Drept procesual civil. casare parţială cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 36 din data de 01.03.2018

- art. 180 - 184, art. 295 alin. 2, art. 297 alin. 1, art. 261 alin. 1 pct. 5, art. 312 alin. 1, 2, 3 din Vechiul Cod de procedură civilă

A existat o cerere de probațiune formulată în sensul de a se constata caracterul fals al contractului de vânzare cumpărare, or, instanța nu a pus-o în discuția contradictorie a părților, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 180 - 184 Cod de procedură civilă. Înscrisul a fost defăimat din perspectiva acestor dispoziții legale, cercetarea acestuia, în măsura în care a intervenit prescripția răspunderii penale, era necesar a fi făcută de instanța civilă.

Prima instanță s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere, greșit instanța de apel reținând contrariul, singura eroare a instanței de fond fiind nerezolvarea incidentului procedural în legătură cu înscrisul defăimat, procedură ce poate fi însă suplinită în calea de atac a apelului, raportat la art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Prin sentința civilă nr.494/12.03.1998 pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/1998, s-a admis acțiunea civilă înaintată de reclamanta (R), împotriva pârâților (P1) și soția (P2) și, prin urmare: s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în CF nr.182 (...), nr.top.139/a/2/b, în natură casă, curte și teren în suprafață de 892,5 m.p. cu titlu de cumpărare; s-a dispus întabularea dreptului de proprietate în acest sens în cartea funciară, pe numele reclamantei cu preluarea și a ipotecii de către reclamantă; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanții (P2) și (P1), solicitând în temeiul dispozițiilor art.103 alin.(1) și (2) din Codul de procedură civilă, să fie repuși în termenul de declarare a căii de atac, în consecință, apelanții au solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de fond, pentru ca și apelanții pârâții în cauză legal citați, să poată beneficia de dreptul de apărare și de a formula propriile sale pretenții asupra acestui transfer al dreptului de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 64/Ap/06.03.2014 pronunțată în dosar nr.(...)/(...)/1998, Tribunalul (...) a respins cererea de repunere în termenul legal de apel, formulată de apelantă, a admis excepția tardivității apelului formulat, invocată din oficiu și a respins apelul civil declarat de apelanți-pârâți (P2), (P1), împotriva Sentinței civile nr.494/12.03.1998 pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr.(...)/1998, în contradictoriu cu intimata-reclamantă (R), având ca obiect acțiune în constatare, ca tardiv introdus.

Împotriva acestei decizii, reclamanta (P2) a declarat recurs, cale de atac admisă de Curtea de Apel (...) prin decizia civilă nr.913/2014-R din 08.10.2014, dispunându-se casarea cu trimitere pentru o nouă judecare la aceiași instanță.

În urma casării cu trimitere cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului (...) sub dosar nr.(...)/(...)/1998*.

Prin concluziile scrise, apelanta (P2) solicită admiterea căii de atac promovate și desființarea sentinței civile nr.494/1998 cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond și restabilirea situației anterioare datei de 15.04.1998 din CF 182 (...) nr. top 139/a/2/b, pentru următoarele motive:

Prin decizia civilă nr.545/Ap din 22 decembrie 2014, Tribunalul (...) a admis apelul declarat de apelanții-pârâți (P2), dom. în (...), (...), jud.(...), (P1), dom. în (...), (...), jud.(...), împotriva Sentinței civile nr.494/12.03.1998 pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr.(...)/1998, în contradictoriu cu intimata-reclamantă (R), domiciliată în (...), (...), județul (...), având ca obiect acțiune în constatare.

A desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond - Judecătoriei (...).

Cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs (P2), solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul de a se constata că sentința instanței de fond, care a fost desființată de Tribunalul (...) prin decizia recurată, este nelegală și datorită lipsei motivării sentinței; a se dispune radierea din cartea funciară nr.182 (...) a înscrierilor de sub B.4 și B.5 efectuate în baza sentinței desființate, iar în subsidiar solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru ca aceasta să se pronunțe cu privire la lipsa motivării sentinței apelante, în rejudecare instanța de apel să se pronunțe și cu privire la cererea reclamantei de restabilire a situației anterioare din Cartea Funciară 182 (...).

Prin decizia civilă nr.193/R din 21 mai 2015, Curtea de Apel (...) a respins ca nefondat recursul civil declarat de pârâta (P2), cu domiciliul în (...), (...), județul (...), în contradictoriu cu intimata reclamantă (R)- cu domiciliul în (...), (...), județul (...) și cu intimatul pârât (P1) - cu domiciliul în (...), (...), județul (...), împotriva deciziei civile nr.545/Ap din 22 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul (...), pe care o menține în întregime.

