Drept de autor. Muzică special creată pentru film. Organism de gestiune colectivă care îi reprezintă pe autori. Calitate procesuală activă. Utilizarea muzicii în scop lucrativ. Drept la remuneraţie echitabilă

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Legea nr. 8/1996, art. 70 alin. (1), art. 123, art. 130, art. 131, art. 133 ^!)

H.G. nr. 769/1999

1. Muzica special creată pentru film, ca operă muzicală, este protejată de legea dreptului de autor.

Date fiind particularităţile operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, legiuitorul a reglementat distinct regimul juridic al acestora, în Capitolul VIII al Legii nr. 8/1996, iar în art. 70 alin. (1) a prevăzut că prin contractele încheiate între autorii operei audiovizuale şi producător, în lipsa unei convenţii contrare, se prezumă că aceştia, cu excepţia autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului drepturile exclusive privind exploatarea operei în ansamblul său, enumerate în textul de lege menţionat,

în schimbul unei remuneraţii echitabile.

_A f

In ceea ce priveşte gestiunea drepturilor patrimoniale de autor, legea a prevăzut, încă din forma iniţială, posibilitatea exercitării unora din acestea prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, în condiţiile prevăzute în titlul III, utilizatorii fiind obligaţi, potrivit art. 133 în forma iniţială, să achite autorilor un procent din încasările brute, pe baza negocierilor purtate cu organismele de gestiune colectivă care îi reprezintă pe autori, în condiţiile art. 130.

¹ Legea nr. 8/1996 a fost modificată prin Legea nr. 285/2004, iar apoi prin O.U.G. nr. 123/2005, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 329/2006. în speţa rezumată s-a pus problema aplicării articolelor menţionate în forma iniţială a Legii nr. 8/1996.

2. Organismul de gestiune colectivă care îi reprezintă pe autorii muzicii special create este UCMR-ADA, şi nu DACIN-SARA.

Pentru dovedirea calităţii procesuale active, reclamanta nu este ţinută să depună la dosar listele cu autorii pe care îi reprezintă.

Dacă reclamanta înţelege sau nu să pretindă plata drepturilor cuvenite ca urmare a difuzării unor opere muzicale care nu se află în repertoriul său este o chestiune care ţine de temeinicia pretenţiilor, şi nu de calitatea sa procesuală activă.

3. Proiecţia cinematografică a filmului presupune utilizarea muzicii special create în scop lucrativ, deoarece o atare utilizare presupune o comunicare publică a operei, direct de către artişti sau prin orice mijloc tehnic prin care muzica este prezentată în sine sau însoţeşte alte acţiuni, cum ar fi dansul, spectacolul de circ, sportul, prezentările de modă sau altele asemenea, în spaţii închise sau deschise, în care publicul plăteşte bilete de acces şi/sau consumaţii (...).

Astfel, în cazul filmului, este vorba despre o comunicare publică, în care muzica este prezentată prin mijloace tehnice şi însoţeşte proiecţia imaginilor filmate pe ecran, iar publicul are acces la acest tip de comunicare pe bază de bilet, ceea ce conferă autorilor dreptul la remuneraţia echitabilă.

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1498 din 16 februarie 2007, nepublicată

Prin ccrcrca înregistrată la data de 30 aprilie 2004, reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de autor (UCMR-ADA) a chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „RomâniaFilm” RA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata remuneraţiei în cuantum de 2,25% din încasările brute, prevăzută de pct. 3, anexa 3 a H.G. nr. 769/1999, reactualizată cu indicele inflaţiei, reprezentând drepturi ale autorilor muzicii special create, remuneraţie datorată pentru perioada începând cu data de 1 aprilie 2001 şi până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei; să o oblige pe pârâtă la plata penalităţilor echivalente cu dobânzile practicate de B.N.R., raportat la restanţe şi termenele scadente ale obligaţiilor principale; să o oblige pe pârâtă la comunicarea listei cuprinzând operele cinematografice comunicate public după data de 1 aprilie 2001, cu indicarea autorului

muzicii special create, numărul de difuzări pe fiecare operă, a informaţiilor şi documentelor financiar-contabile necesare stabilirii bazei de calcul a remuneraţiilor arătate; să o oblige pe pârâtă să înceteze orice distribuire de operă ce conţine muzică special creată, în lipsa licenţei neexclusive, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea cererii, reclamanta a susţinut că pârâta este utilizator în sensul prevăzut de H.G. nr. 769/1999, comunicând public opere

cinematografice ce conţin şi muzică special creată. In această calitate, pârâta avea obligaţia legală de a achita remuneraţiile reprezentând drepturi de autor pentru muzica special creată, iar această remuneraţie trebuia achitată către UCMR - ADA, având în vedere că a fost desemnată de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor -O.R.D.A. să colecteze sumele datorate de utilizator.

