Garanţiile reale ale executării obligaţiilor. Creanţa garantată printr-un drept de retenţie. Dreptul creditorului de a-şi valorifica creanţa. Termen de prescripţie
| Comentarii |
|
Decretul nr. 167/1958, art. 16
Unul din caracterele dreptului de retenţie este acela de a fi indivizibil. Recunoaşterea judecătorească a dreptului de retenţie are ca efect principal facultatea creditorului de a refuza restituirea lucrului până la plata integrală a creanţei sale. Dreptul nu este afectat de eventualele modificări ce ar putea interveni cu privire la creanţă, achitarea ei parţială neinfiuenţănd dreptul de retenţie, a cărui caracteristică rămâne indivizibilitatea.
Titularul dreptului de retenţie, chiar dacă are deţinerea materială a bunului proprietatea debitorului, are dreptul să-şi valorifice creanţa numai înăuntrul termenului general de prescripţie care, potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, este de trei ani.
Deţinerea bunului, în temeiul dreptului de retenţie recunoscut în beneficiul titularului creanţei, nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive.
C.A. Iaşi, decizia civilă nr. 468 din 3 martie 2000 (C.A.I.B.J. 2000, p. 104-105)
Dreptul de retenţie nu este reglementat în Codul civil. Acest drept este dedus din unele texte din Codul civil, care recunosc, în cazuri limitate, dreptul unei persoane deţinătoare a unui bun aparţinând altuia, de a reţine bunul până când creditorul lucrului îşi execută obligaţia ce o are către el, plătindu-i sumele cheltuite cu lucrul.
Dreptul de retenţie este recunoscut în toate cazurile în care între lucrul deţinut de creditor şi datoria proprietarului lucrului există o legătură.
Unul din caracterele dreptului de retenţie este acela de a fi indivizibil. Recunoaşterea judecătorească a dreptului de retenţie are ca efect principal facultatea creditorului de a refuza restituirea lucrului până la plata integrală a creanţei sale. Dreptul nu este afectat de eventualele modificări ce ar putea interveni cu privire la creanţă, achitarea ei parţială neinfluenţând dreptul de retenţie, a cărui caracteristică rămâne indivizibilitatea.
Titularul dreptului de retenţie, chiar dacă are deţinerea materială a bunului proprietatea debitorului, are dreptul să-şi valorifice creanţa numai înăuntrul termenului general de prescripţie care, potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, este de trei ani.
Deţinerea bunului, în temeiul dreptului de retenţie recunoscut în beneficiul titularului creanţei, nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive.
Cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei sunt strict şi limitativ prevăzute în art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Or, recunoaşterea dreptului de retenţie este rezultatul unei hotărâri judecătoreşti, care produce efecte împotriva voinţei debitorului şi nu o recunoaştere din partea debitorului, în favoarea căruia curge prescripţia, pentru a se aplica dispoziţia înscrisă în art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958,
De asemenea, fiind un drept real accesoriu, dreptul de retenţie nu poate primi nici calificarea de act începător de executare sau procedură de executare pentru a se aplica dispoziţia înscrisă în art. 16 lit. c) din Decret.
Existenţa dreptului de retenţie, prin ea însăşi, nu ar putea primi nici calificarea de împrejurare care să justifice repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, deoarece pasivitatea titularului dreptului, manifestată prin neexercitarea dreptului de a-şi realiza creanţa în termenul prevăzut de lege, contravine raţiunii de a fi a prescripţiei extinctive.
Pentru aceste considerente, în speţă, corect s-a reţinut că dreptul reclamantei de a-şi valorifica creanţa este prescris, chiar dacă în beneficiul acesteia fusese recunoscut dreptul de retenţie.
| ← Accesiune imobiliară artificială. Drept de retenţie.... | Garantarea executării obligaţiilor. Retenţie. Conexiunea... → |
|---|
