Drept de autor. Operă scrisă. Drept exclusiv de a traduce opera şi de a o edita. încălcare
| Comentarii |
|
Legea nr. 8/1996, art. 1 alin. (2), art. 7, art. 8, art. 139 1
Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar potrivit art. 7 şi art. 8 din lege, constituie obiect al dreptului de autor, atât operele originale de creaţie intelectuală, cât şi operele derivate, cum sunt traducerile.
Utilizarea operei de creaţie intelectuală, înţelegând prin aceasta şi dreptul de a realiza o operă derivată şi de a o edita în condiţiile art. 48 din lege, se poate realiza numai cu acordul autorului operei sau persoanei căreia i-a fost transmis, în condiţiile legii, dreptul de autor.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3362 din 30 martie 2006, în B.J., baza de date
1 Legea nr. 8/1996 a fost modificată ulterior prin Legea nr. 329/2006 (M. Of. nr. 657 din 31 iulie 2006), art. 1 alin. (2) având în prezent următorul conţinut: „Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată”. Soluţia îşi păstrează actualitatea şi în raport de noua reglementare.
La 14 ianuarie 2002, reclamanta SC H. SA Bucureşti a chemat în judecată pârâta SC G. SRL Cluj-Napoca, cerând să se constate că este titulara exclusivă a dreptului de traducere, reproducere şi difuzare a operei literare „Sein und Zeit” („Fiinţă şi timp”), având ca autor pe Martin Heidegger şi că pârâta a încălcat aceste drepturi.
Ca atare, solicită ca pârâta să fie obligată să înceteze, de îndată, tipărirea şi comercializarea acestei opere, să retragă de pe piaţă toate exemplarele lucrării pe care le-a tipărit sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 100 milioane de lei/zi de întârziere precum şi să fie obligată să îi predea, în vederea distrugerii, toate exemplarele tipărite.
Totodată, reclamanta a cerut să sc încuviinţeze publicarea hotărârii judecătoreşti de admitere a ccrerii pe cheltuiala pârâtei.
In motivarea ccrcrii, reclamanta a arătat că a încheiat la data de 11 ianuarie 1995 cu socictatca germană M.N.V.G. & Co. KG un contract prin carc i s-a acordat o liccnţă exclusivă de publicare în limba română a lucrării, pe o perioadă de 48 de luni prelungite cu încă doi ani, convcnţie în baza cărcia a încheiat un contract de traduccrc a lucrării cu domnul G.L.
Arată reclamanta că, în cursul anului 2001, a constatat apariţia în librăriile din întreaga ţară a lucrării, tradusă şi distribuită în limba română, fară a avea un asemenea drept, de SC E.G. SRL Cluj-Napoca, sens în care în raport de dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, se impune admiterea cererii deduse judecăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 83 din 11 februarie 2002, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
In motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta este titulara exclusivă a dreptului de traducere, reproducere şi difuzare în limba română a operei „Sein und Zeit” de Martin Heidegger, iar pârâta i-a încălcat acest drept, caz în care, în temeiul art. 139 alin. (2) raportat la art. 48 şi urm. din Legea nr. 8/1996, se impune admiterea acţiunii.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, invocând necompetenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti de a soluţiona cauza, iar pc fondul procesului, nelegalitatea hotărârii, susţinând că numai printr-o interpretare eronată a clauzelor contractuale, prima instanţă a reţinut că reclamanta ar avea exclusivitate cât priveşte dreptul de a traduce, reproduce şi difuza opera în litigiu, prin contractul invocat aceasta dobândind doar „licenţa exclusivă pentru publicarea lucrării”.
Pârâta susţine că a procedat la publicarea operei în baza acordului dat de Editura V.C., care a publicat opera completă a autorului şi are drepturi asupra acesteia, caz în care, în mod eronat, s-a reţinut că ar fi încălcat dreptul dobândit de reclamantă, cu consecinţa admiterii acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 27 din 24 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a 111-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
In motivarea deciziei, s-a reţinut că excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti nu poate fi primită, întrucât nu a fost invocată în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 118 şi art. 136 C. proc. civ., şi anume în faţa primei instanţei şi până la prima zi de înfăţişare.
Cât priveşte fondul procesului, instanţa a reţinut că apelanta, prin probatoriul administrat, nu a dovedit că ar fi avut acordul titularului dreptului de autor pentru traducerea, reproducerea şi difuzarea lucrării, respectiv că Editura V.C. ar fi titulara unui astfel de drept pc care i l-ar fi transmis în mod valabil, caz în care sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, care, motivând, reiterează apărarea privind greşita interpretare de către instanţele de fond a clauzelor contractului în baza căruia reclamanta pretinde că a dobândit un drept de exclusivitate cu privire la opera în litigiu şi afirmă că atâta timp cât a avut acordul domnului Hermann Heidegger, fapt dovedit cu înscrisurile depuse, era îndreptăţită să traducă şi să publice lucrarea.
