Drept de autor. Operă derivată. Traducere. Condiţiile protecţiei. Reproducere neautorizată a operei. Prejudiciu. Aplicarea legii în timp
| Comentarii |
|
Decretul nr. 321/1956, art. 3, art. 10 alin. (1) lit. a) !)
Legea nr. 8/1996
1. Instanţa a imputat reclamantei lipsa dovezii că autorul său ar fi obţinut în prealabil acordul autoarei romanului pentru a realiza opera derivată care este traducerea şi că, în lipsa unui asemenea acord, traducerea în limba română nu beneficiază de protecţie.
în cauză nu s-a făcut însă dovada că titularul dreptului de autor al operei originale sau cel al traducerii în limba rusă ar fi reclamat încălcarea dreptului de utilizare a operei şi ar fi obţinut constatarea unei atare încălcări, cu consecinţa lipsirii de protecţie a operei derivate constând în traducerea romanului în limba română.
1 Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor a fost abrogat prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
2. Aşa cum pentru opera iniţială, una din condiţiile protecţiei o reprezintă originalitatea, şi pentru opera derivată se cere îndeplinirea acestei condiţii.
Chiar dacă în cazul traducerii se porneşte de la o operă preexistentă, aportul creator al traducătorului nu poate fi negat şi constă în modul de selecţie a termenilor şi expresiilor, precum şi de îmbinare a acestora, pentru a transmite cât mai fidel cu putinţă mesajul operei iniţiale.
Calitatea ori valoarea traducerii - ca de altfel nivelul calitativ al oricărei opere - nu reprezintă un criteriu ori o condiţie pentru acordarea protecţiei legale prin drept de autor.
3. Din expertiza de specialitate efectuată în cauză s-a reţinut identitatea perfectă a lucrării publicate de pârâţi cu lucrarea tradusă de autorul reclamantei şi publicată în anul 1924.
încălcarea dreptului de reproducere a operei s-a produs în anul 1991, sub imperiul Decretului nr. 321/1956 care proteja, la rândul său, prin drept de autor traducerile operelor literare, în art. 10 alin. (1) lit. a), iar în art. 3, referindu-se la cuprinsul dreptului de autor, enumera dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii, precum şi dreptul de a trage foloase patrimoniale din reproducerea şi difuzarea operei.
Or, pârâţii au procedat la publicarea operei derivate, fără acordul succesoarei în drepturi a autorului, fără a achita acesteia drepturile băneşti cuvenite şi zădărnicindu-i astfel încercarea reclamantei de a încheia contractul de editare cu o altă editură, prin apariţia pe piaţă a ediţiei neutorizate.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 963 din 2 februarie 2007, în R.R.D.P.I. nr. 2/2007, p. 186-196
Prin acţiunea înregistrată la 14 februarie 1992, reclamanta P.C.L. a chemat în judecată pe pârâţii Editura H. Bucureşti şi P.D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-i oblige pe pârâţi la plata sumei de 13.800 lei, prejudiciu estimat de reclamantă la data introducerii acţiunii, ca fiind cauzat prin publicarea fară acordul său a traducerii romanului „Baraba”, traducere aparţinând tatălui reclamantei, actualmente dccedat; totodată, a solicitat chemarea în garanţie
a I.P.B., care a tipărit lucrarea.
Prin sentinţa civilă nr. 2262 din 11 martie 1992, Judecătoria Galaţi a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Aceasta din urmă şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3891 din 7 aprilie 1997.
Prin sentinţa civilă nr. 808 din 24 iunie 1999, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta P.C.L. împotriva pârâţilor SC V. SRL (fostă SC H. SRL) şi P.D., pc carc i-a obligat în solidar la plata sumei de 96.915.042 Ici despăgubiri civile către reclamantă, respingând, totodată, ccrerca de chemare în garanţie a C.N.I. C. SA Bucureşti, Sucursala I.B.B. (fostă Î.P.B.).