In ciuda acestor obligaţii legale, pârâta a refuzat să onoreze plata şi să furnizeze informaţiile şi documentele financiar-contabile, pe baza cărora să se poată calcula remuneraţia datorată.

Pârâta a formulat o cerere de chemare în garanţie a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, solicitând instanţei obligarea acestuia la plata despăgubirilor echivalente cu sumele pretinse de către reclamantă, în situaţia în carc ar cădea în pretenţii.

Prin sentinţa civilă nr. 320 din 30 martie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocată de aceasta, a admis în parte acţiunea, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 8.000.574 mii lei, reprezentând remuneraţie conform procentului de 2,25% din încasările brute, pentru perioada 1 aprilie 2001 -30 ianuarie 2004, precum şi penalităţi pentru neplata la termen a remuneraţiei datorate, până la data de 15 februarie 2005, în sumă de 4.139.376 mii lei şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Susţinerile pârâtei referitoare la exccpţia lipsei calităţii procesuale pasive, întemeiate pe prevederile H.G. nr. 769/1999, pct. 1, anexa 3, tabelul I lit. B4, dispoziţii care nu i-ar fi aplicabile deoarece nu a folosit sălile de cinematograf pentru utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ, nu pot fi primite.

Prin utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ se înţelege orice comunicare publică a acestora, prin interpretare directă de către artişti sau prin orice mijloc tehnic prin carc muzica este prezentată în sine

sau însoţeşte alte acţiuni, cum ar fi dansul, spectacolul de circ, sportul, prezentările de modă sau alte asemenea, în spaţii închise sau deschise, în care publicul plăteşte bilete de acces şi/sau consumaţii, ori în care au loc acţiuni promoţionale publicitare, demonstrative şi altele asemenea.

Utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ presupune comunicarea publică a acestora, printr-o serie de acţiuni ce nu sunt limitativ prevăzute de lege, ci doar enunţiativ, iar proiecţia unui film într-o sală de cinematograf implică şi comunicarea publică a muzicii din coloana sonoră a filmului în cauză.

Cu referire la achitarca către DACIN-SARA a procentului negociat, tribunalul reţine că acest organism este desemnat de O.R.D.A. pentru colectarea drepturilor de autor cuvenite în domeniul audio-vizual pentru autorii din domeniul cinematografic, cu excepţia autorilor muzicii.

Prin Decizia O.R.D.A. nr. 12 din 20 octombrie 1999, UCMR-ADA a fost desemnat să colecteze sumele datorate de utilizatori, fiind unicul organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul muzical.

Deşi prin statutul înregistrat la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, conform sentinţei civile nr. 275 din 18 noiembrie 1996, DACIN-SARA a inclus în categoriile de autor de cinematografie şi audio-vizual şi compozitorii de muzică pentru opera audio-vizuală, niciun compozitor nu s-a înscris în acest organism, autorii muzicii special create pentru operele audio-vizuale mandatând ca organism de gestiune colectivă pe reclamantă, să-i reprezinte şi să le administreze drepturile.

In aceste condiţii, s-a reţinut prin sentinţă, nu se poate considera că DACIN-SARA, prin protocolul încheiat cu pârâta la data de 14 iulie 2000, a negociat procentul de 1% din încasările brute realizate şi în numele autorilor muzicii special create pentru film, drepturile acestora fiind stabilite prin H.G. nr. 769/1999.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut, conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul H.M., că valoarea remuneraţiei corespunzătoare procentului de 2,25% din încasările brute, reprezentând drepturi de autor pe perioada 1 aprilie 2001 - 30 septembrie

2004, este de 8.000.574 mii lei, sumă la plata căreia a fost obligată pârâta şi pentru carc au fost calculate penalităţi de 4.039.376 mii lei.

Luând act de faptul că pârâta a comunicat, pe parcursul litigiului, lista cuprinzând operele cinematografice comunicate public după data de 1 aprilie 2001, cu indicarea autorului muzicii special create, numă

rul de difuzări şi documentele financiar-contabile necesare stabilirii bazei de calcul a remuneraţiei, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere a rămas fară obiect.

In privinţa cererii de chemare în garanţie, aceasta a fost găsită neîntemeiată, cu motivarea că din probele administrate nu se poate reţine culpa O.R.D.A. în modalitatea în care s-au desfăşurat negocierile pentru elaborarea H.G. nr. 769/1999, prin care au fost elaborate metodologiile privind utilizarea repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor.

Negocierile s-au desfăşurat între asociaţiile patronale existente în acel moment şi organismele de gestiune colectivă, iar pârâta, deşi utilizator major în domeniul cinematografic, nu reprezintă o asociaţie patronală, astfel cum este definită de art. 131 din Legea nr. 8/1996, astfel încât nu avea calitate pentru a face parte din comisia de negociere pentru elaborarea acestui act normativ.