Recurenta a mai susţinut că opera în litigiu, fiind publicată în anul 1990, nu beneficiază de protecţia prevăzută de Legea nr. 8/1996, pentru ca, în finalul recursului, să afirme, în contradicţie cu prima parte a recursului, că în speţă erau incidente dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 8/1996.
Analizând criticile recurentei, înalta Curte constată că nu pot fi primite, pentru următoarele considerente.
Opera de crcaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar potrivit art. 7 şi art. 8 din lege, constituie obiect al dreptului de autor, atât operele originale de creaţie intelectuală, cât şi operele derivate, cum sunt traducerile.
Utilizarea operei de creaţie intelectuală, înţelegând prin aceasta şi dreptul de a realiza o operă derivată şi de a o edita în condiţiile art. 48 din lege, se poate realiza numai cu acordul autorului operei sau persoanei căreia i-a fost transmis, în condiţiile legii, dreptul de autor.
Or, în speţă, titularul dreptului de autor asupra operei „Sein und Zeit” este Herman Heidegger, administrator al moştenirii autorului acesteia Martin Heidegger, aspect necontestat de către părţile litigante.
Potrivit memorandumului privind contractul încheiat la 11 ianuarie 1995, M.N.V.G. & Co. KG, societate care are consimţământul proprietarului operei, a acordat reclamantei „licenţă exclusivă pentru publicarea în copertă şi/sau pe hârtie, în limba română a lucrării intitulate: Martin Heidegger - Sein und Zeit, pe o durată de timp, în condiţiile patrimoniale prevăzute în contract în baza căruia editura româncască a încheiat, la data de 20 februarie 1996, un contract de editare-traduccre a lucrării cu autorul G.L.
In baza contractului menţionat, proprietarul operei a cedat reclamantei, adică a editorului şi dreptul de a autoriza traducerea şi adaptarea operei, în sensul art. 49 din lege, stipulându-se, în mod expres că „traducerea lucrării va fi efectuată cu bună-crcdinţă şi acurateţe (...)”. Aşa fiind, cum reclamanta a dobândit un drept protejat de Legea nr. 8/1996, anume un drept exclusiv de a publica, în România, lucrarea tradusă în limba română şi, cum pârâta a tradus şi distribuit pc piaţă lucrarea fară a avea un asemenea drept, în mod just, instanţele de fond au reţinut că reclamanta justifica interes în promovarea ccrcrii deduse judecăţii, sub acest aspect fiind irclevant faptul că proprietarul operei, la rândul său, nu a înţeles să o acţioneze în judecată pentru despăgubiri.
Apărarea pârâtei, reiterată prin recurs, în sensul că ar fi dobândit dreptul de traducere şi de publicare asupra operei în litigiu, de la titularul drepturilor de autor, Martin Heidegger, nu poate fi primită, pentru următoarele considerente.
Prin înscrisurile depuse la dosar rezultă că, într-adevăr, pârâta a purtat o corespondenţă cu Herman Heidegger, fară însă ca, din cuprinsul înscrisurilor invocate prin recurs, să rezulte că acesta şi-ar fi dat acordul privind traducerea şi publicarea de către aceasta a operei.
Dimpotrivă, în cuprinsul corespondenţei relevate în cauză, Hermann Heidegger arată că „ceea cc a ncgociat editura mea germană N. a avut întotdeauna deplinul meu acord" şi că Editura sa N., precum şi alte edituri, trebuie să respccte contractele încheiate între ele şi nu înţelege să intervină în conflictul ivit între editurile româneşti.
Aşa fiind, cum însuşi proprietarul recunoscut al operei îşi manifestă acordul pentru contractul încheiat de editura sa N. cu Editura H. Bucureşti şi cum recurenta nu poate prezenta un contract valabil încheiat cu acesta sau cu o altă editură căruia proprietarul să-i fi
conferit dreptul de a utiliza opera, în mod corect, instanţele de fond au reţinut că aceasta se face vinovată de încălcarea dreptului dobândit de reclamantă, cu consecinţa obligării la plata de despăgubiri.
Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, recursul dedus judecăţii este nefondat şi a fost respins ca atare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere că, potrivit art. 149 alin. (2) din lege, beneficiază de protecţia acestei legi şi operele realizate anterior intrării sale în vigoare, în condiţiile prevăzute de alin. (1), iar dispoziţia art. 147, invocată în recurs, nu se aplică raportului dedus judecăţii în prezenta cauză.
| ← Drept de autor. Opere scrise. Organism de gestiune colectivă... | Drept de autor. Operă derivată. Antologie de poezii.... → |
|---|
