarea unui interes general și nu a unui interes privat, așa încât excepția lipsei calității procesuale, indiferent că aceasta vizează situația reclamantului sau a pârâtului, este o excepție absolută, putând fi invocată de către partea interesată sau din oficiu în orice stare a pricinii, inclusiv direct în recurs (ca motiv de ordine publica).

În concluzie, apreciind ca excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților intimați este întemeiată pentru considerentele arătate mai sus, recurenții-pârâți au solicitat să se admită și această excepție (invocată ca un motiv de ordine publică suplimentar al recursului), să se admită ca fondată calea de atac declarată împotriva sentinței civile nr.5879/06.05.2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești si, pe cale de consecință, să se respingă acțiunea formulată de reclamanții-intimați ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.

În drept, recurenții-pârâți au invocat art. 3041VCPC, art.306 alin.2 VCPC, art. 129 alin. 5 VCPC.

Intimații - reclamanți X și Y au formulat la data de 16.02.2016 întâmpinare față de motivul de ordine publica suplimentar al recursului declarat de parații Z si U, solicitând să se respingă excepția lipsei calității procesual active a reclamanților in ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității parțiale absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.XXXX.

În acest sens, intimații - reclamanți au susținut că reclamanții au invocat ca și motiv de nulitate a actului încheiat dispozițiile art. 948 al.4 și 966 Cod civil și frauda la lege.

Astfel, sub aspectul excepției lipsei calității procesuale active, intimații - reclamanți au arătat că, între condițiile esențiale necesare pentru punerea în mișcare și exercitarea acțiunii civile se numără calitatea procesuală și, raportându-se la reclamanți, calitatea procesuală (activă) semnifică realizarea unei identități între această parte din proces și titularul dreptului pretins, sub aspect material.

Or, intimații - reclamanți au susținut că, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea nulității absolute a unui act juridic, edificator sub această privință este regimul juridic al sancțiunii nulității absolute.

Astfel, intimații - reclamanți au susținut că o primă regulă fundamentală în materie o constituie cea potrivit căreia orice persoană poate solicita organului jurisdicțional constatarea intervenirii sancțiunii și, desigur, sub aspect material, regula menționată nu suscită discuții, însă domeniul său de aplicabilitate este restrâns sub aspect procesual, când este necesară a se întruni o altă condiție a acțiunii civile, și anume interesul.

Intimații - reclamanți au susținut în continuare că limitarea evocată nu poate fi înțeleasă ca o coincidență între două condiții diferite de exercitare a acțiunii civile, anume calitatea procesuală și interesul.

În acest sens, intimații - reclamanți au susținut că prima își are izvorul în dreptul material, în regimul juridic al instituției disputate, iar cealaltă are relevanță sub aspect faptic, semnificând folosul practic urmărit de parte, iar dreptul material, având la bază rațiunea ocrotirii interesului public, ce aparține societății în ansamblu și nu numai unui individ, a acordat legitimare procesuală (calitate procesuală activă) oricui.

De altfel, intimații - reclamanți au susținut că este reală, după cum se precizează în literatura de specialitate, nulitatea absoluta poate fi invocată de orice persoana care justifică un interes propriu care să fie în legătură cu nulitatea actului respectiv. (G. Boroi - Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2003, pag.234).

Ca atare, intimații - reclamanți au susținut că, din acest punct de vedere cercul persoanelor care pot cere constatarea nulității se restrânge în raport cu condițiile evocate, necesar a fi întrunite sub aspectul folosului practic urmărit.

În cauză, intimații - reclamanți au susținut că cercetarea existenței interesului propriu trebuie să pornească de la obiectul cererii de chemare în judecată, iar îndeplinirea acestei condiții va trebui să se raporteze la finalitatea ipotezei admiterii acestei cereri, având în vedere și natura dreptului pârâților în legătură cu obiectul actului juridic a cărei nulitate se cere.

Astfel, intimații - reclamanți au susținut că în ipoteza admiterii cererii formulate, reclamanții s-ar regăsi în situația de fapt similară celei anterioare contractului atacat, în care dreptul de proprietate transmis pârâților de către intervenienți nu ar exista.