Prin decizia civilă nr. 43 din 23 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de pârâta RADEF - „RomâniaFilm”, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată, a schimbat sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 3.590.396 mii lei şi la dobânda practicată de B.N.R., pentru neachitarea în termen a acesteia, sumă ce reprezintă remuneraţie conform procentului de 2,25% din încasările brute, pentru perioada 1 aprilie 2003 - 30 ianuarie 2004 şi a menţinut dispoziţia de respingere a cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta este un organism de gestiune colectivă constituit potrivit art. 124, art. 125 şi urm. din Legea nr. 8/1996, având ca obiect de activitate colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune colectivă îi este încredinţată de către titularii dreptului de autor, desfaşurându-şi activitatea în condiţiile legii şi cu avizul

O.R.D.A.

Aceste condiţii, în raport de care se analizează în speţă calitatea procesuală activă a reclamantei-intimate, erau îndeplinite la data cererii de chemare în judecată, astfel încât excepţia invocată prin motivele de apel nu poate fi reţinută ca una în raport de care să se

poată soluţiona cauza, fară a fi necesară analiza fondului cererii de chemare în judecată.

Actele depuse în apel de către intimată fac dovada mandatului primit din partea titularilor unor drepturi de autor sau drepturi conexe, în condiţiile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, fară a fi necesar ca în procesul de soluţionare a unei asemenea cauze să fie depuse integral actele care, în principiu, stau la baza autorizării sale ca organism de gestiune colectivă, conform art. 126 din acelaşi act normativ.

Calitatea reclamantei de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul muzical, în sensul dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, a fost recunoscută prin decizia O.R.D.A. nr. 3/1997.

Prin decizia O.R.D.A. nr. 12 din 20 octombrie 1999, reclamanta a fost desemnată să colecteze sumele datorate de utilizatori, stabilite prin H.G. nr. 769 din 30 septembrie 1999 privind utilizarea repertoriului de opere muzicale ale organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor.

Hotărârea de Guvern menţionată în conţinutul acestei decizii facc referire exclusiv la „drepturile de autor de opere muzicale”.

Metodologia aprobată odată cu hotărârea stabileşte, la pct. 1, categoria de utilizatori autorizaţi - organisme de radiodifuziune, de televiziune şi distribuitori de cablu, în anexa 2, metodologia de utilizare a repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor în scop ambiental, utilizator fiind, în sensul metodologiei, orice persoană fizică sau juridică autorizată, care foloseşte cu orice titlu spaţii în care sunt utilizate în scop ambiental opere muzicale, iar în anexa 3, metodologia de utilizare a repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor în scop lucrativ şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor.

Potrivit art. 1 din această ultima anexă, „prin utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ se înţelege orice comunicare publică a acestora prin interpretarea directă de cătrc artişti sau prin orice mijloc tehnic prin care muzica este prezentată în sine sau însoţeşte alte acţiuni, cum ar fi dansul, spectacolul de circ, sportul, prezentările de modă sau altele asemenea, în spaţii închise sau deschise, în carc publicul plăteşte bilete de acces şi/sau consumaţii, ori în carc au loc acţiuni promoţionale, publicitare, demonstrative şi altele asemenea”.

Articolul 2.1 defineşte noţiunea de utilizator ca fiind „oricare persoană fizică sau juridică autorizată, care organizează activităţi de natura celor enumerate la pct. 1”.

Tabelul inclus în cadrul acestei anexe, cuprinzând remuneraţiile procentuale datorate de utilizatori, a avut în vedere capacitatea sălii în care se desfăşoară activitatea şi gruparea activităţilor pe specific: A. Concerte şi spectacole cu caracter muzical; B. Alte spectacole. La acest punct sunt enumerate spectacolele de circ, pe gheaţă, de teatru, manifestări sportive pe fond muzical, parade de modă, dar şi „cinematografe”.

Interpretarea dată de tribunal dispoziţiilor incluse în conţinutul acestei metodologii, în sensul că ca este aplicabilă pârâtei, nu poate fi primită, deoarece interpretarea literală şi sistematică a dispoziţiilor pc care le conţine conduce la teza potrivit căreia operele cinematografice, conţinând şi muzica creată pentru acestea, nu sunt incluse în categoriile de spectacole, ca manifestări lucrative, situaţie în carc actul normativ ar fi fost necesar să facă referire concretă la opera cinematografică, ca atare, filmul, şi nu la locul unde cu predilecţie se transmite o asemenea operă - cinematograful.

în acest fel, se pierde din vedere caracterul aparte al operei audiovizuale, ca operă protejată distinct în cadrul dreptului de autor, definită prin art. 64 din Legea nr. 8/1996 ca fiind „opera cinematografică, opera exprimată printr-un proccdeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete”, având un statut special şi demult consacrat, fiind rezultatul unei fuziuni, şi nu a unei juxtapuneri de opere distincte.