Pentru a pronunţa accastă hotărâre, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Reclamanta este moştenitoarea defunctului L.C., carc a tradus în limba română romanul „Varava” al autoarei Maria Corel li.
Editura V. (fostă H.), al cărci patron este P.D., a publicat fară consimţământul reclamantei romanul „Baraba”, al cărui conţinut este în totalitate identic cu cel publicat anterior sub titlul „Varava”, astfel după cum s-a constatat prin expertiza literară efectuată în cauză.
In acest mod i s-a creat reclamantei un prejudiciu în valoare de 96.915.042 lei.
Tribunalul a reţinut încălcarea dreptului de a consimţi la utilizarea operei de către alţii şi a aplicat, în drept, dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 321/1956, sub imperiul căruia s-a născut dreptul de autor al reclamantei, şi pe cele ale art. 998 C. civ.
In ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 60 C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădca în pretenţii, însă numai în condiţiile în care se face dovada existenţei unui raport juridic de obligaţie, ceea ce în cauză nu s-a făcut.
împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta, pârâtul P.D. şi pârâta SC V. SRL.
Prin decizia civilă nr. 57A din 8 februarie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta SC V. SRL, a admis apelul dcclarat de pârâtul P.D., a schimbat în parte sentinţa, a respins ca nefondată acţiunea, a înlăturat obligaţia pârâţilor
de a achita diferenţa de taxă judiciară de timbru de 18.815.800 lei şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
In anul 1991, Editura H., condusă de P.D. a editat şi vândut romanul „Baraba”.
In anul 1924, acelaşi roman a fost tradus şi publicat de către L.C., tatăl reclamantei, sub titlul „Varava”.
Curtea de apel a arătat că se pune problema încălcării unui drept de autor asupra unei opere derivate, constând din traducerea unui roman, opera derivată fiind protejată atât de Legea proprietăţii literare şi artistice din 1923, cât şi de Dccretul nr. 321/1956.
Pc baza probelor administrate, instanţa de apel a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civilc delictuale a pârâţilor, dcoarece nu s-a dovedit că traducerea făcută în anul 1924 de către tatăl reclamantei avea caracterul unei opere derivate, pentru a fi ocrotită, şi nici că a existat consimţământul autoarei romanului, Maria Corelli, pentru efectuarea traducerii.
Aceasta deoarece, în cazul unei traduceri, carc este o operă derivată, aportul traducătorului poate avea un caracter original, prin alegerea şi combinarea cuvintelor şi expresiilor celor mai potrivite pentru a reda, în limba în carc se efectuează traducerea, nuanţa exactă a ideilor şi sentimentelor exprimate în opera originală.
De asemenea, autorul operei originale are un drept personal nepatrimonial în a aprecia dacă alcătuirea unei opere derivate după opera sa originală este oportună şi dacă cel care doreşte să realizeze opera derivată are însuşirile considerate de autor ca fiind necesare în acest scop.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate sub două aspecte:
1. Sub un prim aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit problema timbrajului şi că cererea apelantului-pârât trebuia anulată ca netimbrată, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Aceasta, dcoarece apelantul nu a achitat diferenţa de taxă de timbru până la suma de 18.363.355 lei, aşa cum i s-a pus în vedere de către instanţă, situaţie în care nu trebuia să i se permită să susţină apelul pe fond, ci să i se aplice sancţiunea prevăzută de lege.
2. Pe fond, recurenta susţine că soluţia de respingere a acţiunii este nelegală, dcoarece art. 8 lit. a) din Legea nr. 8/1996, carc a abrogat Decretul nr. 321/1956, care, la rândul său, a abrogat Legea pro
prietăţii literare şi artistice din anul 1923, protejează traducerile, ca opere derivate.
Romanul „Varava” a fost scris în limba engleză de autoarea Maria Corelli şi tradus în limba rusă de către prinţesa Kropotkin în anul 1902.