De altfel, intimații - reclamanți au susținut că nici calitatea de proprietari tabulari nu ar avea-o pârâții în această ipoteză, iar aceste împrejurări de fapt ar profita reclamanților în capătul de cerere privind materializarea dreptului lor de folosința de peste 30 de ani în sensul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului care face obiectul contractului.

În continuare, intimații - reclamanți au învederat că susținerea recurenților în sensul că reclamanții nu au un interes deoarece nu au un drept real asupra terenului, ci doar unul de creanță care poate decurge din promisiunea de vânzare-cumpărare, nu prezintă relevanță sub aspectul interesului de a formula prezenta cerere de chemare în judecată.

Astfel, intimații - reclamanți au susținut că nu numai titularul unui drept real ar justifica un interes, folosul practic ulterior poate aparține si altor persoane care nu dețin un astfel de drept.

În acest caz, intimații - reclamanți au susținut că folosul practic urmărit se poate traduce în înlăturarea piedicilor în vederea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Or, intimații - reclamanți au susținut că imobilul în litigiu a făcut obiect al convenției sub semnătură privată încheiat la data de 14.09.1967 între defunctul XXXXsi autorul reclamanților, XXXX, acesta din urma a preluat folosința chiar de la data intervenirii convenției de vânzare și a stăpânit neîntrerupt imobilul, posesie pe care a transmis-o și reclamanților.

Pe cale de consecință, intimații - reclamanți au susținut că reclamanții justifică un interes ocrotit juridicește pentru a cere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, cât timp prin aceasta vânzare sunt vătămați în drepturile lor.

Față de aceste precizări, intimații - reclamanți au solicitat să respingeți excepția lipsei calități procesual active si, pe cale de consecință, să se constate ca nefondat motivul de recurs suplimentar invocat.

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel formulate de reclamantă, dar și a dispozițiilor legale incidente, tribunalul apreciază că aceste motive sunt fondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a intimaților-reclamanți, invocată de recurenții-pârâți tribunalul reține că aceasta este neîntemeiată și o va respinge ca atare, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completat, prin care reclamanții, în calitatea de moștenitori ai autorului acestora, pe de o parte, au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 17,87 mp. situat în Ploiești, strada Fortunei nr.1, județ Prahova și asupra magaziei construite pe acest teren, ipoteză care justifică calitatea procesuală a acestora și, pe de altă parte, au solicitat să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți și chemații în garanție, astfel că, față de faptul că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine justifică un interes, situație în care se aflau și reclamanții, care evident aveau un interes în anularea parțială a contractului pentru suprafața de teren și construcția aflată pe acesta, pretins aflată în proprietatea lor, aceștia au calitatea procesuală activă iar excepția invocată este neîntemeiată.

Cu privire la cele două recursuri declarate în cauză, tribunalul constată că acestea sunt fondate urmând a le admite potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare:

Referitor la critica potrivit căreia, în rejudecare, prin măsurile dispuse prin încheierea de ședință din data de 15.10.2014, instanța fondului a încălcate dispozițiile deciziei de casare, critică comună celor două recursuri declarate în cauză, tribunalul reține că aceasta este nefondată și o va respinge.

Prin decizia de casare, sentința pronunțată în primul ciclu procesual a fost casată pentru soluționarea pricinii în condiții de respectare a dreptului la apărare al tuturor părților litigante, pentru stabilirea cuantumul taxei de timbru aferent ambelor capete de cerere, cu respectarea prevederilor Legii nr. 146/1997 și, în raport de satisfacerea timbrajului pentru soluționarea pe fond a cauzei.

În rejudecare, instanța fondului a procedat întocmai cum s-a dispus prin decizia de casare, a stabilit cuantumul taxei de timbru datorate și, abia după plata acestei taxe, fiind legal sesizată și cu soluționarea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, a încuviințat probatorii și pe această cerere pentru soluționarea în fond a pricinii.