Fără cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 482/19.04.2016 pronunțată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/(...)/1998*, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de către pârâții-reclamanți reconvenționali (P2), și soțul (P1). A admis acțiunea civilă formulată de reclamanta-pârâtă reconvențională (R), în contradictoriu cu pârâții-reclamanți reconvenționali (P2) și soțul (P1), având ca obiect prestație tabulară și prin urmare: a constatat vânzarea cumpărarea intervenită între reclamanta-pârâtă reconvențională (R) în calitate de cumpărătoare și pârâții-reclamanți reconvenționali (P2), și soțul (P1), în calitate de vânzători cu privire la imobilul înscris în C.F. nr.182 (...),nr.top.139/a/2/b în natură casă, curte și teren în suprafață de 892,5 m.p; a dispus întabularea în cartea funciară a celor de mai sus pe numele reclamantei pârâte reconvențional (R). A obligat pârâții-reclamanți reconvenționali (P2), și soțul (P1) să achite în contul reclamantei-pârâte reconvențional (R) suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond din probele administrate în cauză, respectându-se principiul contradictorialității a constatat că, potrivit antecontractului de vânzare cumpărare depus la dosarul inițial nr. (...)/25.02.1998 la data de 17.11.1993, între părți a avut loc o tranzacție prin care vânzătorii, în speță pârâții în cauză au vândut cumpărătorului, imobilul reprezentând în natură casa, curtea și grădina situate în (...), (...), jud. (...), la prețul stabilit de comun acord de 2.600.000 lei vechi preț care s-a plătit în momentul încheierii contractului, acesta fiind semnat de către cei doi vânzători (P1) și (P2), precum și de cumpărătoarea (R).

Conform antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâții (P1) și soția (P2), și numitele (N1) și (N2), existent la dosar la fila nr. 51, reiese că la data de 15.02.1996 aceștia au cumpărat și cota pe care pârâtul (P1), nu o avea în extrasul de cf., acesta cumpărând de la părinții săi (T) și (R), cota pe care aceștia inițial o dețineau în baza extrasului cf., respectiv 16/24 părți din casă și 714 mp teren cu titlu de drept de cumpărare potrivit încheierii nr. 23/1992 cf. iar soția (P2) asupra 8/24 părți din casă și 268,5 mp teren cu titlu de drept de cumpărare în părți egale și ca bun comun potrivit încheierii nr. 240/1996 cf.

Respectiv la data de 24.02.1998, imobilul înscris în cf. 182 (...), la nr. cad. 139/a/2/b, reprezentând în natură, casă, curte, grădină în intravilan în suprafață totală de 1072 mp. figurau ca proprietari (P1) și soția (P2), înscriere greșită deoarece în cartea de identitate (depusă în xerocopie) apare ca fiind (P2), precum și cele două persoane respectiv (N1) asupra 44,75 mp teren și (N3) asupra 44,75 mp teren cu titlu de drept de moștenire potrivit încheierii nr. 524/1991 cf.

Potrivit ultimei înscrieri din cf. din 15.04.1998, potrivit încheierii nr. 1138 cf. în baza sentinței civile nr. 494/12.03.1998 emisă de Judecătoria (...) asupra casei, curte și teren în suprafață de 892,5 mp, de sub nr. de ordine A15, s-a dispus intabularea dreptului de proprietate cu titlu juridic de cumpărare în favoarea numitei (R).

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reiese că la data de 23.09.1991, s-a emis autorizația nr. 64 privind efectuarea lucrărilor de construcții și instalații a clădirilor de locuit pe numele lui (P1), care avea ca obiect executarea lucrărilor de modificare a imobilului situat în (...), (...), prin montarea a două vitrine și o ușă metalică, imobil cu destinație de magazin.

Potrivit adresei emise de Primăria (...), nr. 1709/04.02.2015, fila 16 de la dosar, reiese că în registrul agricol din anii 1992-1996, au figurat pe (...), (T) - cap de gospodărie, (R) - soție și (P1) - copil. S-a menționat potrivit aceleiași adrese că numita (P2), nu a figurat în registrul agricol anii 1992-1996 pe (...), (...). Iar potrivit adresei nr. 15.437 emisă de Primăria (...) la data de 09.09.2015, fila 18 de la dosar, reiese că în registrele agricole, anii 1997-2000, 2001, 2005, și respectiv 2007, 2011 în (...) au figurat cu proprietate (T) și (R).

Potrivit interogatoriilor luate părților prezente, respectiv numitei (R), cât și pârâtei reconvenționale (P2), (filele 77-82) reiese că, în anul 1992 soțul lui (P2), în speță (P1) a avut o înțelegere (o vânzare cumpărare) cu părinții lui cu privire la imobilul înscris în cf. 182 (...), iar în 1993 (P1) s-a căsătorit cu (P2), iar după 3 ani în 1996 au contactat proprietarele tabulare din cf. și au încheiat un contract definitiv pentru 16,24 părți din același imobil, care era proprietatea tabulară a soțului său (P1). În 1993 când s-a căsătorit cu (P1), imobilul înscris în cf 182 (...) era compus dintr-un magazin pe care îl gestiona întreaga fam. (F) iar în spate era construită în prelungirea acesteia o casă în roșu, fără acoperiș, construită de părinții lui (P1) împreună cu acesta iar interiorul și finisajele au fost făcute pe cheltuiala pârâților (P1) și (P2), cu ajutorul părinților, respectiv socrilor lor.

În 1995 se arată în cuprinsul interogatoriului de către pârâta (P2), că s-au înțeles să vândă acest imobil situat în (...), (...), cumpărat anterior de la socrii acesteia, de către soțul său, urmând ca pentru acest imobil să convină de comun acord cu un preț de 35.000.000 milioane lei, fiind un preț mic, deoarece au recunoscut contribuția părinților pârâtului (P1) în ceea ce privește construcția acestui imobil. În luna august 1995 se arată că s-au înțeles ca prețul să fie achitat în două tranșe, prima în valoare de 17.000.000 milioane lei vechi iar în decembrie se arată că s-au mai achitat 15.000.000 milioane lei vechi.

