Drept de retenţie. Atributele conferite titularului dreptului
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480, art. 483, art. 1444
Dreptul de retenţie nu este un drept real accesoriu, nici o garanţie reală, şi el nu conferă creditorului retentor dreptul de a folosi bunul reţinut, de a-1 însuşi sau vinde la licitaţie pentru încasare.
Existenţa acestui drept nu conferă creditorului folosinţa gratuită a bunului debitorului.
C.A. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 571 din 9 martie 2000 (C.A.C.B.J. 2000 p. 154-157)
Prin sentinţa civilă nr. 772 din 15 februarie 1999, Judecătoria Bistriţa-Năsăud a respins acţiunea reclamantei S.E. împotriva pârâtei SC C. SRL Bistriţa, pentru plata folosinţei imobilului începând cu data de 19 mai 1997, compensarea creanţei ei de 8.919.343 lei cu suma datorată de pârâtă şi evacuarea pârâtei.
în motivare a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3523/1998, s-a constatat caracterul simulat al contractului de închiriere încheiat de pârâtă cu tatăl reclamantei, care la 19 mai 1997 a transferat proprietatea acesteia, chiria reală fiind de 100 dolari/lună şi nu de 50.000 lei/lună.
Contractul pârâtei a încetat la 17 mai 1997, pe perioada 1 februarie - 19 mai 1997, pârâta a fost obligată la 2.486.874 lei chirie fostului proprietar. Reclamanta a fost obligată la plata sumei de 8.919.343 lei către pârâtă.
S-a recunoscut pârâtei drept de retenţie până la plata creanţei şi s-a dispus evacuarea.
Pârâta foloseşte imobilul în temeiul dreptului de retenţie, reclamanta avea posibilitatea să plătească creanţa şi să execute evacuarea, pârâta nu s-a îmbogăţit în detrimentul reclamantei iar între părţi nu există temei legal sau convenţional care să justifice pretenţiile băneşti ale reclamantei.
Tribunalul Bistriţa-Năsăud, prin decizia civilă nr. 471 din 5 iulie 1999, a respins apelul reclamantei.
în motivarea deciziei, a reiterat motivarea primei instanţe, în continuare a reţinut că, pretenţia trebuia valorificată pe calea acţiunii în revendicare, ce nu s-a formulat.
Prin recurs, reclamanta solicită casarea deciziei în baza art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea apelului său şi în fond admiterea acţiunii în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 48.464.800 lei reprezentând chiria pe perioada 19 mai 1997 - 19 octombrie 1999, de 100 dolari lunar, la 16.712 lei/dolar, compensarea ei cu debitul său din sentinţa civilă nr. 3523/1998 şi evacuarea din imobilul proprietatea sa.
Examinând recursul, curtea reţine următoarele:
Instanţele au reţinut obiectul acţiunii reclamantei şi acesta l-au soluţionat, motivul de casare prevăzut de an. 304 pct. 8 C. proc. civ. nefiind prezent.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata folosinţei imobilului proprietatea sa, începând cu data de 17 mai 1997, compensarea ei cu creanţa sa din sentinţa civilă nr. 3523/1998 şi evacuarea din imobil a pârâtei.
Este corect faptul că. plata chiriei are ca temei contractul de închiriere, care între părţi a încetat la data de 19 mai 1997, în temeiul sentinţei civile nr. 3523/1998.
Dar, încadrarea în drept a cererii în plata preţului folosinţei proprietăţii, fară titlu, este dreptul şi obligaţia instanţei conform art. 130 C. proc. civ. şi art. 3 C. civ.
Drept urmare, temeiul de drept al cererii reclamantei este art. 480 C. civ., plata folosinţei proprietăţii, care potrivit art. 483 C. civ. reprezintă contravaloarea fructelor civile ce i se cuvin în cauză prin închirierea altei persoane.
împrejurarea că, valoarea fructelor o pretinde la chiria datorată de pârâtă şi stabilită prin hotărâre irevocabilă, împiedică acordarea lor, acceptată ca reală la preluarea imobilului.