A reduce opera audiovizuală, astfel definită, la conceptul de cinematograf, ce defineşte nu o activitate, ci, mai degrabă, locul de desfaşurare a unei activităţi, care poate să aibă sau nu legătură cu opera audiovizuală, înseamnă a pierde din vedere natura distinctă a unor asemenea opere, a le minimaliza atât conţinutul lor complex, cât şi specificitatea lor deosebită.

La nivelul anului 1999, corespunzător momentului adoptării H.G. nr. 769/1999 şi desemnării reclamantei ca organism de gestiune colcctivă a sumelor datorate de utilizatorii repertoriului de opere muzicale, cadrul legislativ şi administrativ existent, a pierdut din vedere drepturile de autor pentru muzica special creată pentru cinematografie, situaţie ce a făcut posibilă tratarea acestor drepturi împreună, şi nu distinct de opera audiovizuală privită în ansamblu.

In acest context, prin decizia nr. 13 din 28 octombrie 1999,

O.R.D.A. a procedat, în temeiul art. 131 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, la constituirea comisiilor de negociere, a tabelelor şi metodologiilor pentru drepturile de autor şi drepturile conexe, stabilind la pct. d) şi comisia de negociere a tabelelor şi metodologiilor privind comunicarea publică a operelor audiovizuale, formată din DACIN-SARA, pe de o parte, şi RADEF şi Federaţia Industriei Hoteliere din România, pe de altă parte.

Deşi în conţinutul acestei decizii, O.R.D.A., stabilind limitele negocierii, a prevăzut expres, pentru o serie de comisii şi drepturile de autor care nu intră în cadrul negocierii, cu referire la prestaţiile, altele decât cele muzicale, pct. d) nu conţine o astfel de restricţie.

Această decizie nu a fost contestată de cătrc intimata-reclamantă, conţinutul ei fiind făcut public şi având un caracter obligatoriu.

Pe baza acestei decizii, apelanta a încheiat cu DACIN-SARA, organismul astfel împuternicit, protocolul din 14 iulie 2000, în care s-a prevăzut, la art. 2, că „pentru comunicarea publică în cinematografe a tuturor operelor audiovizuale, RADEF va plăti cătrc DACIN-SARA o cotă de 1% din încasările brute realizate după scăderea timbrului cinematografic, corespunzătoare drepturilor autorilor de opere audiovizuale, în conformitate cu art. 66 din Legea nr. 8/1996”.

Curtea a reţinut astfel că, la data încheierii acestui protocol, exista

0 dovadă irefragabilă a calităţii acestui organism, recunoscut de

O.R.D.A. printr-o decizie necontestată, ca având capacitatea legală de a negocia şi încasa sumele datorate, corespunzătoare drepturilor autorilor operelor audiovizuale, şi nu exista nicio dispoziţie legală sau administrativă care să o oblige la plata unor drepturi în favoarea intimatei-reclamante, de natura celor pretinse.

Prin urinare, în raport de dispoziţiile incluse în decizia O.R.D.A. nr. 13/1999 şi ale H.G. nr. 769/1999, obligaţiile asumate de către apelantă faţă de DACIN-SARA au acoperit sfera drepturilor ce formează obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, neexistând niciun motiv şi niciun temei juridic pentru a se considera că aceste obligaţii urmează a fi stabilite în favoarea reclamantei.

Această concluzie vizează exclusiv perioada cuprinsă între data de

1 aprilie 2001, avută în vedere de reclamantă la momentul formulării acţiunii şi data de 1 aprilie 2003, deoarece prin H.G. nr. 144 din 6 februarie 2003, a fost aprobată metodologia privind utilizarea repertoriului de opere audiovizuale al organismelor de gestiune colectivă şi

a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale, cu excepţia autorilor muzicii.

In temeiul acestui act normativ, O.R.D.A. a emis decizia nr. 35 din 4 aprilie 2003, dccizie în cadrul căreia, fiind nominalizată DACIN-SARA drept organism de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale cuvenite autorilor de opere audiovizuale, este făcută, de această dată în mod expres, menţiunea exccptării operelor muzicale.

începând cu această dată şi având în vedere şi disputa născută în legătură cu organismul de gestiune colectivă a drepturilor în discuţie, orice interpretare contrară dispoziţiilor deciziei O.R.D.A. nu mai poate fi luată în considerare, astfel încât nici apărările apelantei legate de plata către DACIN-SARA a drepturilor de autor cuvenite pe domeniul audiovizual pentru autorii din domeniul cinematografic, inclusiv autorii de muzică, nu mai pot fi primite.