Pârâta (P2) a declarat că după momentul vânzării casei în 1996, s-a încheiat un contract de mână, cu privire la vânzarea acestei case pe care atât ea personal cât și soțul (P1) l-au semnat personal, dar deoarece nu a fost pusă în legalitate (fiind construită fără autorizație), neexistând extras cf, nu s-a putut transcrie dreptul de proprietate.

În ceea ce privește obiectul contractului de vânzare cumpărare, pârâta precizează că s-au înțeles cu privire la casa de locuit, dar fără a cuprinde în cuprinsul antecontractului și magazia. Pârâta recunoaște că pe cf. 182 (...), există și a existat un singur imobil intabulat, precum și imobilul construit de (P1) cu destinație casă de locuit.

Se precizează că în cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare sub semnătură privată depus la fila 6, nu s-a făcut referire la magazie ci doar la casa de locuit, făcând precizarea că în momentul de față ar semna contractul de vânzare cumpărare doar pentru casa de locuit și nu pentru magazie.

În ceea ce privește interogatoriul luat reclamantei (R), aceasta a precizat faptul că acea casă construită în spatele imobilului înscris în cf., se află pe o parte din fundația vechii case și o parte pe fundație nouă iar potrivit obiectului vânzării cumpărării acelui contract de mână din 1993, reprezintă întregul imobil ce presupune a fi existent de la gardul de la stradă cât și cât ține acea casă, care este situată pe (...) nr. (...), înscrisă în cf. 182 (...). Reclamanta arată că suma per total de 38.000.000 lei a fost achitată în două tranșe, una când s-a vândut casa părintească a soțului său (T) iar a doua tranșă când s-au vândut cele două tiruri de porci. Reclamanta a precizat că s-au mutat în acea casă în 1996 în luna august.

Reclamanta arată că în momentul în care au auzit zvonuri cu privire la faptul că această casă urmează să fie vândută de către (P1) aceștia s-au înțeles cu privire la această vânzare, la o dată anterioară, decât cea când au reușit efectiv să plătească casa, iar după plata integrală a casei, aceștia s-au mutat acolo. În ceea ce privește funcționarea acelui magazin reclamanta arată că din ianuarie 1993, a fost începută activitatea la acel magazin.

În ceea ce privesc cererile în probațiune, pârâta (P2) a solicitat încuviințarea probei cu doi martori în ședința publică din 19.01.2016, martori pe care s-a obligat să-i prezinte fără citare, urmând a indica numele și adresa acestora în termen de 5 zile, respectiv (M1) și (M2), martori la care ulterior pârâta a renunțat respectiv în ședința din 09.02.2016, aceasta considerând că a depus toate înscrisurile în dovedirea acțiunii.

În cauză au fost audiați martorii propuși de reclamantă, respectiv (M3), fila 98, (M4), fila 99, (M5) fila 106 și (M6), fila 105.

A fost solicitată cercetarea la fața locului, drept pentru care a fost întocmit procesul verbal de la fila 109, în urma deplasării instanței la fața locului iar în ceea ce privește solicitarea efectuării unui raport de expertiză în materie construcții, instanța a considerat a nu fi utilă în cauză o astfel de probă, ca urmare a faptului că din deplasarea la fața locului instanța a analizat situația în concret, dându-și seama că în cf. 182 (...), există modernizat prin extindere un singur imobil, cu două destinații, una casă de locuit și un magazin la front, care împreună formează un întreg.

Din depozițiile martorilor audiați, instanța a constatat că la momentul în care (P1) a cumpărat de la părinții săi acest imobil, era deja prelungit imobilul inițial prin faptul că soții (T) și (R), au dărâmat o parte din imobilul inițial din spate și peste fundația imobilului vechi au ridicat în roșu o locuință, cei doi locuind acolo aproximativ 1 an sau 2.

Martorul (M5) relatează faptul că după 1989 (T) împreună cu soția au cumpărat un imobil pe (...) nr. (...) din care au făcut un magazin și au construit în prelungirea acestui magazin o locuință, unde au locuit o perioadă de timp.

Potrivit depoziției acestui martor, construcția nouă este o prelungire a magazinului în care în prezent locuiește o familie de oameni tineri iar construcția și extinderea din spatele magazinului care formează un tot comun cu magazinul, martorul arată că au fost construite de soții (T) și (R).

Potrivit depoziției martorei (M3), fila 98, aceasta declară că peste casa veche (înainte de anul 1993) s-a mai ridicat un etaj de către soții (T) și (R), iar ulterior după căsătoria lui (P1) aceste investiții au continuat, aceasta neputând preciza cu exactitate în ce stadiu se aflau acele lucrări la momentul căsătoriei băiatului lor (P1). Martora declară că acolo există un singur imobil sub un singur acoperiș iar în ce privește contravaloarea imobilului vândut de către pârâții (P1) și (P2), aceasta arată că a fost achitată în întregime acestora, iar după acest lucru soții (T) și (R), mutându-se în acest imobil o perioadă de timp.

