Drept civil. Litigiu de muncă. Calcul drepturi salariale
| Comentarii |
|
Legea nr. 50/1996, art. 411, O.U.G. nr. 33/2001, art. III alin. (2) O.U.G. nr. 177/2002, art. 50 alin.(2) Legea nr. 188/1999, art. 33 Codul muncii, art. 161 alin. (4)
32
Reclamanţii, în calitatea acestora de personal auxiliar de specialitate, sunt îndreptăţiţi la plata sumelor reprezentând prime de concediu aferente anului 2005, actualizate cu indicele inflaţiei la momentul executării.
În privinţa reclamanţilor funcţionari publici, se constată că dreptul acestora la prima de concediu nu a fost nicicând abrogat iar suspendarea exerciţiului acestui drept, un timp determinat, nu echivalează cu pierderea acestuia.
Decizia nr. 1582/R din 29 iunie 2007
Prin Sentinţa civilă nr. 978/ 16.04.2007 pronunţată de Tribunalul s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii T.L., C.M. ş.a. şi s-a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta P.V. împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei Bucureşti, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj şi în consecinţă s-au obligat pârâţii la plata către reclamanţi şi intervenientă a primei de concediu aferentă anului 2006, actualizată cu rata inflaţiei la data executării.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin art.1 din
0.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, se prevede că "magistraţii şi celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă îndemnizaţia de concediu, la o primă egală cu îndemnizaţia brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat .”
Ulterior, însă, prin dispoziţiile art. 3(2) din O.U.G. nr. 33/26.02.2001, se prevede că " se suspendă până la data de 01.01.2002 aplicarea prevederilor art. 41 alin. (1), care cuprind dispoziţii referitoare le acordarea primei pentru concediul de odihnă, din Legea ar. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial al României, partea
1, nr. 563 din 18.11.1999, modificată şl completată prin O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului autorităţii judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial, partea I-a, nr.425 din 1.09.2000, precum şi aplicarea prevederilor art.IV referitoare la acordarea primei cu ocazia plecării în concediul de odihna, din O.U.G. nr. 237/2000 pentru modificarea Legii nr.21 /1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 614 din 29 noiembrie 2000".
La 10.07.2001, prin Legea nr. 386, publicată în Monitorul Oficial nr. 390 din 17 iulie 2001, prin articolul unic " se aprobă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 33 din 26 februarie 2001 privind unele măsuri referitoare la salarizarea funcţionarilor publici şi a altor categorii de personal din sectorul bugetar, precum şi a personalului din organele autorităţilor judecătoreşti, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 108 din 2 martie 2001 : cu următoarea modificare: La articolul III, alin.
(3), va avea următorul cuprins:
"(3). Pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale menţionate la alin. (1) şi (2) redevin aplicabile dispoziţiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, precum şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 237/2000 ".
Trebuie precizat că pe toata durata suspendării redevin aplicabile ca atare prevederile referitoare şi la dreptul câştigat prin art. 41 din O.G, nr. 83/2000 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti şi,
33
respectiv, art. 33(2) din Legea nr. 188/1999 care prevede că "" funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o prima egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat ".
Prin Legile nr. 743/2001 (art. 12), nr. 631/2002 (art. 10), nr. 507/2003 (art. 9) şi 511/2004 (art. 8), aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă, precum şi a celor ale art. 32 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, s-au suspendat până la data de 31 decembrie 2005.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 din Constituţia României, " salariaţii au dreptul la protecţia sociala a muncii. Măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice".
De menţionat că reglementarea concediului de odihnă plătit şi alte situaţii specifice a fost menţionată prin legea de revizuire a Constituţiei nr.375/2003, iar conform art. 49, alin. 2 " Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică" şi " să fie aplicată nediscriminatoriu ".
Ca atare, textele de lege prin care a fost suspendat dreptul la o primă de vacanţa anuală în favoarea magistraţilor şi personalului auxiliar prin prisma dispoziţiilor constituţionale suscitate, instanţa le apreciază ca fiind date în dispreţul normelor constituţionale, cu atât mai mult cu cât prin plata concediului de odihnă se înţelege a fi inclusă, pe lângă indemnizaţia de concediu, şi prima de vacanţă şi, ca atare, asemenea drepturi nu pot fi suspendate prin emiterea unei ordonanţe de urgenţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât normele constituţionale prevăd posibilitatea restrângerii drepturilor sau libertăţilor şi nicidecum suspendarea acestora, deoarece un drept deja câştigat nu poate fi retras decât printr-un act normativ de aceeaşi putere, ce nu a fost încă emis.