Dacă se poate reține o culpă în modalitatea de încuviințare a probatoriilor, aceasta aparține primei instanțe din primul ciclu procesual care nu putea păși la discutarea, încuviințarea sau decăderea din probă înainte de a fi legal sesizată pe toate capetele de cerere cu care a fost sesizată, astfel că, în rejudecare instanța fondului, în mod corect a încuviințat probatorii și pe acest capăt de cerere cu care a fost legal sesizată odată cu satisfacerea timbrajului.

Astfel, acest prim motiv de recurs, formulat atât de recurenții-pârâți cât și de recurenții-chemați în garanție este nefondat și va fi respins.

Cu privire la critica privind modalitatea de soluționarea a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți și chemații în garanție, critică formulată în ambele recursuri declarate în cauză, tribunalul constată că aceasta este fondată.

Din conținutul sentinței recurate, rezultă că instanța fondului, după ce a reținut corect că acest contract întrunește condițiile legale și a fost valabil încheiat, neexistând fraudă la lege( cum s-a pretins în motivarea acestui capăt de cerere-acesta fiind și singurul motiv de nulitate invocat) a reținut total nelegal că prescripția achizitivă ar prima față de contractul de vânzare-cumpărare și a dispus( deși nu era întrunită niciuna din cauzele de nulitate reglementate de art. 948 c.civ. vechi) anularea în parte a contractului cu privire la imobilul pentru care s-a constatat intervenită uzucapiune.

Soluția este nelegală, în condițiile în care motivul reținut de instanță nu este de natură a atrage nulitatea contractului contestat, dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii neputând conduce la anularea titlului de proprietate al proprietarului nediligent împotriva căruia s-a uzucapat.

Așa cum am arătat pentru a se constata nulitatea actului contestat trebuia să se facă dovada că a fost încălcată vreuna din condițiile de validitate ale actului, expres reglementate de prevederile art.948 C.civ. vechi, iar în cazul de față, în mod expres dovada existenței fraudei la lege, existență care nu a fost dovedită, cum de altfel a reținut și instanța fondului.

Concluzionând, sub acest aspect, tribunalul reține că în mod nelegal instanța fondului a dispus anularea parțială a contractului de vânzare-contestat pentru terenului în suprafață de 17,87 mp. situat în Ploiești, strada Fortunei nr.1, județ Prahova și asupra magaziei construite pe acest teren, deși nu s-a făcut dovada cauzei de nulitate invocată de reclamanți și nici a vreunei alte cauze de nulitate reglementată de dispozițiile legale sus indicate, soluția legală fiind aceea de respingere a acestei cereri ca neîntemeiată.

Cu privire la critica potrivit căreia instanța fondului în mod greșit a reținut incidența dispozițiilor art.1847 c.civ. privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, critică de asemenea comună celor două recursuri formulate în cauză, tribunalul reține că și aceasta este fondată.

Astfel cum au susținut recurenții și cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, parte din imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. XXXX a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 44/22.02.1988 emisă de Consiliul Popular al Județului Prahova și a fost restituit în natură în baza Deciziei nr. 461/17.01.2005 emisă de Primăria Municipiului Ploiești fiind predată prin Procesul verbal nr. 6079/05.06.2006. Ca atare, cursul prescripției achizitive a fost întrerupt în toată perioada în care bunul nu a mai figurat în proprietatea autorilor chemaților în garanței, astfel că nu se mai poate reține că prescripția a continuat să curgă și după preluare cum eronat a reținut instanța fondului. Fiind vorba de o preluare abuzivă, fapt ce rezultă din decizia de restituire, nu se poate reține că operează o joncțiune a posesiilor de natură a conduce la împlinirea termenului legal pentru a uzucapa.

În opinia instanței, raportat la modalitatea în care bunul a fost preluat de stat de la autorul chemaților în garanție în mod cert că posesia exercitată de autorul reclamanților și ulterior de către reclamanți a fost una clandestină și nu publică cum pretind aceștia, mai ales că imobilul preluat a fost în posesia mai multor chiriași.

Faptul că imobilul pretins uzucapat de reclamanți a fost menționat în certificatul de moștenitor emis de pe urma autorului acestora nu este de natură a face dovada proprietății asupra acestui imobil, în condițiile în care, la data emiterii acestuia, 19.12.2007, acesta avea caracter declarativ de drepturi și nu constitutiv, neavând valoare de titlu de proprietate.