Raportat la acțiunea reconvențională formulată de către pârâții-reclamanți reconvenționali (P2), și soțul (P1), instanța a reținut că pârâții consideră că obiect al antecontractului de vânzare cumpărare, în speță, ar fi casa nouă dar nu și casa veche existentă inițial deoarece nu și-ar fi dat consimțământul și pentru vânzarea așa zisei case vechi, aceștia consideră că ar exista o eroare asupra identității obiectului vânzării, obiectul vânzării fiind unul nedeterminat, că nu există cauză licită, aceasta lipsind cu desăvârșire, datorită lipsei plății unui preț pentru casa veche, făcându-se referire și la procentele cumpărate de (P1), 16/24 părți în 1992 și de cele 8/24 părți cumpărate în 1996.

Aceste apărări ale pârâților, au fost înlăturate de instanță, deoarece din coroborarea probelor administrate în prezenta (declarații de martori, cercetare la fața locului, interogatoriu) reiese că pe terenul înscris în CF 182 (...), a existat și există un singur imobil, care a fost lărgit și modernizat de către pârâți cât și familia părinților (T) și (R), în sensul că i s-a adăugat un etaj, a fost extins parterul motiv pentru care în momentul întocmirii acelui antecontract sub semnătură privată nu s-a făcut nici o referire la presupusa existență a două imobile, vechi sau noi sau cu destinație diferită, sau la o eventuală dezmembrare.

Antecontractul de vânzare cumpărare atacat are un obiect perfect determinat, fiind vorba de vânzarea unei singure case, curte și teren, neexistând nici o eroare asupra identității acestui obiect iar împrejurările în care a fost întocmit acest antecontract, în speță în anul 1993, acest lucru s-a făcut datorită faptului că nu exista la momentul respectiv o intabulare în cf., a întregii suprafeței de teren, dar din moment ce în cuprinsul antecontractului depusă la dosar în xerocopie la fila nr. 6 (dosar (...)/1998) se specifică ca obiect casă, curte și grădină situate în (...), (...), este clar că obiectul acelui antecontract a fost imobilul în întregimea sa, altfel se reținea în cuprinsul antecontractului că este doar o parte din imobilul descris mai sus.

Intenția și respectiv înțelegerea făcută între pârâți și reclamanți, inclusiv prin faptul că s-a convenit de comun acord ca imobilul să fie vândut la un preț mai mic decât valoarea de piață la momentul respectiv este de la sine înțeles, că și reclamanta împreună cu soțul său, au contribuit la construcția și respectiv modernizarea imobilului, cum de altfel pârâta recunoaște în cuprinsul răspunsurilor date la interogatoriu.

În ceea ce privesc semnăturile existente pe antecontractul de vânzare cumpărare descris mai sus nimeni nu contestă că acestea ar fi false sau că cuprinsul actului ar conține mențiuni potrivnice cu ceea ce părțile s-au înțeles la acea dată.

Din răspunsurile la interogatorii date de către reclamantă reiese că deși înțelegerea cu privire la vânzare s-a făcut în 1993, dată la care a fost întocmit antecontractul, actele au fost perfectate mult ulterior (1998 - prestație tabulară) pe motiv că ulterior achitării prețului fixat au reușit să facă rost de actele în vederea intabulării.

Potrivit documentelor depuse la dosar reiese că fam. (T) și (R), au achitat toate taxele fiscale aferente acestui imobil încă din 1993, momentul la care s-a întocmit acel antecontract de vânzare cumpărare, acesta fiind folosit de reclamantă și soțul său ca adevărați proprietari, fapt de notorietate în orașul (...).

În ceea ce-l privește pe pârâtul (P1), instanța a făcut aplicarea disp. art. 225 Cod de procedură civilă vechi, care prevede că "dacă partea fără motive temeinice refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice";, prin urmare aceasta este o probă câștigată de către reclamantă.

Pentru considerentele arătate mai sus, instanța de fond în baza art. 1294, 1295, 1073, 1079 Cod civil, a admis acțiunea civilă așa cum a fost formulată de către reclamantă și prin urmare a constatat vânzarea cumpărarea intervenită între reclamanta-pârâtă reconvențională (R) în calitate de cumpărătoare și pârâții-reclamanți reconvenționali (P2), și soțul (P1), în calitate de vânzători cu privire la imobilul înscris în C.F. nr.182 (...), nr.top. 139/a/2/b în natură casă, curte și teren în suprafață de 892,5 m.p.

În baza Legii nr. 7/96 a dispus întăbularea în cartea funciară a celor de mai sus pe numele reclamantei pârâte reconvențional (R).

Pentru considerentele arătate mai sus, instanța a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de către pârâții-reclamanți reconvenționali (P2), și soțul (P1).

În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă vechi, a obligat pârâții-reclamanți reconvenționali (P2), și soțul (P1) să achite în contul reclamantei-pârâte reconvențional (R) suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea achitată de către reclamantă cu titlu de onorariu pentru avocat (A), potrivit chitanței nr. 976/16.05.2014, depusă la dosar la fila 124.

Împotriva încheierii de ședință din data de 19 ianuarie 2016 și împotriva sentinței civile nr. 482/19 aprilie 2016 pronunțată de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/(...)/1998* au declarat apel (filele 2-3) pârâții-reclamanți reconvenționali (P2) și (P1), solicitând instanței de control judiciar desființarea acestora și trimiterea cauzei la rejudecare.

La termenul din data de 23.01.2017 instanța a stabilit că apelul este calea legală de atac.

