Drept procesual civil. Acţiune în revendicare imobiliară, stabilirea liniei de hotar şi întabulare. Calificarea căii de atac
| Comentarii |
|
C.pr.civ., art. 17, art. 2821
Este fără îndoială că petitul având ca obiect grăniţuirea proprietăţilor, înţeleasă ca operaţiune de determinare, prin semne exterioare, a liniei de hotar între imobile învecinate, se află în strânsă legătură şi interdependenţă cu cererea de revendicare imobiliară, prin care se pune în discuţie însăşi existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al părţilor asupra terenurilor în litigiu.
Faţă de caracterul principal al acţiunii în revendicare, al cărei obiect are o valoare sub 100.000 lei, hotărârea judecătorească dată în primă instanţă nu va fi supusă apelului.
Decizia nr. 1518/R din 25 iunie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 731/2006 a Judecătoriei Dragomireşti, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în grăniţuire, revendicare şi întabulare formulată de reclamantul V.G. împotriva pârâtei T.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate, în baza Legii nr. 18/1991, asupra terenului din intravilanul oraşului Săliştea de Sus, în locul denumit „Acasă”, în suprafaţă totală de 6021 mp.
Acest teren este situat între vecinii I.G., D.F., T.I., V.P., pârâu, este trecut în titlul de proprietate nr. 6005/66/24.07.2002, V.G. fiind şi pus în posesie prin procesul-verbal nr. 19/24.05.2002.
Soţului pârâtei, T.G., i s-a reconstituit dreptul de proprietate, conform Legii nr. 18/1991, şi asupra unui teren denumit „Acasă”, în suprafaţă de 1543 mp, i s-a eliberat titlul de proprietate nr. 45538/36/11.07.2005 şi procesul-verbal de punere în posesie nr. 355/30.06.2005, între vecinii I.I., I.G., drum comunal şi pârâu.
Din compararea actelor deţinute de părţi rezultă că terenurile lor nu se învecinează, sunt despărţite de pârâu şi drumul comunal, fapt care rezultă şi din depoziţiile martorilor R.I. şi B.F., ca şi din raportul de expertiză întocmit de ing. F.I., care precizează că printre cele două terenuri curge un pârâu.
Nu rezultă din nici o probă împrejurarea că pârâta ar fi ocupat suprafaţa de un ar din terenul revendicat de reclamant, la data când acesta a fost pus în posesie terenul lui era deja îngrădit şi întinderea era necontestată.
În speţă, acţiunea în grăniţuire pe un alt aliniament decât cel al folosinţei faptice implică şi revendicarea unei porţiuni de teren, care este inadmisibilă, mai ales că părţile nu sunt proprietare tabulare.
38
Art. 584 Cod civ. stabileşte că are calitatea de pârât într-o acţiune în grăniţuire proprietarul terenului învecinat sau, în orice caz, şi proprietarul tabular alături de deţinătorul terenului.
Potrivit dispoziţiilor art. IV pct. 1 din lista-anexă la Legea nr. 213/1998, drumurile comunale alcătuiesc domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, impunându-se clarificarea regimului juridic al terenului în litigiu în contradictoriu şi cu acest proprietar, având în vedere şi transformările produse în configuraţia terenurilor.
Pentru a se putea întabula, reclamantul trebuia să cheme în judecată şi pe proprietarii tabulari, pentru ca, iniţial, să se dispună radierea dreptului lor de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 34/22.02.2007 a Tribunalului Maramureş, s-a anulat, ca netimbrat, apelul reclamantului, iar sentinţa primei instanţe a rămas neschimbată.
În considerentele deciziei se arată că apelantul reclamant a fost legal citat cu menţiunea plăţii taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, potrivit art. 11 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997, dar nu şi-a îndeplinit această obligaţie, aşa încât intervine sancţiunea prevăzută în art. 20 din lege.
Împotriva deciziei a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, solicitând casarea acesteia şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În drept, recurentul invocă dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 Cod proc.civ.
În memoriul său, recurentul susţine că hotărârea este nelegală deoarece în perioada 2006-2007 nu s-a aflat în ţară, ci în Anglia, unde lucrează şi în prezent, aşa încât nu a avut cunoştinţă de dispoziţia de plată a taxelor de timbru.
Aplicarea acestei sancţiuni trebuie să aibă la baza reaua-credinţă, dar realitatea a fost cu totul alta.
Prin întâmpinare, pârâta intimată a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei, învederând că afirmaţiile reclamantului sunt neadevărate.
În şedinţa publică de astăzi, din oficiu, instanţa a invocat un motiv de recurs de ordine publică, potrivit prevederilor art. 306 alin. 2 Cod proc.civ., art. 304 pct. 3 şi pct. 9 Cod proc.civ., şi anume încălcarea normelor de competenţă absolută, materială, funcţională, în ceea ce priveşte atribuţiile jurisdicţionale ce revin tribunalelor, ca instanţe de recurs.