În plus, instanţa a reţinut că, în cauză, fiind vorba de acte normative care nu mai sunt în vigoare - art. 3, alin. 2 din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12 din Legea nr. 743/2001, art. 10 din Legea nr. 631/2002 şi art. 9 din Legea nr. 507/2001 - nu se mai poate invoca excepţia de neconstituţionalitate a acestora.
Mai mult chiar, potrivit prevederilor art. 18 din Codul muncii în vigoare la data suspendării, ” drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu ”, prevederi reiterate şi de Legea nr.53/2003 - respectiv Codul muncii în vigoare.
Referitor la reactualizarea sumelor datorate, instanţa a reţinut că potrivit prevederilor art. 78 din Codul muncii, în cazul când angajatorul nu plăteşte anumite sume la timp, “ instanţa va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul “. Fiind un conflict de muncă şi existând drepturi salariale restante instanţa reţine obligativitatea obligării pârâtei la reactualizarea, indexarea şi majorarea acestora.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.1165 Cod civil, art. 139 din Codul muncii, art. 4l" din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, instanţa a constat în parte întemeiată acţiunea de faţă, numai în ceea ce priveşte plata drepturilor solicitate pe anul 2006, astfel că va admite în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi de intervenientă şi va obliga pârâţii la plata către
34
reclamanţi şi intervenientă a primei de concediu aferentă anului 2006, actualizată cu rata inflaţiei la data executării.
Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii, solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii în întregime a acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În memoriul de recurs s-a arătat că prima instanţă a respins pretenţiile cuvenite pe anul 2005, cu titlu de primă de concediu, fără a motiva această soluţie, făcând referire la încheierea nr. 2755/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a soluţionat un conflict negativ de competenţă.
Drepturile băneşti pretinse de reclamanţi cu titlu de primă de vacanţă au fost reglementate prin art. 411 din Legea nr. 50/1996, introdus prin O.G. nr. 83/2000, plata acestora fiind suspendată succesiv prin legile bugetului de stat.
Ordonanţa de Guvern nr. 177/2002 priveşte doar salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, neavând în cuprinsul ei nici o referire la personalul auxiliar de specialitate.
Dispoziţiile art. 411 din Legea nr. 50/1996 nu au fost abrogate în ceea ce priveşte personalul auxiliar de specialitate.
De altfel, prin Ordonanţa nr. 8/24.01.2007, s-a stipulat la art. 23 alin. 1 dreptul personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea la prima de concediu.
Recurenţii au mai invocat faptul că prin decizii irevocabile pronunţate de alte instanţe s-au acordat drepturile salariale solicitate, ceea ce ar crea o discriminare între personalul auxiliar de specialitate, deşi art. 6 alin. (2) din Codul muncii consacră pentru toţi salariaţii principiul că pentru muncă şi pregătire egală salariaţii trebuie să fie retribuiţi în mod egal, principiu care se regăseşte şi în art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.
Împotriva sentinţei a declarat recurs şi pârâtul Ministerul Justiţiei, apreciind-o ca nelegală, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivele de recurs s-a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, întrucât au fost nesocotite dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. XXIII/2005. Prin această decizie s-a stabilit că magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate sunt îndreptăţiţi la acordarea primelor de concediu numai pentru anii 2001-2002.
În considerarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prima instanţă ar fi trebuit să constate că dreptul la prima de concediu pe anul 2006 nu mai putea fi pretins, acest drept încetând să mai subziste cu începere de la 01.01.2003, la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 177/2002.
Şi obligarea la plata sumelor actualizate este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1088 Cod civil, conform cărora la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:
Referitor la recursul declarat de reclamanţi se constată că în conformitate cu dispoziţiile art. 411 alin. (1) din Legea 50/1996 (aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii) „magistraţii şi celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihna, pe lângă indemnizaţia de concediu,
35
la o prima egala cu indemnizaţia bruta sau, după caz, indemnizaţia de încadrare lunară bruta, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.
De asemenea, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, art. III alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 a prevăzut că "se suspendă până la data de 31 decembrie 2003 aplicarea prevederilor art. 411 alin. 1 care cuprind dispoziţii referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă", iar prin Legea nr. 386/2001 s-a dat un nou cuprins numai alin. 3 al art. III din această ordonanţă, stipulându-se că "pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale menţionate la alin. 1 şi 2 redevin aplicabile dispoziţiile legale în materie existente la data intrării în vigoare a Legii nr. 188/1999, a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 237/2000".
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin. 2, că "pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă art. 11 şi celelalte dispoziţii referitoare la salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti [...], cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare".