Prin decizia civilă nr.649/Ap din 28.11.2017, Tribunalul (...) a admis apelul formulat de apelanții-pârâți (P2), domiciliată în (...), (...), județul (...) și (P1), CNP (...), domiciliat în (...), (...), județul (...) împotriva Sentinței civile nr.482/19.04.2016 pronunțate de Judecătoria (...) în dosar nr.(...)/(...)/1998*, în contradictoriu cu intimata-reclamantă (R), CNP (...), domiciliată în (...), strada (...), nr.(...), jud. (...), având ca obiect prestație tabulară.

A respins ca neîntemeiat apelul formulat de aceeași apelanți împotriva Încheierii de ședință din data de 19.01.2016 pronunțată în același dosar.

A desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, respectiv judecătoriei (...), cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În ceea ce privește apelul declarat împotriva Încheierii din data de 19.01.2016 (f. 83), când instanța a reținut că va face aplicarea prevederilor art. 225 Cod procedură civilă, având în vederea lipsa pârâtului la dezbateri, instanța a constatat că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:

La termenul de judecată din data de 15.12.2015 instanța a încuviințat interogatoriul pârâților, dispunând totodată, citarea acestora cu mențiunea "personal la interogatoriu";, sub sancțiunea prevăzută de art. 225 Cod procedură civilă, (citații filele 67, 68).

La termenul din data de 19.01.2016 s-a prezentat la luarea interogatoriului doar pârâta (P2), lipsă fiind pârâtul (P1).

În urma unor discuții purtate cu pârâta (P2) cu privire la lipsa pârâtului (P1), instanța a arătat că va face aplicarea art. 225 Cod procedură civilă.

În acest sens, instanța de apel a apreciat că prima instanță a procedat în mod corect, față de lipsa pârâtului la acel termen de judecată.

Astfel, potrivit prevederilor art. 225 Vechiul Cod procedură civilă, "Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice";. Așadar, s-a reținut că dacă partea, fără motive, temeinice nu se înfățișează la luarea interogatoriului, instanța va putea socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice.

În cauză, s-a opinat că prima instanță chiar a manifestat un rol activ, întrebând partea pârâtă prezentă (soția celuilalt pârât) dacă are cunoștință de lipsa acestuia, aceasta arătând că nu știe de ce nu este, probabil că are motive întemeiate.

Drept urmare, în lipsa prezentării unor motive temeinice, s-a reținut că în mod corect a arătat prima instanța că va face aplicarea art. 225 Cod procedură civilă, adică faptul că atitudinea pârâtului va fi apreciată, fie ca o mărturisire, fie ca un început de dovadă.

S-a apreciat că prezumția de mărturisire putea fi răsturnată de cel chemat la interogatoriu, prin prezentarea sa în instanță și justificând atitudinea avută, să răspundă apoi la interogatoriul propus, în cauză însă, instanța de apel a constatat că apelantul (P1) deși prin cererea de apel pretinde că la termenul din data de 19.01.2016 a fost bolnav, depunând în acest sens la dosarul instanței de apel adeverința medicală (f. 16), în fața primei instanțe nu a invocat niciodată aceste aspecte, deși au urmat mai multe termene de judecată până când instanța a pronunțat soluția finală, or, raportat la prevederile art. 108 Vechiul Cod procedură civilă, în condițiile în care pârâtul nu a invocat aceste aspecte la prima zi de înfățișare ce a urmat și înainte de a pune concluzii în fond, s-a reținut că aceste aspecte nu mai pot fi invocate pentru prima dată în fața instanței de apel.

Drept urmare, având în vedere considerentele arătate mai sus, instanța de apel a respins ca neîntemeiat apelul formulat împotriva Încheierii de ședință din data de 19.01.2016 (f. 83).

În ceea ce privește apelul declarat împotriva Sentinței civile cu nr. 482/19.04.2016, Tribunalul a constatat următoarele:

Potrivit prevederilor art. 295 Vechiul Cod procedură civilă, instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, astfel, s-a reținut că prin cererea de apel, apelanții au invocat în primul rând faptul că au solicitat în fața primei instanțe să se constate caracterul fals al înscrisului sub semnătură privată cu denumirea contract de vânzare cumpărare, anexat acțiunii, aspect cu privire la care prima instanță nu s-a pronunțat.

În acest sens, tribunalul a apreciat că dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanțele concrete ale cauzei "justiția a fost servită". Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Instanța de apel a reținut că printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil, se numără și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a soluțiilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție. Inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.

S-a reținut că aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, astfel, Curtea a arătat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Tribunalul a apreciat că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.

Raportându-ne la hotărârea atacată, s-a reținut că se observă, că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii depuse de apelanta (P2) privind caracterul fals al înscrisului sub semnătură privată cu denumirea contract de vânzare cumpărare, anexat acțiunii, mărginindu-se a arăta în cuprinsul hotărârii că "în ceea ce privesc semnăturile existente pe antecontractul de vânzare cumpărare descris mai sus nimeni nu contestă că acestea ar fi false sau că cuprinsul actului ar conține mențiuni potrivnice cu ceea ce părțile s-au înțeles la acea dată";.

Or, prin cererea depusă la data de 15.01.2016 (fila 75-76 din dosar) aceasta a arătat că solicită instanței constatarea caracterului fals al înscrisului sub semnătură privată cu denumirea contract de vânzare cumpărare, arătând în motivarea acesteia faptul că acesta a fost antedatat, este fals datorită mențiunilor din cuprinsul acestuia, cu privire la suma la care s-au înțeles părțile, dar și cu privire la momentul plății și modalitatea de plată, mențiuni care nu corespund adevărului.