Această din urmă versiune a fost găsită în anul 1906 în Rusia de către tatăl reclamantei, care a efectuat traducerea în limba română din limba rusă şi a publicat-o la data de 14 mai 1924.
Aşa după cum s-a menţionat chiar în prefaţa cărţii, autoarea Maria Corelli a decedat în aprilie 1924, în vârstă de 60 de ani.
In opinia rccurcntci, nu se mai putea pune problema vreunui acord din partea Măriei Corelli sau a prinţesei Kropotkin pentru traducerea şi publicarea operei în limba română.
Având în vedere identitatea textului publicat de pârâţi cu cel al traducerii efectuate de autorul reclamantei, instanţa trebuia să constate îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Astfel, pârâţii au dat dovadă de rca-crcdinţă, prin aceea că au eliminat prima pagină, care conţinea însemnări esenţiale despre operă, precum şi prefaţa semnată de L.C., susţinând fară temei că ar fi utilizat la tipar un exemplar al romanului găsit în Biblioteca Academiei, editat în anul 1883 în oraşul Lcipzig.
Recurenta solicită admiterea recursului, schimbarea deciziei curţii de apel, admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor în solidar la plata suinei de 613.544.541 lei, prejudiciu reactualizat, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Dosarul a fost iniţial înregistrat pe rolul Secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie, care, prin încheierea din 1 martie 2002, a dispus scoaterea acestuia de pe rol şi trimiterea sa la Secţia civilă a aceleiaşi instanţe, în considerarea naturii civile a litigiului.
Intimaţii nu au depus la dosar întâmpinare, ceea ce atrage decăderea acestora din dreptul de a mai propune probe sau formula apărări ori excepţii, în afară de cele de ordine publică.
Intimatul P.D. a depus la dosar concluzii scrise, în cuprinsul cărora a susţinut că nu a încălcat niciun drept al reclamantei, tatăl acesteia neavând acordul autoarei romanului pentru efectuarea traducerii, iar direcţionarea lucrării publicate de către pârâţi facându-se după originalul „Barabbas” de M. Corelli, apărut la Leipzig, la Editura Bernhard Tauchnitz în anul 1893; în acest sens, a depus la dosar o copie ccrtificată pentru conformitate a paginii de gardă a lucrării.
La data de 30 aprilie 2006 a decedat recurenta, procesul fiind continuat de moştenitorul acesteia, B.C.E., care şi-a dovedit calitatea cu certificatul de moştenitor nr. 138 eliberat la data de 2 noiembrie 2006 de Biroul notarial N. din Galaţi.
Intimatul P.D. a contestat introducerea în cauză a acestuia, cu motivarea că nu are niciun drept asupra operei pretins contrafăcute, deoarece, fiind moştenitor testamentar, i se aplică dispoziţiile art. 6 lit. c) din Decretul nr. 321/1956, care prevăd un termen de 15 ani după moartea autorului pentru exerciţiul drepturilor patrimoniale asupra operei de cătrc alţi moştenitori decât ascendenţii, descendenţii şi soţul autorului.
Un asemenea punct de vedere nu poate fi primit, deoarccc B.C.E. nu pretinde un drept asupra operei în calitate de moştenitor testamentar al autorului operei, pentru ca instanţa să proccdeze la o asemenea verificare a duratei de protecţic a operei.
Cea carc a pretins un asemenea drept a fost reclamanta P.C.L., în calitate de fiică a defunctului, iar sub acest aspcct, nu au fost formulate critici sau apărări carc să poată fi examinate în recurs.
Ceea cc tinde să valorifice B.C.E. este dreptul patrimonial de a obţine o reparaţie pentru prejudiciul cauzat de pârâţi, născut în patrimoniul reclamantei şi transmis prin succesiune legatarului universal.
Din punct de vedere procedural, introducerea acestuia în cauză s-a dispus în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ.