Tribunalul reține că uzucapiunea este modul de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru in tot timpul fixat de lege, iar condiția esențiala pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este exercitarea unei posesii utile, adică neatinse de niciunul dintre viciile posesiei.

Totodată posesia trebuie sa se exercite public, iar simpla detenție precara ori posesia viciata, oricât ar dura in timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune.

Nu în ultimul rând, se reține că reclamanții au pretins că au dobândit imobilul pentru care au solicitat să se constate intervenită uzucapiunea în baza unui înscris sub semnătură privată încheiat cu proprietarul, ceea ce ar putea eventual conduce la dobândirea proprietății prin convenție si nu prin uzucapiune, o uzucapiune pe baza unui titlu ce emana de la adevăratul proprietar nefiind de conceput.

În plus, imobilul descris în înscrisul sub semnătură privată( care privește doar o construcție - grajd -) nu are nici aceleași dimensiuni cu cel identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză.

Concluzionând, pentru considerentele arătate, tribunalul constată că cea de a treia critică formulată în ambele recursuri, astfel cum a fost dezvoltată de recurenții-pârâți, este fondată, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că posesia exercitată de reclamanți a îndeplinit condițiile prevăzute de art.1847 c.civ. respectiv că în mod greșit și cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale arătate instanța a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată.

Astfel, reținând că sentința recurată este netemeinică și nelegală, tribunalul, în temeiul art.312 c.pr.civ. va admite recursurile declarate de recurenții-pârâți și de recurenții - chemați în garanție și va modifica în tot sentința recurată în sensul că va respinge acțiunea completată și cererea de chemare în garanție ca neîntemeiate.

În temeiul art.274 c.pr.civ. va admite în parte cererea de acordare cheltuieli de judecată formulată de recurenții-pârâți și va obliga intimații-reclamanți la plata către aceștia a sumei de 786 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, aferente cererii de recurs, reținând că nu poate obliga intimații-reclamanți la plata onorariului de avocat întrucât nu s-a făcut dovada că acesta a fost achitat de către recurenții-pârâți, chitanțele de plată onorariu nefiind emise pe numele acestora.

În temeiul art. 274 c.pr.civ. va admite în parte cererea de acordare cheltuieli de judecată formulată de recurenții-chemați în garanție și va obligă intimați-reclamanți la plata către aceștia a sumei de 20786 lei, reprezentând taxă judiciară achitată în recurs, timbru judiciar și onorariu avocat în toate ciclurile procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția lipsei calității procesuale active a intimaților-reclamanți, invocată de recurenții-pârâți ca neîntemeiată.

Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Z și U și de recurenții - chemați în garanție XXXX, XXXX și XXXX, împotriva sentinței civile nr. 5879/06.05.2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimații-reclamanți X și Y și, în consecință:

Modifică în tot sentința recurată în sensul că respinge acțiunea completată și cererea de chemare în garanție ca neîntemeiate.

Admite în parte cererea de acordare cheltuieli de judecată formulată de recurenții-pârâți și obligă intimați-reclamanți la plata către aceștia a sumei de 786 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, aferente cererii de recurs.

Admite în parte cererea de acordare cheltuieli de judecată formulată de recurenții-chemați în garanție și obligă intimați-reclamanți la plata către aceștia a sumei de 20786 lei, reprezentând taxă judiciară, timbru judiciar și onorariu avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 29.02.2016.

← Îndeplinirea condiţiilor pentru vânzarea-cumpărarea...		Calitatea procesuală pasivă a unității administrativ... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Insolvenţă . Antrenare răspundere. Excepţia de nelegalitate. Îndeplinirea condiţiilor pentru vânzarea-cumpărarea locuinţei de serviciu Calitatea procesuală pasivă a unității administrativ teritoriale în cadrul acțiunii în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune şi accesiune imobiliară artificială Dreptul la liberă exprimare şi limitele acestuia Respectarea servituţilor  privind distanţa dintre construcţii şi picătura streşinii