S-a mai reținut că, prima instanță nu a efectuat însă o analiză a acestor aspecte, motiv pentru care în raport de circumstanțele concrete ale cauzei și față de conținutul înscrisurilor depuse în probațiune, hotărârea primei instanțe a apărut ca nemotivată.

Instanța de apel a respins în acest sens, apărările intimatei cuprinse în întâmpinarea depusă, în sensul că instanța nu numai că nu trebuia dar nici nu putea să se pronunțe asupra unei astfel de solicitări, din moment ce o cerere de constatare a falsului nu a fost formulată prin întâmpinare și acțiunea reconvențională, ci numai cu prilejul concluziilor scrise depuse la serviciul de registratură după închiderea dezbaterilor.

În primul rând, s-a constatat că această cerere, a fost depusă cu mult înainte de ultimul termen de judecată și a depunerii concluziilor pe fondul cauzei, mai exact la data de 15.01.2016 (fila 75-76), aspectul depunerii acestei cereri fiind menționat și în Încheierea de ședință din data 19.01.2016 (f. 83) ce a urmat depunerii lor.

În al doilea rând, instanța a constatat că art. 180-184 Vechiul Cod de procedură civilă, care reglementează procedura falsului, nu instituie obligativitatea formulării unei astfel de cererii doar prin întâmpinare, cerere de chemare în judecată ori cerere reconvențională.

Mai mult decât atât, spre deosebire de noul Cod de procedură civilă care prevede la art. 304 că denunțarea înscrisului ca fals se poate face cel mai târziu la primul termen de judecată după prezentarea înscrisului folosit în proces, sub sancțiunea decăderii, s-a reținut că în vechiul Cod de procedură civilă nu exista o astfel de reglementare, astfel că în fața primei instanțe falsul putea fi invocat cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor.

Raportat la toate aceste considerente, reținând că sunt numeroase problemele a căror dezlegare este necesară, tribunalul, în temeiul art. 297 Cod procedură civilă coroborate cu art.6 parag.1 din Convenție, a admis apelul declarat, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, constatând că raportat la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2 din 18.02.2013 publicată în M. Of. al României partea I, nr. 313 din 30 mai 2013, nu este ținută de o singură retrimitere spre rejudecare, având în vedere faptul că "Dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, nu se aplică proceselor în care prima instanță a fost învestită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor"; iar prima instanță a fost învestită la data de 25.02.1998.

În rejudecare, instanța de fond va proceda la soluționarea cauzei respectând regulile în materia motivării hotărârilor judecătorești, în raport de specificul și complexitatea litigiului și va analiza și celelalte critici și motive invocate în vederea pronunțării unei soluții temeinice și legale.

Totodată, s-a mai apreciat de instanța de apel că în rejudecare prima instanța urmează a stabili raportat la motivele invocate în susținerea falsului și raportat la faptul că apelanții nu contestă semnătura de pe înscris, dacă în cauză este vorba despre o veritabilă cerere de constatare a falsului ori în cauză se urmărește să se facă dovada contrară cuprinsului înscrisului, căci o astfel de dovadă se poate face doar potrivit dispozițiilor legale care guvernează dovada actelor juridice în procesul civil.

Totodată, referitor la cheltuielile de judecată efectuate de către părți, instanța de apel a apreciat că acestea urmează a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs toate părțile, reclamanta (R) solicitând în baza art.496 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă casarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de apelanții pârâți împotriva sentinței civile nr.482/2016 având ca obiect prestație tabulară, cu păstrarea respingerii ca neîntemeiat a apelului formulat de apelanți împotriva încheierii de ședința din 19.01.2016, din același dosar, cu păstrarea ca corectă și legală a sentinței apelate nr.482/19.04.2016, cu cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale, iar pârâții (P1) și (P2) solicitând admiterea recursului și trimiterea cauzei în rejudecare instanței de apel.

Prin motivele de recurs, recurenta reclamantă (R) a formulat următoarele critici:

- deși ordonanța de clasare a fost depusă în timpul procesului la dosar, concret această cerere apare de abia prin concluziile scrise depuse la registratură după închiderea dezbaterilor fără a se cere explicit acest lucru, ca atare, instanța nu trebuia să se pronunța asupra unei astfel de solicitări;

- motivarea instanței de fond este succintă și suficientă cu privire la cererile apelanților;

- pe de altă parte, prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria (...) s-a dispus clasarea pentru intervenirea prescripției răspunderii penale pentru fapta de fals în înscrisuri sub semnătură private, astfel că legal era să se fi dispus sesizarea judecătorului de camera preliminară în vederea desființării înscrisului, așa cum prevăd deciziile Curții Constituționale nr.166/2015 și 742/2016, cererea de desființare a unui înscris prin cercetarea vreunui presupus fals fiind de competența exclusivă a judecătorului de camera preliminară conform art.5491 Cod procedură penală și a deciziilor Curții Constituționale a României indicate.

