Drept civil – clauze abuzive în contractele de credit. Constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de credit referitoare la comisionul de risc şi la cel de administrare credit. OUG 50/2010; art 4 alin 1 şi 2 din legea 193/2000.
| Comentarii |
|
Tribunalul CĂLĂRAŞI Sentinţă civilă nr. 59 din data de 04.04.2014
Drept civil - clauze abuzive în contractele de credit
Constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de credit referitoare la comisionul de risc și la cel de administrare credit.
OUG 50/2010; art 4 alin 1 și 2 din legea 193/2000.
Prin Decizia civilă nr. 59/2014 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosarul nr. 728/202/2013 instanța a admis recursurile declarate de recurenta D. A. și de recurenta SC V. România SA împotriva sentinței civile nr.1637/2013 pronunțată de Judecătoria Călărași pe care a modificat-o în parte numai cu privire la constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare, al capătului de cerere privind restituirea acestuia și al soluției de anulare a formelor de executare emise în dosarul nr.2357/2012 al BEJA D. G, L.G., M.P. și rejudecând:
A constatat caracterul abuziv al clauzelor contractelor de credit nr.0102088/31.05.2007, nr.0098615/10.05.2007 și nr.0126385/28.09.2007 referitoare la comisionul de risc și la cel de administrare credit.
A dispus anularea formelor de executare emise în dosarul de executare menționat în limita sumelor reținute contestatoarei cu titlu de comision de risc și de administrare credit.
A dispus ca sumele reținute contestatoarei cu titlu de comision de risc și de administrare credit să fie deduse din sumele datorate de aceasta în baza contractelor susmenționate pentru care a fost începută executarea silită în dosarul nr.2357/2012 al BEJA D. G, L.G., M.P.
Pentru a pronunța această soluție , instanța a avut în vedere următoarele :
Ca urmare a apariției OUG 50/2010 care reglementează contractele de credit pentru consumatori și pentru a pune de acord contractele în derulare cu dispozițiile acestui act normativ recurenta creditoare SC V.România SA a notificat-o pe recurenta contestatoare prin notificările nr.11032, nr.11033 și nr.11034/20100903 (filele 155-157) invitând-o să se prezinte la sediul său pentru a semna actele adiționale la contractele respective.
În conținutul notificărilor respective este menționat la lit. A f) faptul că în considerarea prevederilor OUG 50/2010 comisionul de risc se va redenumi comision de administrare credit și că urmează a fi datorat în continuare pe toată durata convenției, în aceeași valoare procentuală.
La data de 23.08.2010 au fost încheiate de recurenta creditoare actele adiționale nr.1 și 2 la convențiile de credit din 2007, acte adiționale nesemnate de recurenta contestatoare dar valabile, fiind îndeplinite cerințele art.40 din OUG 50/2010 care prevăd că nesemnarea actelor adiționale prin care se modifică clauzele contractuale ca urmare a modificărilor impuse prin legislație sunt considerate o acceptare tacită, iar creditoarea a făcut dovada că a depus diligențele pentru informarea contestatoarei cu privire la semnarea acestora prin tabelul cu trimiterile poștale existente la fila 151 din dosar.
Prin aceste acte adiționale, conform notificărilor trimise anterior, este introdus la art.5.1(b) comisionul de administrare credit 0,10% pe lună aplicat la soldul creditului datorat și plătibil de împrumutat lunar, pe toată durata creditului, la data de scadență stabilită, pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate prin punerea la dispoziție a sumei împrumutate în termenele și condițiile prevăzute în Convenție.
Din definiția dată acestui comision prin actul adițional, din modul său de calcul dar și recunoașterea expresă a recurentei creditoare rezultă că acesta este același comision de risc redenumit doar "de administrare credit"; și reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate prin punerea la dispoziție a creditului întrucât pe parcursul derulării convenției ar exista posibilitatea ca banca să sufere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur constând în materializarea riscului de credit sau de piață.