Analizând decizia recurată prin prisma şi în limita criticilor formulate, înalta Curte constată următoarele:
1. Este adevărat că la data de 1 februarie 2001, când au avut loc dezbaterile asupra apelurilor, reclamanta a solicitat anularea ca netimbrat şi a apelului declarat de pârâtul P.D. şi că neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru în cuantumul fixat de instanţă atrage, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, sancţiunea anulării cererii.
In speţă însă, curtea de apel nu a aplicat această sancţiune, deoarece a revenit motivat asupra cuantumului taxei judiciare de timbru stabilită iniţial, în sensul că pentru suma contestată de cătrc pârât, accea de 96.915.092 lei, taxa datorată este de 3.200.000 lei, achitată de acesta, şi nu de 18.815.800 lei, cum greşit i s-a pus în vedere.
în atare situaţie, în mod legal a proccdat instanţa de apel la judecarea pe fond a pricinii şi nu a anulat ca netimbrat apelul pârâtului.
2. Pe fond, hotărârea instanţei de apel este nelegală, pentru următoarele considerente:
Reclamanta s-a adresat instanţei pentru încălcarea dreptului patrimonial de utilizare a unei opere derivate, solicitând repararea prejudiciului produs prin această încălcare.
Instanţa de apel a reţinut inexistenţa unei opere legal protejate.
2.1. Sub un prim aspect, instanţa a imputat reclamantei lipsa dovezii că autorul său ar fi obţinut în prealabil acordul autoarei romanului pentru a realiza opera derivată care este traducerea şi că, în lipsa unui asemenea acord, traducerea nu beneficiază de protecţie.
Romanul intitulat „VARAVA” - ISTORISIRE DE PE TIMPUL LUI CRISTOS, în traducerea economului L.C., a fost publicat în România în anul 1924, sub imperiul Legii asupra proprietăţii literare şi artistice nr. 126 din 1923.
Acest act normativ prevedea, în art. 2, dreptul autorului unei opere de a se bucura pe tot timpul vieţii de dreptul exclusiv de a autoriza, printre altele, traducerile operei.
Acelaşi act normativ reglementa, în capitolul VI, protecţia drepturilor traducătorului unei opere.
Efectuarea unei traduceri ncautorizate de cătrc autorul operei originale reprezenta, potrivit reglementării menţionate, o încălcare a dreptului de autor, dar faptul că a existat sau nu o asemenea încălcare în ceea ce priveşte romanul „Varava” nu face obiectul prezentului litigiu.
In primul rând, fiind vorba despre încălcarea unui drept patrimonial de autor, singurii care puteau cere să se constate o asemenea încălcare ar fi fost autorul operei originale sau eventualii moştenitori, sub condiţia ca opera să nu fi căzut în domeniul public, aşa cum susţine reclamanta că s-a întâmplat la decesul autoarei Maria Corelli, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 126/1923.
In al doilea rând, verificarea unei asemenea pretinse încălcări nu se putea face cu ignorarea elementelor de extraneitate şi dispoziţiilor de drept internaţional privat incidente, în raport de împrejurarea că opera originală aparţine Măriei Corelli, a fost scrisă în limba engleză şi publicată în 1893 la Leipzig, iar apoi tradusă în limba rusă de către prinţesa Kroprotkin şi publicată în Rusia în anul 1902, traducerea în limba română fiind efectuată de L.C.
In cauză nu s-a făcut dovada că titularul dreptului de autor al operei originale sau titularul dreptului de autor al traducerii în limba rusă ar fi reclamat încălcarea de către L.C. a dreptului de utilizare a operei şi ar fi obţinut constatarea unei atare încălcări, cu consecinţa
lipsirii de protecţie a operei derivate constând în traducerea romanului în limba română.
2.2. Sub un alt aspect, curtea de apel a reţinut lipsa dovezii că traducerea efectuată de L.C. este originală.
Din considerentele deciziei nu rezultă foarte clar din ce punct de vedere traducerea romanului nu ar întruni condiţiile unei opere protejabile prin drept de autor şi care erau dovezile care, în opinia instanţei, ar fi demonstrat caracterul protejabil al operei.