Recurenții pârâți (P1) și (P2), prin motivele de recurs, au formulat următoarele critici:

- instanța de apel a considerat că, în lipsa prezentării unor motive temeinice, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea art.225 Cod procedură civilă, însă (P1) nu a avut posibilitatea prezentării motivelor lipsei de la termenul de judecată din prezenta cauză, chiar datorită neacordării termenului de 15 zile prevăzut de art.103 Cod procedură civilă, articol care a fost instituit de legiuitor pentru situație de urgență, așa cum este motivul de boală din prezenta cauză, situație în care motivele temeinice nu pot fi depuse la termenul stabilit;

- conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să examineze în mod real toate motivele ce i-au fost supuse, or în cauza de față instanța de apel nu a dezbătut în niciun mod motivele invocate de apelanți cu referire la încălcarea de către instanța de fond a art.103 Cod procedură civilă și la înlăturarea fără motivare a cererii apelantei (P2) de acordare a unui nou termen de judecată pentru interogarea lui (P1), ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În drept, s-au invocat prevederile art.301 și art.312 alin.5 din Codul de procedură civilă.

Prin întâmpinare, (P1) și (P2) au solicitat respingerea căii de atac formulată de partea adversă, cu motivarea că, în mod corect, în decizia atacată s-a reținut că (P2) a depus la data de 15.01.2016 cererea prin care solicita constatarea caracterului fals al contractului sub semnătură privată depus la dosarul cauzei. În mod corect a reținut instanța de apel că, în raport de art.180-184 Cod procedură civilă, falsul putea fi invocat până la închiderea dezbaterilor la instanța de fond. În subsidiar, în cazul în care va fi admis recursul, solicită trimiterea cauzei la instanța de apel pentru analizarea tuturor motivelor invocate prin cererea de apel care au rămas neanalizate datorită admiterii excepției de nepronunțare asupra unui capăt de cerere.

Tot prin întâmpinare, (R) a solicitat respingerea recursului declarat de (P2) și (P1) ca nefondat, cu motivarea că, potrivit înregistrărilor audio anexate chiar de recurenți, întrebată fiind recurenta despre lipsa de la interogatoriu a soțului său (P1), a răspuns că nu știe de ce nu e prezent, că nu știe dacă are motive întemeiate și că o să vorbească cu el, în eventualitatea acordării unui nou termen. Referitor la adeverința medicală invocată acum, conform căreia (P1) ar fi suferit în 19.01.2016 de colică biliară, arată că este greu de crezut că soția la acea dată, respectiv 19.01.2016, nu știa despre colica biliară de care suferea soțul său, în condițiile în care sunt soți și locuiesc împreună. Faptul că recurentul ar fi fost bolnav în 19.01.2016 ar fi trebuit dovedit la acea dată, intimata considerând că instanța de apel a analizat în mod corect legalitatea încheierii de ședința din 19.01.2016 din punctul de vedere al rolului activ al instanței de fond.

Examinând decizia atacată prin prisma ambelor recursuri, instanța a constatat următoarele:

Sub aspectul normelor de procedură aplicabile, trebuie a se reține că prezentul proces a fost pornit în anul 1998, fiind guvernat așadar de dispozițiile Vechiului Cod de procedură civilă, având în vedere prevederile art.25 alin.1 din actualul Cod de procedură civilă, criticile aduse hotărârii atacate urmând a fi analizate din perspectiva motivelor prevăzute de art.304 din Vechiul Cod de procedură civilă și nu a celor invocate în recursul reclamantei (art.496 alin.2 din Noul Cod de procedură civilă).

Procedându-se la analizarea criticilor formulate de recurenta reclamantă, acestea au fost găsite de instanța de recurs ca fiind întemeiate, în considerarea argumentelor ce succed.

Astfel, este de reținut că cererea privind constatarea caracterului fals al înscrisului sub semnătură privată reprezentând contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17.11.1993 a fost înregistrată la Judecătoria (...) de către (P2), pârâtă în cauză, la data de 15 ianuarie 2016, pentru termenul de judecată din 19 ianuarie 2016 (fila 75 din dosarul judecătoriei). Sub acest aspect, nu poate fi acceptată susținerea părții recurente în sensul că această cerere ar fi fost formulată pentru întâia data abia prin concluziile scrise depusă după închiderea dezbaterilor, pentru că în speță închiderea dezbaterilor a survenit în ședința publică din 12 aprilie 2016 când s-a amânat pronunțarea pentru data de 19.04.2016. Într-adevăr, înăuntrul termenului de pronunțare, (P1) și (P2), ambii în calitate de pârâți în cauză, au solicitat prin concluziile scrise înregistrate la instanță în ziua de 14.04.2016 (fila 114) constatarea caracterului fals al contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17.11.1993, însă astfel cum s-a relevat mai sus o atare cerere fusese formulată pentru unul dintre termenele anterioare de judecată, ce-a premers momentului închiderii dezbaterilor. Or, într-o astfel de situație este evident că instanța era datoare a lua în discuția contradictorie a părților respectiva cerere, și mai apoi a se pronunța asupra ei.

Însă, în primul rând, se impunea a se da calificarea juridică corectă cererii respective, fiind de observat că în discuție nu se află nepronunțarea instanței de fond asupra unui capăt de cerere distinct cu judecarea căruia să fi fost investită, ci este vorba despre o cerere în probațiune întemeiată pe procedura reglementată de articolul 180-184 din Codul de procedură civilă, nefiind nicidecum în discuție neanalizarea vreunei cereri, în sensul omisiunii instanței de fond de a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită.