Tribunalul apreciază că, într-adevăr, acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică riscuri pentru împrumutator, însă acestea trebuie analizate în raport de situația fiecărui împrumutat în parte urmând să se aibă în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului și nu perceperea a două costuri, respectiv dobândă și comision de administrare (fost de risc), ambele justificate de punerea la dispoziție a creditului pe durata convenită în contract fără să se realizeze o distincție clară între acestea, scindarea costului contractului între acestea inducând ideea unor rațiuni diferite de percepere a lor, rațiuni ce ar trebui cunoscute de cocontractant, să fie transparente, condiție neîndeplinită în cauză atât de vechiul comision de risc cât și noul comision de administrare care l-a înlocuit pe primul fără ca în esență între cele două să existe vreo diferență cu excepția denumirii diferite.
În aceste condiții considerentele instanței de fond devin aplicabile și comisionului de administrare credit perceput de recurenta creditoare contestatoarei începând cu luna septembrie 2010, neexistând nici un argument valabil adus de recurenta creditoare pentru a-l menține în contractele încheiate cu recurenta contestatoare.
Analizând în acest context cel de-al doilea motiv de recurs din recursul creditoarei SC V. România SA, tribunalul reține că acesta este neîntemeiat întrucât atât comisionul de risc cât și cel de administrare credit care l-a înlocuit pe primul din septembrie 2010 sunt clauze cu caracter abuziv, așa cum instanța de fond a reținut doar pentru primul dintre acestea.
În materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit in anumite ipoteze atenuarea principiului "pacta sunt servanda"; dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin.1 cod civil întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de bună-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri, în caz contrar el nu poate fi opus pârtilor, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis faptul că art. 969 Cod civil nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 Cod civil, executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele. Tocmai de aceea, motivele invocate sub acest aspect de către bancă (sub pretextul libertății contractuale ) nu pot fi primite.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această directivă. Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza OCEANO GRUPO EDITORIAL SA VERSUS ROCIO MURCIANO QUINTERO (C-240/1998) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, argumentele băncii, în sensul că consumatorii au acceptat în integralitate conținutul convențiilor de credit și le-au executat ca atare nu poate fi primit.
Condițiile pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern aceasta directivă, respectiv Legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Banca nu a produs probe prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuție, deși sarcina probei incumba acesteia conform art.4 alin.3 din Legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în baza acestui text de lege trebuie constatat faptul că aceste clauze contractuale în discuție nu au fost negociate de către bancă cu consumatorii. De altfel, din simpla lecturare a convențiilor de credit depuse la dosarul cauzei, reiese în mod evident că sunt contracte standard preformulate. Nu este întemeiată afirmația băncii, prezentată în cadrul completării la întâmpinare, în sensul că doar secțiunea "condiții generale"; a convențiilor de credit încheiate are caracter de contract standard preformulat, iar secțiunea "condiții speciale"; a respectivelor convenții de credit este adaptată fiecărui client în parte.
Dovada efectuării negocierii fiecărei cauze abuzive revenea recurentei creditoare care nu a făcut această dovadă nici la instanța de fond și nici în recurs, conform art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 și art. 80 din Codul consumului aprobat prin Legea nr. 296/2004.
De altfel și în art.4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 se prevede că "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ci, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".
Se poate observa că atât convențiile încheiate cu recurenta contestatoare cât și cele depuse în faza recursului conțin aceleași clauze, modificarea dobânzilor și comisioanelor datorându-se în mod exclusiv politicii băncii la momentul perfectării contractelor și acordării creditelor și nu negocierii acestora cu clienții.
Clauzele preformulate în contractul standard nu au fost negociate direct.
Creditoarea recunoaște că recurenta contestatoare a aderat la contractul de adeziune, considerând că aceasta a manifestat un consimțământ valabil si neviciat conform an. 969 Cod civil.
Clauza privind comisionul de risc este deci una prin care se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, încălcându-se în dispozițiile art. 78 și 79 din Codul consumului.
Dezechilibrul semnificativ rezultă din contractul de adeziune/standard/ preformulat datorită imposibilității consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor asumate, fiind astfel lipsit de minime informații pentru a-și putea face calculele pentru viitor.