Aşa cum pentru opera iniţială, una din condiţiile protecţiei o reprezintă originalitatea, şi pentru opera derivată se cere îndeplinirea acestei condiţii.
In speţă, s-a făcut dovada că romanul „Varava” a fost publicat în traducerea lui L.C. şi nu s-a contestat că transpunerea operei în limba română este rodul efortului său creator.
Chiar dacă în cazul traducerii se porneşte de la o operă preexistentă, aportul creator al traducătorului nu poate fi negat şi constă, aşa cum corect a arătat instanţa de apel, în modul de selecţie a termenilor şi expresiilor, precum şi de îmbinare a acestora, pentru a transmite cât mai fidel cu putinţă mesajul operei iniţiale.
Calitatea ori valoarea traducerii - ca de altfel nivelul calitativ al oricărei opere - nu reprezintă, însă, un criteriu ori o condiţie pentru acordarea protecţiei legale prin drept de autor.
Prin urmare, câtă vreme nu s-a făcut dovada contrară, în sensul că opera derivată nu ar fi rodul creaţiei lui L.C., traducerea romanului efectuată de acesta se bucură de protecţia dreptului de autor.
2.3. Apărarea intimatului în sensul că traducerea publicată de el în anul 1992 ar fi avut ca punct de plecare romanul intitulat „Barabbas”, publicat în 1893 la Leipzig, nu poate fi primită.
Din fotocopia paginii de gardă a acestei lucrări, depusă la dosar de către intimat, rezultă că este vorba despre o scriere în limba engleză -„BARABBAS - A DREAM OF THE WORLD TRAGEDY” - or, ceea ce a publicat intimatul este o lucrare în limba română.
Nu numai că intimatul nu a dovedit că varianta publicată de el reprezintă o traducere din limba engleză a unui alt traducător dccât L.C., dar din expertiza de specialitate efcctuată în cauză s-a reţinut identitatea pcrfcctă a lucrării publicate de pârâţi sub titlul „Baraba” cu lucrarea tradusă de autorul reclamantei şi publicată în anul 1924 sub titlul „Varava”.
2.4. In raport de această situaţie de fapt, instanţa de apel trebuia să constate că a avut loc o încălcare a dreptului de utilizare a operei derivate, care a produs reclamantei un prejudiciu.
încălcarea acestui drept s-a produs în anul 1991, sub imperiul Decretului nr. 321/1956, Legea nr. 8/1996 - invocată în recurs -intrând în vigoare ulterior.
Decretul nr. 321/1956 proteja, la rândul său, prin drept de autor traducerile operelor literare, în art. 10 alin. (1) lit. a), iar în art. 3, referindu-se la cuprinsul dreptului de autor, enumera dreptul de a consimţi la folosirea operei de cătrc alţii, precum şi dreptul de a trage foloase patrimoniale din reproducerea şi difuzarea operei.
Or, pârâţii au procedat la publicarea operei derivate având ca autor pc L.C., fară acordul succcsoarci în drepturi a acestuia, reclamanta P.C.L., fară a achita acesteia drepturile băneşti cuvcnite şi zădărnicind astfel încercarea reclamantei de a încheia contractul de editare nr. 003 din 3 mai 1991 cu Editura O. 2001, prin apariţia pc piaţă a ediţiei neautorizatc.
2.5. In ceea cc priveşte întinderea prejudiciului, s-au efectuat în cauză mai multe expertize, urmate de obiccţiuni ale părţilor şi de cxplicaţii ale experţilor.
Prima instanţă a omologat expertiza efectuată de expertul P.V., care a determinat prejudiciul adus reclamantei ca fiind egal cu profitul realizat de pârâţi de pe urma reproducerii operei literare.
In cauză s-a mai efectuat o expertiză de către D.I. şi Ş.N., refăcută ulterior la solicitarea reclamantei.
Pentru calcularea prejudiciului, experţii au reţinut ca fiind necontestate următoarele date:
Pârâţii au editat, în anul 1991, 56.800 exemplare ale cărţii, preţul acestora însumând 6.532.000 lei.