Pentru perioada 1 aprilie 2003 - 30 ianuarie 2004, pârâta datorează reclamantei sumele la care a fost obligată prin sentinţă, respectiv 3.590.396 mii lei, cu titlu de remuneraţie care, în absenţa stabilirii pe temeiul unei metodologii proprii, a fost avută în vedere la acelaşi procent de 2,25% din încasările brute, procent pretins prin cererca de chemare în judecată şi care sc situează în marja de aprccicre, între 0,5% şi 3%, prevăzută de dispoziţiile art. 131¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, pentru drepturile conexe.

Curtea de apel a constatat neîntemeiată critica legată de obligarea la plata unor penalităţi de întârziere, şi nu la plata unor dobânzi de întârziere, potrivit art. 1088 C. civ.

Potrivit obiectivului b) al raportului de expertiză efectuat la instanţa de fond, Cap. II, penalităţile pretinse de către reclamanta-intimată au fost calculate în limitele dobânzilor practicate de Banca Naţională a României şi ele urmează a fi plătite în raport de sumele acordate cu titlu de despăgubiri, potrivit dispoziţiilor metodologice ce se aplică prin asemănare, inclusiv ale celor cuprinse în H.G. nr. 769/1999.

Motivul de apel întemeiat pe dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. a fost găsit nefondat, pe considerentul că apelanta nu arc niciun interes în a susţine nelegalitatca sentinţei în legătură cu omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa prin dispozitivul sentinţei asupra ccrerii reclamantei de a fi obligată să comunice lista cuprinzând toate operele cinematografice comunicate public după data de 1 aprilie 2001 şi a cercrii de obligare la încctarca oricărei distribuiri de opere ce conţin muzică special creată.

Dispoziţia de admitere în parte a acţiunii a fost lămurită prin considerentele hotărârii apelate, neexistând niciun temei pentru anularea acesteia, în condiţiile în care motivarea sentinţei permite exercitarea controlului judiciar al legalităţii şi temeiniciei.

In sfârşit, valoarea remuneraţiei datorate de către pârâtă, stabilită pe bază de expertiză, are în vedere aspecte necontestate privitoare la operele făcute publice, criticile aduse sentinţei prin cel de-al treilea motiv de apel din cererea iniţială neputând fi valorificate în cadrul de verificare a legalităţii şi temeiniciei acesteia, în condiţiile în care apelanta nu a administrat alte probe, iar sentinţa este lămuritoare sub aspectul modului de calcul avut în vedere de cătrc expert.

In ce priveşte modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie, s-a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, pe temeiul căreia s-ar putea dispune obligarea acestui organism la plata sumelor datorate reclamantei-intimate, odată ce obligarea la plată a apelantei urmează a se dispune exclusiv pentru perioada în carc, deşi a avut cunoştinţă de organismul de gestiune colectivă desemnat de către O.R.D.A., nu a luat ca însăşi măsurile necesare în vederea începerii negocierilor cu organismul astfel desemnat, în condiţiile art. 131 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, în vigoare la momentul de referinţă avut în vedere, respectiv la 1 aprilie 2003.

împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta UCMR-ADA, cât şi pârâta RADEF.

1. Reclamanta a criticat decizia pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând încălcarea dispoziţiilor art. 1, art. 13, art. 70 şi art. 133 din Legea nr. 8/1996 şi ale art. 973 C. civ.

In dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că pentru perioada 1 aprilie 2001 - 1 aprilie 2003, instanţa de apel a privat pe autorii muzicii special create pentru opere cinematografice de remuneraţia datorată acestora de către utilizatori, cu motivarea că drepturile acestora ar fi fost pierdute din vedere de cadrul legal şi administrativ.

In realitate, dreptul Ia remuneraţie al autorilor de opere muzicale, cu sau fară text, este consfinţit de art. 1, art. 13 şi art. 70 din Legea nr. 8/1996, în limitele prevăzute de art. 133 din aceeaşi lege, precum şi de Convenţia de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998.

In ccca cc priveşte organismul de gestiune colectivă desemnat să colccteze remuneraţiile cuvenite autorilor operelor muzicale special crcate pentru opere cincmatografice, acesta este rcclamanta, aşa după

cum rezultă din decizia O.R.D.A. nr. 12/1999 şi din dispoziţiile art. 129 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, şi nu DACIN-SARA.

a _ ____

Intre RADEF şi DACIN-SARA a avut loc un litigiu, finalizat prin sentinţa civilă nr. 669/2004 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a stabilit definitiv că protocolul încheiat între cele două părţi nu are ca obiect şi drepturile autorilor de opere muzicale special create pentru operele audiovizuale.

De asemenea, respectivul protocol nu este opozabil reclamantei, conform art. 973 C. civ., conform căruia convenţiile nu au putere decât între părţile contractante.

In realitate, drepturile autorilor muzicii special create pentru opere audiovizuale sunt reglementate de H.G. nr. 769/1999, ale cărei dispoziţii au fost interpretate greşit de cătrc instanţa de apel.