Comisionul de risc nu face parte nici din prețul și nici obiectul principal al convenției: pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda și dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca și corespondent prestarea unui serviciu, așa cum prevăd dispozițiile art. 93 din OG nr.21/1992, însă comisionul de risc care-l instituie reprezintă o clauză abuzivă după cum abuziv este și comisionul de administrare care l-a înlocuit, considerațiile cuprinse în hotărârea de fond cu privire la acesta fiind aplicabile și în privința prezentului recurs.
Ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze contractuale instanța va constata nulitatea acestora iar, ca o consecință a nulității clauzele contractuale vizate, ele sunt lipsite de efecte juridice retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule.
Însă în speța de față nu poate fi dispusă restituirea sumelor reținute contestatoarei întrucât urmare a declarării scadenței anticipate a tuturor celor trei credite datorită nerespectării de către acesta a termenelor de plată aceasta a devenit debitoarea SC V. România SA pentru întreaga sumă datorată cu titlu de credit la care se adaugă dobânzile penalizatoare, comisioanele și alte cheltuieli datorate, fiind demarată executarea silită împotriva acesteia în cadrul dosarului de executare silită nr.2357/2012 al BEJA D. G., L. G.și M. P.
După cum rezultă din expertiza contabilă efectuată în cauză recurenta contestatoare datorează suma pretinsă de recurenta creditoare prin cererea de executare silită pentru care a și fost încuviințată executarea silită împotriva sa prin încheierea Judecătoriei Călărași din 27.09.2012 cu excepția sumelor reținute cu titlu de comision de risc calculate și reținute cu titlu de comision de administrare credit(începând cu septembrie 2010), situație în care anularea formelor de executare se impune a fi făcută doar în limita acestor sume și nu în totalitate, cum eronat s-a dispus prin sentința atacată întrucât cuantumul debitului urmărit este cu mult mai mare decât suma care trebuie restituită recurentei, astfel încât executarea silită urmează a fi menținută împotriva recurentei contestatoare pentru debitul calculat conform prezentei hotărâri.
În privința restituirii sumelor reținute contestatoarei cu titlu de comision de risc și de administrare credit până la data încetării contractelor de credit în baza cărora au fost calculate, tribunalul urmează să admită solicitarea subsidiară a contestatoarei de a se deduce aceste sume din cele datorate de acesta în baza contractelor puse în executare silită, în cauză operând o compensare a acestor debite conform dispozițiilor art.1144 C.civil 1864.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul apreciază întemeiate în parte ambele recursuri declarate împotriva sentinței civile nr.1637/2013 a Judecătoriei Călărași, atât al contestatoarei D.A. cât și al creditoarei SC V. România SA, motiv pentru care urmează să fie admise.
Urmează a se modifica sentința atacată în parte numai cu privire la constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare, al capătului de cerere privind restituirea acestuia și al soluției de anulare a formelor de executare emise în dosarul nr……/2012 al BEJA D.G., L. G., M. P. și rejudecând:
Urmează a se constata caracterul abuziv al clauzelor contractelor de credit nr……/2007, nr……./.2007 și nr……/2007 referitoare la comisionul de risc și la cel de administrare credit.
Urmează a se dispune anularea formelor de executare emise în dosarul de executare menționat în limita sumelor reținute contestatoarei cu titlu de comision de risc și de administrare credit.
Urmează a se dispune ca sumele reținute contestatoarei cu titlu de comision de risc și de administrare credit să fie deduse din sumele datorate de aceasta în baza contractelor susmenționate pentru care a fost începută executarea silită în dosarul nr…../2012 al BEJA D.G., L. G., M. P.
Urmează a se respinge capătul de cerere privitor la obligarea creditoarei SC V.România SA de a continua derularea contractelor de credit încheiate cu contestatoarea D. A..
Urmează a se menține modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale pasive a creditoarei SC V.România SA și soluția de admitere în parte a contestației la executare formulate.
| ← Drept funciar. Cetăţenia română - condiţie esenţială... | Dreptul consumatorului. Obligarea unui ziar virtual la... → |
|---|