Dispoziţiile legale care prevedeau personalul de specialitate asimilat magistraţilor sunt art.43 alin.2 din Legea 92/1992 pentru organizarea judecătorească (în forma în care era la data intrării în vigoare a Ordonanţei 177/2002) conform cărora „Personalul de specialitate juridică de execuţie şi de conducere, inclusiv secretarul general şi adjuncţii acestuia din Ministerul Justiţiei, precum şi personalul de instruire şi de conducere, de specialitate juridică, din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, indiferent de vechime, este asimilat magistraţilor pe durata îndeplinirii funcţiei. Prevederile prezentei legi referitoare la drepturile şi îndatoririle magistraţilor se aplica în mod corespunzător şi acestor magistraţi”.
Art.132 alin.1 din Legea 92/2002 prevedea că „La judecătorii, tribunale şi curţi de apel, precum şi la toate parchetele funcţionează personal auxiliar de specialitate, economic, administrativ şi de serviciu”.
Întrucât OUG 177/2002 reglementează salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor şi ale personalului asimilat acestora, iar personalul auxiliar de specialitate în mod evident nu este personal asimilat magistraţilor rezultă că din data de 1 ianuarie 2003 a încetat să mai subziste dreptul la primă de concediu al magistraţilor şi a personalului asimilat acestora şi nu dreptul personalului auxiliar de specialitate. De altfel, şi după intrarea în vigoare a OUG 177/2002 salarizarea personalului auxiliar de specialitate a fost reglementată de Legea 50/1996.
Prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, aşa cum a fost reglementată prin art.41 1 alin.(1) din Legea 50/1996.
Pentru a pronunţa această soluţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a plecat de la premisa (eronată în opinia Curţii) că prin intrarea în vigoare a OUG 177/2002 fost abrogat implicit şi dreptul la primă de concediu a personalului auxiliar, deşi aşa cum s-a arătat anterior acest act normativ nu se aplică acestei categorii de personal.
Drept urmare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, prin care s-a acordat dreptul în discuţie pentru personalul auxiliar de
36
specialitate, au fost în vigoare în anul 2006 şi, fiind conforme cu principiile înscrise în art. art. 41 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Dispoziţiile art.5 alin.(5) din Legea 379/2005 a bugetului de stat pe anul 2006 conform cărora „ Prevederile din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acorda cu ocazia plecării în concediul de odihna se suspenda pana la data de 31 decembrie 2006” nu conţin vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia astfel încât nu pot fi considerate că ar înlătura însăşi existenţa lui. De altfel, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu a fost abrogat expres sau implicit.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi să le exercite în perioada prevăzută de lege.
Având în vedere aceste considerente, reţinute şi în Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior se reţine că reclamanţii care au calitatea de personal auxiliar de specialitate la Curtea de Apel Cluj, sunt îndreptăţiţi a li se plăti şi sumele reprezentând prime de concediu aferente anului 2005 actualizate cu rata inflaţiei la data executării.
În privinţa reclamanţilor funcţionari publici se reţine că prin nici o dispoziţie legală dreptul acestora la prima de concediu, prevăzut de art. 33 din Legea nr. 188/1999, nu a fost înlăturat, iar suspendarea exerciţiului acestui drept nu echivalează cu pierderea lui.
Pentru aceste considerente, constatând că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale aplicabile în cauză, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior, şi a art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (1)-(3) Cod procedură civilă, se va admite recursul declarat de reclamanţi şi a se modifica în parte sentinţa, în sensul obligării pârâţilor la plata sumelor actualizate, reprezentând contravaloarea primei de concediu aferente anului 2005.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Justiţiei se reţine că primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă este nefondat pentru considerentele expuse anterior în legătură cu temeinicia recursului declarat de reclamanţi.
De asemenea, Curtea apreciază că în mod legal prima instanţă a dispus actualizarea sumelor cu rata inflaţiei, aceasta este justificată prin aceea că neacordarea drepturilor solicitate se analizează conform art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii. Drepturile pretinse de reclamanţi sunt drepturi salariale, iar întârzierea nejustificată a plăţii acestora poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului aşa cum prevede în mod expres art. 161 alin. (4) din Codul muncii.
37
Or, neacordarea drepturilor cuvenite la timp duce la obligaţia de a le plăti actualizate cu rata inflaţiei, pentru a acoperi astfel prejudiciul produs reclamanţilor prin devalorizarea monedei naţionale între momentul când dreptul era cuvenit şi cel când se plăteşte efectiv. În caz contrar, nu s-ar produce o reparare totală a prejudiciului suferit.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, recursul declarat de Ministerul Justiţiei va fi respins ca nefondat.
| ← Acţiune în justiţie pentru obligare la încheierea... | Drept procesual civil. Acţiune în revendicare imobiliară,... → |
|---|