Astfel, curtea a reţinut în mod greşit că tabelul cuprins în Anexa 3 a H.G. nr. 769/1999 face referire la cinematograf, ca fiind locul unde se transmite cu predilecţie opera cinematografică şi nu se referă la opera cinematografică de sine stătătoare.

Instanţa a pierdut din vedere capătul de tabel, care grupează în mod expres categoriile enumerate în funcţie de „Tipul spectacolului”, rubrică la care sunt menţionate concertcle şi spcctacolcle cu caracter muzical, spectacolele de circ, de teatru şi, printre ele, şi cinematografele.

A considera că textul actului normativ a vrut să facă referire doar la cinematograf ca sală, şi nu ca mod de comunicare publică a operelor muzicale cuprinse în opera audiovizuală care se aduce la cunoştinţa publicului prin intermediul cinematografului, este contrar oricărei reguli de interpretare gramaticală, sistematică şi logică.

In opinia recurentei, legiuitorul a avut în vedere operele cinematografice, şi nu locul în sine, atunci când a inclus în tabelul din Anexa 3 a H.G. nr. 769/1999 menţiunea „cinematografe”.

Totodată, nu poate exista îndoială asupra scopului lucrativ al comunicării publice în cinematografe, a operelor muzicale cuprinse în filmele utilizate de pârâta RADEF România Film, caracteristic acestui tip de comunicări publice în scop lucrativ fiind faptul că accesul publicului la aceste activităţi se face pc bază de bilet.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii ca neîntemeiat a apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Pârâta RADEF - „RomâniaFilm” a criticat decizia pentru nele-galitate, sub următoarele aspecte:

2.1. In opinia recurentei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost greşit respinsă, deoarece, potrivit art. 124 şi art. 125 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, trebuia lămurită împrejurarea dacă există identitate între cei care au mandatat-o pe reclamantă şi cei care se consideră autori de muzică de film sau, aşa cum pretinde reclamanta, autori ai operei audiovizuale.

Aceasta deoarece, potrivit textului de lege menţionat, organismul de gestiune colectivă acţionează în limitele mandatului încredinţat, or, reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a aduce la cunoştinţa publicului datele prevăzute în art. 125 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, printre carc şi pe cea referitoare la categoriile de titulari de drepturi pe care îi reprezintă.

2.2. Recurenta consideră nelegală obligarea sa la plata sumei de 3.590.396 mii lei, deoarece expertul a aplicat un procent de 2,25% din reţeta brută, prevăzut de H.G. nr. 532/1992 pentru filmele de lung metraj, deşi pârâta a difuzat şi filme de scurt metraj.

Instanţa de apel a considerat corect procentul, referindu-se la dispoziţiile art. 133¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996, carc a fost introdus prin Legea nr. 587/2004, or, perioada pentru carc s-a efectuat calculul este anterioară intrării în vigoare a legii, şi anume 1 aprilie 2003 - 30 ianuarie 2004.

Obligând-o pe pârâtă la plata remuneraţiei pentru această perioadă, instanţa de apel nu a interpretat legea, ci a adăugat la aceasta.

Astfel, art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 face referire la proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, însă proiecţia operelor cinematografice nu trebuie confundată cu difuzarea operelor muzicale, indiferent dacă aceasta se realizează în sălile de cinema.

Potrivit art. 70 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, modificat prin

O.U.G. nr. 123/2005, prin contractele încheiate între autorii operei audiovizuale şi producător, în lipsa unei clauze contrare, se prezumă că aceştia, cu excepţia autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului drepturile exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său, dar acest text de lege a intrat în vigoare abia la 19 septembrie 2005, iar legea civilă se aplică numai pentru viitor.

In lipsa dovezilor că muzica a fost spccial creată pentru film nu sunt recunoscute de lege drepturile celui care a creat-o, aceasta fiind parte integrantă a operei audiovizuale.

De aceea este foarte important să se stabilească cine sunt autorii care au conferit mandat special reclamantei pentru încasarea remuneraţiei, dacă aceştia figurează în repertoriul organismului de gestiune colectivă, poziţia lucrării şi dacă compoziţia a fost folosită într-un film de lung sau de scurt metraj.

Totodată, cum gestionarea colectivă nu este obligatorie pentru proiecţia publică a operelor cinematografice, se impune ca reclamanta să facă dovada mandatului special dat de membrii săi pentru promovarea unei asemenea acţiuni, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 129¹ din Legea nr. 8/1996.

Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea în tot a acţiunii reclamantei.

Au depus întâmpinare atât reclamanta, cât şi pârâta, fiecare solicitând respingerea recursului declarat de partea adversă, precum şi

O.R.D.A., care a solicitat menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei de respingere a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva sa.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de cele

două recurente, înalta Curte constată următoarele:

1. Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost în mod corect soluţionată de către curtea de apel, neputându-se reţine încălcarea sau aplicare greşită a vreunui text de lege.