Astfel, acţiunea cu care reclamantul V.G. a învestit legal Judecătoria Dragomireşti a avut ca obiect revendicarea unei suprafeţe de teren de un ar, stabilirea liniei de mejdă dintre imobilul proprietatea sa şi imobilul învecinat aparţinând pârâtei, precum şi întabularea în CF a dreptului său de proprietate dobândit în baza Legii nr. 18/1991, prin titlul nr. 6005/66/24.06.2002.
Motivându-şi pretenţiile deduse judecăţii, reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile art. 480 şi art. 584 Cod civ., arătând că pârâta i-a ocupat nelegal o parte din terenul proprietatea sa, o porţiune de circa un ar, din intravilanul localităţii Săliştea de Sus, la locul numit „Acasă”.
Sentinţa a fost pronunţată la data de 28 noiembrie 2006, după adoptarea Legii nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, prin care s-a modificat textul art. 2821 alin. 1 Cod proc.civ., în sensul că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind litigii al căror obiect are o valoare de până la un miliard lei inclusiv (respectiv 100.000 lei noi).
Acţiunea în revendicare promovată de reclamant este evident una al cărei obiect este evaluabil în bani, terenul aflat în litigiu, pretins ocupat de pârâtă, în suprafaţă de un ar, având o valoare mai mică de 100.000 lei.
39
În această situaţie sunt incidente prevederile art. 2821 alin. 1 Cod proc.civ., hotărârea judecătoriei fiind susceptibilă doar de calea de atac a recursului.
Rămâne în discuţie doar calificarea căii de atac în ceea ce priveşte petitele de stabilire a liniei de hotar dintre proprietăţi şi întabulare în CF, soluţionate şi acestea prin aceeaşi sentinţă, care a respins în întregime acţiunea intentată de V.G..
Judecând calea de atac împotriva sentinţei calificând-o ca apel, tribunalul a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2821 alin. 1, art. 17, art. 2 pct. 2 şi 3 Cod proc.civ., rezolvând pricina nelegal, ca instanţă de apel, şi nu ca instanţă de recurs, încălcând normele de competenţă după materie, funcţională, conferite tribunalelor prin normele art. 2 pct. 1-3 Cod proc.civ.
Art. 2821 alin. 1 Cod proc.civ., în forma actuală, suprimă calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotărâri judecătoreşti date în primă instanţă în cereri introduse pe cale principală, în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, că dacă astfel de cereri, de natura celor mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentală, pot fi cenzurate şi în calea de atac a apelului, în funcţie, desigur, de obiectul pretenţiilor din acţiunea principală.
Principiul instituit de legiuitor se regăseşte şi în cuprinsul art. 17 Cod proc.civ., care stipulează că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală. Se produce, astfel, o prorogare legală de competenţă, ca o derogare de la dreptul comun şi, având caracter special, se impune faţă de norma generală.
Concluzia desprinsă din textul menţionat este aceea că cererile accesorii sau incidentale urmează soarta acţiunii principale, operând prorogarea legală de competenţă.
Este fără îndoială că petitul având ca obiect grăniţuirea proprietăţilor, fiind o acţiune ce vizează numai determinarea, prin semne exterioare, a liniei de hotar dintre imobilele învecinate, este în strânsă legătură şi interdependenţă cu celălalt capăt de cerere, în revendicare, care pune în discuţie însăşi existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al părţilor asupra terenurilor în litigiu, şi al căror obiect are o valoare sub 100.000 lei.
Chiar dacă petitul de stabilire a mejdiei este, privit în mod singular, neevaluabil în bani şi având caracter de-sine-stătător, soluţia ce urmează să fie dată în speţă depinde, obligatoriu, de rezolvarea adusă celuilalt capăt de cerere, în revendicare, în care se compară titlurile de proprietate invocate de părţi.
Ca atare, instanţa este ţinută, în primul rând, să clarifice cine este titularul dreptului de proprietate asupra porţiunii de teren revendicată, iar, accesoriu acestei chestiuni, să determine semnele exterioare ale liniei de hotar dintre imobilele părţilor.
Este firesc, aşadar, faţă de caracterul principal al acţiunii în revendicare, al cărei obiect are o valoare sub 100.000 lei, ca şi calea de atac împotriva sentinţei să fie cea determinată de lege pentru un astfel de litigiu, şi anume recursul.
În concluzie, constatând că nelegal a fost soluţionată cauza, în complet corespunzător căii de atac a apelului, în temeiul art. 312 Cod proc.civ. se va admite recursul, se va casa decizia şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în recurs.
40
| ← Drept civil. Litigiu de muncă. Calcul drepturi salariale | Autorizaţie de construire. Nerespectarea dispoziţiilor legale... → |
|---|
