Drept de retenţie. Caracter. Acordare. Condiţii
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1444
Orice persoană care deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva poate să reţină acel bun şi, deci, să refuze restituirea până ce i se plăteşte datoria legată de bunul respectiv.
Dreptul de retenţie, reglementat expres de dispoziţiile Codului civil pentru unele raporturi juridice, are o aplicare mai largă, fiind recunoscut oricărui deţinător al unui bun, ca un drept real de garanţie, atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărui restituire se cere.
Referitor la raporturile locative, art. 1444 C. civ. precizează că „ (...) locatarii nu pot fi daţi afară mai înainte de a fi dezdăunaţi de către locator (...) ”.
Dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie de către deţinătorul bunului.
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2018 din 2 noiembrie 1992
(B.J. - bază de date)
M.M. a chemat în judecată pe S.N. şi pe S.C. pentru a se dispune evacuarea lor din apartamentul nr. 116 în str. Turda nr. 127 bl. 2, sc. X, et. 5, Sectorul 1 Bucureşti, susţinând că pârâţii în prezent nu au nici un titlu legal pentru deţinerea acestui apartament, întrucât ordonanţa de adjudecare în baza căreia au ocupat locuinţa a fost desfiinţată de Curtea Supremă de Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 897 din 12 martie 1991, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea şi a dispus evacuarea pârâţilor pentru lipsa titlului locativ, obligându-i la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul declarat de pârâţi a fost respins de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin decizia nr. 1595 din 22 octombrie 1991.
Considerând că hotărârile enunţate sunt vădit netemeinice şi esenţial nelegale, procurorul general a declarat recurs extraordinar şi a cerut modificarea acestora în sensul respingerii acţiunii de evacuare, întrucât cauza în care s-a dat ordonanţa de adjudecare în favoarea pârâţilor nu este definitiv soluţionată, ci a fost trimisă de către Curtea Supremă de Justiţie, spre rejudecare.
Examinând cauza în raport de actele dosarului se constată următoarele:
Apartamentul din litigiu a fost atribuit reclamantei M.M. cu ocazia împărţirii bunurilor comune dobândite împreună cu G.D.
Pentru realizarea creanţelor stabilite în favoarea sa prin hotărârea de partaj, G.D. a solicitat vânzarea la licitaţie publică a apartamentului.
Urmare procedurii executării silite, apartamentul a fost adjudecat de soţii S.N. şi S.C. la preţul de 134.000 lei, prin sentinţa civilă nr. 4196 din 28 august 1989 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti confirmată prin respingerea recursului debitoarei, de către Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (decizia nr. 2907 din 13 noiembrie 1989). în baza acestor hotărâri, S.N. şi S.C. au ocupat apartamentul adjudecat.
Hotărârile menţionate au fost casate de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr. 2135 din 7 noiembrie 1990, cauza fiind trimisă pentru rejudecare cu îndrumarea de a fi respectate cerinţele legale referitoare la vânzarea prin licitaţie publică.
împrejurarea că dosarul având ca obiect executarea silită prin vânzarea la licitaţie publică a apartamentului în litigiu se află în rejudecare nu justifică, prin ea însăşi, respingerea cererii de evacuare formulată de M.M. proprietar al apartamentului, deoarece titlul legal al pârâţilor pentru deţinerea acestui apartament a fost desfiinţat, iar redobândirea proprietăţii printr-o nouă ordonanţă de adjudecare este incertă.
în aceste condiţii, propunerea din recursul extraordinar în sensul de a fi modificate hotărârile şi respinsă acţiunea în evacuare nu poate fi primită. Dar, hotărârile sunt greşite cu privire la un alt aspect.
Orice persoană care deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva poate să reţină acel bun şi, să refuze restituirea, până ce i se plăteşte datoria legată de bunul respectiv.
Dreptul de retenţie, reglementat expres de dispoziţiile Codului civil pentru unele raporturi juridice, are o aplicare mai largă, fiind recunoscut oricărui
deţinător al unui bun, ca un drept real de garanţie, atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărui restituire se cere.
Referitor la raporturile locative, art. 1444 C. civ. precizează că „(...) locatarii nu pot fi dati afară mai înainte de a fi dezdăunaţi de către locator (...)”.
Dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie de către deţinătorul bunului. Mai mult, constituind un mijloc de apărare al celui chemat în judecată pentru restituirea unui bun, instanţa are datoria, în temeiul art. 130 alin. (2) C. proc. civ. să pună în discuţia părţilor, în mod expres, toate aspectele legate de restituirea bunului, pentru ca deţinătorul să fie pus în situaţia de a-şi face toate apărările, inclusiv de a cere acordarea dreptului de retenţie.
în speţă, pârâţii au plătit la adjudecarea imobilului preţul apartamentului fiind, deci, de necontestat existenţa unei datorii în legătură cu apartamentul din care li s-a cerut evacuarea. Totodată au precizat că au adus îmbunătăţiri apartamentului dar instanţa, ignorând obligaţia stabilită de art. 130 C. proc. civ., nu i-a îndrumat asupra drepturilor pe care le pot invoca.
Declarând recurs împotriva sentinţei, pârâţii s-au referit expres la acordarea dreptului de retenţie, apărare pe care instanţa de recurs a înlăturat-o, menţionând posibilitatea unui litigiu distinct pentru recuperarea, de către pârâţi, a sumelor plătite de ei pentru şi în legătură cu apartamentul în discuţie. O asemenea concluzie este eronată, fiind necesar ca apărările pârâţilor referitoare la deţinerea apartamentului să fie analizate în litigiul având ca obiect evacuarea lor.
în aceste condiţii, hotărârile instanţelor fiind greşite, s-a impus casarea lor şi rejudecarea cauzei pentru examinarea tuturor apărărilor pârâţilor, sens în care a fost admis recursul extraordinar, în temeiul art. 312 pct. 2 lit. b) C proc. civ.
| ← Contract de vânzare-cumpărare de acţiuni. Acţiune în... | Accesiune imobiliară artificială. Constructor de bună... → |
|---|