Astfel, pentru ca reclamanta să poată intenta o acţiune pentru obligarea pârâtei la plata remuneraţiei cuvenite autorilor operelor muzicale trebuia să facă dovada că are calitatea de organism de gestiune colectivă a drepturilor acestei categorii de autori, calitate cerută de art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Or, sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că reclamanta are calitatea de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul muzical, care i-a fost recunoscută prin decizia O.R.D.A. nr. 3/1997, şi că prin decizia O.R.D.A nr. 12/1999 reclamanta a fost desemnată să colecteze sumele datorate de utilizatori stabilite prin

H.G. nr. 796/1999.

In mod just a reţinut instanţa de apel că, pentru dovedirea calităţii procesuale active, reclamanta nu este ţinută să depună la dosar listele cu autorii pc carc îi reprezintă.

Dacă reclamanta înţelege sau nu să pretindă plata drepturilor cuvenite ca urmare a difuzării unor opere muzicale care nu se află în repertoriul său este o chestiune carc ţine de temeinicia pretenţiilor, şi nu de calitatca sa procesuală activă.

2. In ceea ce priveşte perioada pentru care reclamanta este îndreptăţită să solicite pârâtei plata drepturilor cuvenite autorilor pe care îi reprezintă, critici le reclamantei sunt întemeiate.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că pentru perioada 1 aprilie 2001

- 1 aprilie 2003 cadrul legal şi administrativ a pierdut din vedere drepturile de autor pentru muzica special creată pentru cinematografe, situaţie ce a făcut posibilă tratarea acestor opere împreună, şi nu distinct de opera audiovizuală privită în ansamblu, precum şi încheierea protocolului dintre pârâtă şi DACIN-SARA, organismul de gestiune colectivă a drepturilor cuvenite din comunicarea publică în cinematografe a operelor audiovizuale.

Concluzia instanţei de apel nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:

Este necontestat faptul că muzica spccial creată pentru film, ca operă muzicală, este protejată de legea dreptului de autor.

Trebuie precizat că şi în forma iniţială a Legii nr. 8/1996, art. 70 prevedea - ca şi în forma actuală a acesteia - excepţia referitoare la autorii muzicii special create, aşa încât susţinerea recurentei-pârâte privind aplicarea retroactivă a legii este lipsită de suport.

In ceea ce priveşte gestiunea drepturilor patrimoniale de autor, legea a prevăzut, încă din forma iniţială, posibilitatea exercitării unora din acestea prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, în condiţiile prevăzute în titlul III, utilizatorii fiind obligaţi, potrivit art. 133 în forma iniţială, să achite autorilor un procent din încasările brute, pc baza negocierilor purtate cu organismele de gestiune colectivă care îi reprezintă pe autori, în condiţiile art. 130.

Referitor la organismul de gestiune colectivă carc îi reprezintă pc autorii muzicii spccial create, s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2102 din 10 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, că acesta este UCMR-ADA, şi nu DACIN-SARA.

S-a reţinut în considerentele acestei hotărâri că DACIN-SARA îi reprezintă pe autorii de opere audiovizuale, cu excepţia autorilor muzicii, conform art. 70 din Legea nr. 8/1996 şi că DACIN-SARA nu avea competenţa de a negocia în numele autorilor de opere muzicale, iar protocolul încheiat cu RADEF - încheiat la data de 14 iulie 2000, referitor la plata unei cote de 1% din încasările brute pentru comunicarea publică în cinematografe a tuturor operelor audiovizuale - nu se poate extinde asupra acestei categorii de autori, ale căror drepturi au fost stabilite prin H.G. nr. 769/1999.

Prin adeverinţa nr. FE350 din 4 octombrie 2006, depusă la dosar în rccurs, DACIN-SARA confirmă, de altfel, că nu a încasat de la RADEF remuneraţii pentru operele muzicale cuprinse în operele cinematografice şi că nu a avut mandat în acest sens din partea vreunui compozitor de muzică special creată pentru opera audiovizuală.

Referitor la H.G. nr. 769/1999, contrar a ceea ce s-a reţinut prin

decizia recurată, înalta Curte constată că acest act normativ este aplicabil în cauză.

Prin H.G. nr. 769/1999 s-au aprobat metodologiile privind utilizarea repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor, precum şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor, prevăzute în anexele 1-3, care fac parte integrantă din hotărâre.

Anexa 3 a menţionatei hotărâri cuprinde metodologia privind utilizarea repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor în scop lucrativ şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor.