La acest preţ de vânzare au aplicat iniţial un procent de 12% din preţul volumelor publicate, iar apoi un procent de 25% din acest preţ, ca fiind cota maximă de care putea beneficia reclamanta în conformitate cu legislaţia în vigoare la acea dată; au dedus, de asemenea, impozitele pe venit şi au reactualizat suma în raport de indicclc inflaţiei pe perioada 1992-1997.
Atât reclamanta, cât şi pârâtul P.D. au formulat în apel critici referitoare la cuantumul acordat de instanţă, reclamanta imputând instanţei că, pronunţând hotărârea în anul 1999, nu a avut în vedere reactualizarea sumei pe perioada 1997-1999, iar pârâtul susţinând că nu au fost respectate dispoziţiile procedurale la cfectuarca noii exper
tize, iar instanţa nu a motivat de ce omologhează o anumită expertiză, şi nu alta.
Intr-adevăr, omologarea expertizei efectuate de expertul P.V. este lipsită de temei.
Ceea ce a solicitat reclamanta prin cererea de chemare în judecată a fost o sumă de bani corespunzătoare unui procent de 12% din preţul volumelor publicate fară autorizare, iar această cerere nu a fost modificată până la prima zi de înfăţişare.
Acest procent a fost avut în vedere de cei doi experţi atunci când, prin raportul întocmit la data de 22 octombrie 1998, au calculat un prejudiciu reactualizat cu coeficientul inflaţiei de 22.561.661 lei la nivelul datei de 31 decembrie 1997.
Prin concluziile scrise depuse la dosar de pârâtul P.D. la data de 24 iunie 1999, anterior pronunţării sentinţei civile nr. 808 din 24 iunie 1998 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a 11I-a civilă, acesta a solicitat în principal respingerea acţiunii, iar în subsidiar, stabilirea unui prejudiciu de 485.981 lei, reactualizat la suma de 22.561.661 lei.
Este întemeiată şi critica reclamantei potrivit cărcia suma calculată la o dată anterioară pronunţării hotărârii, neactualizată cu indicele inflaţiei, nu asigură o reparare integrală a prejudiciului suferit.
Deşi la dosar nu există o expertiză carc să reactualizeze la zi suma de 22.561.661 lei cuvenită reclamantului B.C.E. pentru consideren-
tele anterior arătate, înalta Curte va adopta o soluţie care să ţină seama de criticile găsite întemeiate ale ambelor părţi litigante, de faptul că procesul durează pe rolul instanţelor din anul 1992, iar o casare cu trimitere ar prelungi şi mai mult această durată, precum şi de dispoziţiile art. 3712 alin. (3) C. proc. civ., introduse prin Legea nr. 219/2005, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 459/2006.
Textul invocat permite organului de executare să procedeze, la cererea creditorului, la actualizarea obligaţiei stabilite în bani prin titlul executoriu, prevăzând şi criteriile aplicabile.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta P.C.L. şi continuat de B.C.E. şi a modificat în parte decizia atacată.
In baza art. 296 C. proc. civ., a schimbat în parte sentinţa tribunalului şi, în baza art. 3 pct. 3, art. 3 pct. 5 lit. a) şi art. 10 lit. a) din Dccrctul nr. 321/1956 şi art. 998 C. civ, i-a obligat pe pârâţi în solidar la plata sumei de 22.561.661 lei (ROL), sumă calculată la data de 31 deccmbrie 1997, care va fi reactualizată la data plăţii.
înalta Curte a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi dcciziei.
In baza art. 274 C. proc. civ., înalta Curte l-a obligat pe pârâtul P.D. la plata sumei de 1000 lei (RON), cheltuieli de judecată către recurentul B.C.E.
| ← Drept de autor. Operă derivată. Antologie de poezii.... | Drept de autor. Prezumţia calităţii de autor al operei.... → |
|---|