Dreptul de retenţie conform art. 1444 C. civ., este mijloc de garantare a obligaţiei şi excepţie de neexecutare a hotărârii de evacuare, până la plată.
El nu este un drept real accesoriu, o garanţie reală şi astfel, nu conferă creditorului retentor dreptul de a folosi bunul reţinut, de a-1 însuşi sau vinde la licitaţie pentru încasare.
Prin urmare, existenţa lui în favoarea pârâtei nu-i conferă drept de folosinţă gratuită, a proprietăţii reclamantei, cum nelegal instanţele au reţinut,
drept dovedit şi necontestat, proprietarul fiind în drept a-şi valorifica atributul folosinţei şi fară acţiunea în revendicare.
Aşa fiind, pârâta trebuia obligată la plata sumei de 100 dolari SUA lunar, începând cu data de 17 mai 1997.
Compensaţia creanţelor este mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi ea este şi judiciară, nu doar legală şi convenţională.
Faptul că, o creanţă este stabilită printr-o hotărâre judecătorească iar cea de-a doua se cere a fi stabilită în altă cauză, nu face inadmisibilă compensaţia judiciară, cât timp ea trebuie făcută chiar şi în faza execuţiei silite.
Pentru efectuarea compensaţiei judiciare, creanţa pârâtei trebuie stabilită prin hotărâre iar prin recurs, reclamanta o cere pentru compensaţie pe perioada 17 mai 1997 - 19 octombrie 1999. Raportat la prevederile art. 300 şi 377 alin. (1) C. proc. civ., în vederea compensaţiei judiciare, creanţa pârâtei se va stabili pe perioada 19 mai 1997 - 19 iulie 1999, ce reprezintă 2600 dolari. Fluctuaţia dolarului în această perioadă, aproape zilnică, atestată de actele de la filele 5 şi 20 fond, 12 recurs şi 39 dosar nr. 5351/1997, de 7114 lei/dolar în luna mai 1997, la 12.187 lei în februarie 1999 şi 16.712 lei în octombrie 1999, corect este a se reţine valoarea la o medie de 12.187 lei/dolar.
Drept urmare, creanţa pârâtei pe perioada 19 mai 1997 - 19 iulie 1999, se va stabili la 31.686.200 lei, care se va compensa cu creanţa reclamantei de 8.919.343 lei şi în final, pârâta datora reclamantei suma de 22.766.857 lei.
Pârâta va datora reclamantei din 19 iulie 1999 şi până la predarea imobilului, 100 dolari lunar, în echivalentul în lei la data plăţii, în raport de cursul stabilit de Banca Naţională a României.
Urmare admiterii cererii de compensaţie judiciară, debitul reclamantei, temei al dreptului de retenţie al pârâtei, este stins cu data de 19 iulie 1999 şi astfel şi retenţia şi-a încetat efectul, ceea ce înseamnă că şi evacuarea condiţionată de plată a încetat, deci nu există impediment la executarea sentinţei civile nr. 3523/1998. Dar, cererea de evacuare formulată de reclamantă nu este fondată, ea este dispusă prin hotărâre irevocabilă şi condiţia executării a încetat.
în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., fiind prezent motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi admis în parte, decizia va fi casată şi judecând cauza, conform art. 296 C. proc. civ. apelul reclamantei va fi admis în parte şi sentinţa va fi schimbată în sensul că acţiunea reclamantei va fi în parte admisă şi în consecinţă:
Pârâta va fi obligată să plătească reclamantei suma de 31.686.200 lei, echivalentul fructelor civile nerealizate pe perioada 19 mai 1997 - 19 iulie
1999 şi din 19 iulie 1999, până la predarea imobilului 100 dolari lunar, în echivalentul în lei stabilit de B.N.R. la data predării.
Se va compensa creanţa reclamantei de 8.919.343 lei, cu creanţa pârâtei de 31.686.200 lei şi în final, pârâta va plăti reclamantei suma de 22.766.857 lei.
| ← Drept de retenţie. Condiţii. Obiect | Imobil preluat în mod abuziv. Revendicare. Lucrări noi şi... → |
|---|