In mod corect, tribunalul a reţinut că proiecţia cinematografică a filmului presupune utilizarea muzicii special create în scop lucrativ, deoarece, potrivit definiţiei din art. 1 al anexei 3, o atare utilizare presupune o comunicare publică a operei, direct de către artişti sau prin orice mijloc tehnic prin care muzica este prezentată în sine sau însoţeşte alte acţiuni, cum ar fi dansul, spectacolul de circ, sportul, prezentările de modă sau altele asemenea, în spaţii închise sau deschise, în care publicul plăteşte bilete de acces şi/sau consumaţii

In tabelul nr. 1 al anexei 3 se stabilesc remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale de autor pentru utilizarea operelor muzicale în spectacole şi, aşa după cum susţine recurenta, diferenţierea se face în funcţie de tipul spectacolului, spre deosebire de tabelele II şi III, în care criteriul de diferenţiere îl constituie tipul localului în care are loc comunicarea operelor muzicale.

După lit. A referitoare la concerte şi spectacole cu caracter muzical, lit. B se referă la alte spectacole: circ sau alte asemenea, spectacole pe gheaţă, teatru (...) cinematografe (...).

Pentru a se stabili dacă remuneraţiile prevăzute în acest act normativ se referă şi la autorii muzicii special create pentru film trebuie să se aibă în vedere ansamblul reglementării din H.G. nr. 769/1999 şi scopul acesteia, de aplicare a dispoziţiilor art. 130 şi art. 131 ale Legii nr. 8/1996 în forma în vigoare la acea dată, precum şi de intenţia de a stabili procente diferite pentru calculul remuneraţiei în funcţie de tipul spectacolului (tabelul I) şi, respectiv, de tipul localului în care arc loc comunicarea (tabelul II), de numărul de bilete (tabelul III) sau de caracterul ocazional al manifestării (tabelul IV).

Câtă vreme tabelul nr. I utilizează drept criteriu de diferenţiere „tipul spectacolulur’, nu se poate reţine că referirea la „cinematografe” de la lit. B pct. 4 arc în vedere locul comunicării operei, şi nu tipul spectacolului, respectiv proiecţia filmului, care include muzica special creată pentru acesta.

O atare interpretare a termenului „cinematograf’, utilizat impropriu de legiuitor, în loc de „proiecţii cinematografice”, nu ţine seama de contextul în care acest termen este utilizat şi este contrară scopului reglementării din H.G. nr. 769/1999, cât şi dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, pe care urmăreşte să le aplice.

Prin urinare, înalta Curte constată că, şi pentru perioada 1 aprilie 2001 - 1 aprilie 2003, pârâta datorează reclamantei, care îi reprezintă pe autorii muzicii special create pentru film, remuneraţia pentru utilizarea operelor.

Această obligaţie îşi are izvorul în Legea nr. 8/1996 - art. 13, art. 70, art. 123, art. 130, art. 131 şi art. 133 în forma iniţială - iar cuantumul acesteia se determină potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 769/1999, dată în aplicarea art. 130 alin. (1) lit. b) şi art. 131 alin. (1 )-(4) din lege.

3. Referitor la modul de calcul al remuneraţiei datorate, criticile recurcntci-pârâte sunt nefondate.

Chiar dacă instanţa de apel s-a referit la dispoziţiile art. 131¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, pentru perioada 1 aprilie

2003 - 1 aprilie 2004, anterioară modificării legii prin Legea nr. 285/2004, procentul avut în vedere de expert, de 2,25% din încasările brute, este chiar cel prevăzut de H.G. nr. 769/1999, anexa 3, tabelul I, lit. B, pct. 4, act normativ aplicabil pentru perioada de referinţă.

In ceea ce priveşte criticile referitoare la necesitatea administrării de dovezi pentru a se stabili dacă autorii reprezentaţi de reclamantă au creat sau nu muzica special pentru film, cine sunt aceştia, dacă figurează sau nu în repertoriul reclamantei, dacă au dat sau nu mandat special de reprezentare, dacă filmele difuzate au fost de lung sau de scurt metraj, înalta Curte constată că aceste critici nu numai că privesc situaţia de fapt şi nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., dar sunt formulate pentru prima dată în recurs, nefiind valorificate pc calea apelului şi nu pot face obicct de analiză omisso medio.

Pentru toate aceste considerente, înalta Curte, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., a admis recursul reclamantei şi, în baza art. 296 C. proc. civ., a modificat în parte decizia, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului.

înalta Curte a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei şi a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă împotriva acesteia.

In baza art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată la plata suinei de 2398,45 RON, cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar şi onorariul de avocat.

← Drept de autor. Fotografie. Difuzarea acesteia. Drept la...		Drept de autor. Opere scrise. Organism de gestiune colectivă... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drept de autor. Muzică special creată pentru film. Organism de gestiune colectivă care îi reprezintă pe autori. Calitate procesuală activă. Utilizarea muzicii în scop lucrativ. Drept la remuneraţie echitabilă