Prin înscrisul aflat în discuție, pârâta a denunțat ca fals înscrisul pe motivul antedatării contractului, în sensul că s-a inserat data de 17 noiembrie 1993, în loc de toamna anului 1995, prin urmare, față de cererea de defăimare a înscrisului aflat în discuție prin actul depus la prima instanță pentru termenul de judecată din 19 ianuarie 2016, aceasta era datoare a verifica falsul, mai ales că era incidentă ipoteza reglementată de art.184 din Codul de procedură civilă, odată cu sesizarea instanței civile fiind depusă ordonanța din 23.09.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria (...) prin care se dispusese cu privire la înscrisul despre care se pretinde că a fost falsificat clasarea cauzei ce avusese ca obiect infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, pe motiv că a intervenit prescripția răspunderii penale. În atare situație, în care acțiunea publică este prescrisă, iar instanța penală nu poate judeca falsul, cercetarea acestuia se face de instanța civilă pe cale incidentală, putând recurge la toate mijloacele de probă care pot fi folosite și de instanța penală pentru a stabili dacă un înscris este fals.

Eroarea primei instanțe consistă așadar în aceea că nu a rezolvat incidentul procedural în legătură cu înscrisul defăimat din perspectiva procedurii reglementate de prevederile art.180-184 din Codul de procedură civilă, procedură ce putea fi însă suplinită în etapa apelului, în aplicarea dispozițiilor art.295 alin.2 din Codul de procedură civilă.

Apoi, nu suntem în prezența unei hotărâri incomplete, necorespunzătoare, pronunțată cu încălcarea prevederilor art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, întrucât în considerentele sentinței, instanța de fond a făcut aprecieri cu privire la momentul întocmirii antecontractului de vânzare-cumpărare, reținând că înțelegerea cu privire la vânzare a intervenit în 1993, când a fost întocmit antecontractul, dar că actele au fost perfectate ulterior pe motiv că atunci s-a reușit a se face rost de actele în vederea întabulării, sens în care s-a făcut trimitere la răspunsurile la interogatorii date de către reclamantă și totodată la documentele depuse la dosar din care reiese că familia (T) și (R) a achitat toate taxele fiscale aferente imobilului încă din anul 1993, moment indicat ca fiind cel în care s-a întocmit acel antecontract de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, nu se poate reține nicidecum că instanța nu ar fi cercetat chestiunile aduse în discuție de către pârâtă în cadrul apărărilor formulate, în sensul că actul aflat în discuție ar fi fost antedatat, în considerentele hotărârii pronunțate făcându-se arătarea motivelor pentru care instanța de fond a apreciat că momentul încheierii înțelegerii coincide cu cel consemnat în actul sub semnătură privată încheiat între părți.

Se poate conchide că, în speță, nu-și găsea incidența motivul reglementat de art.297 alin.1 din Codul de procedură civilă, conform cu care instanța poate să desființeze sentința dacă prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, o necercetare a fondului existând și atunci când omite să se pronunțe asupra unei cereri, însă nu reprezintă minus petita situația în care instanța a omis să se pronunțe asupra unei probe solicitate de parte, aceasta constituindu-se într-o greșeală de judecată care poate fi îndreptată în calea de atac a apelului.

Potrivit art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii, iar în speță instanța de fond s-a pronunțat asupra tuturor cererilor care au fixat cadrul procesului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii supuse judecății.

Omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii de înscriere în fals aflată în discuție nu echivalează cu nepronunțarea instanței asupra unei cereri în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art.129 alin.6 din Codul de procedură civilă, întrucât obiectul pricinii asupra căruia instanța trebuie să se pronunțe este stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin probele solicitate în cauză.

Prima instanță s-a pronunțat asupra tuturor cererilor care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, iar de vreme ce toate capetele de cereri formulate au primit o dezlegare din partea judecătoriei, soluția instanței de apel apare ca fiind eronată. Din perspectiva prevederilor art.295 din Codul de procedură civilă, efectul devolutiv al apelului, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului are consecințe și asupra probelor care pot fi administrate în apel, instanța de apel putând încuviința completarea probelor administrate la prima instanță, pe cale de consecință, apare ca fiind lipsită de temei legal soluția instanței de apel de a anula hotărârea primei instanțe și a trimite cauza spre rejudecare pe motiv că sunt numeroase problemele a căror dezlegare este necesară, când în realitate era vorba despre discutarea unei proceduri probatorii, nicidecum despre necercetarea vreunui capăt de cerere cu care instanța de fond să fi fost investită.

Ipoteza avută în vedere de legiuitor prin textul art.297 alin.1 din codul de procedură civilă vizează două situații stricte și prevăzute limitativ, care însă nu se regăsesc în speță, tribunalul ca instanță de apel având obligația legală de a verifica în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și totodată facultatea de a încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi, potrivit dispozițiilor art.295 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, lacuna survenită la fond pe plan probatoriu se impunea și putea fi suplinită, respectiv remediată în etapa apelului, așa încât cauza nu trebuia trimisă spre rejudecare la judecătorie, așa cum a procedat tribunalul, atâta timp cât nu au fost îndeplinite condițiile art.297 din Codul de procedură civilă.

Se poate conchide așadar, contrar celor reținute de instanța de apel că, în speță, prima instanță a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunțându-se asupra tuturor capetelor de cerere, pe care le-a admis sau respins motivat, instanța de apel făcând o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor mai sus evocate, soluție ce impune remedierea în actualul stadiu al procesului în sensul casării deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal, procesul fiind început anterior intrării în vigoare a Legii nr.202/2010. În același context se mai impune precizarea că solicitarea recurentei reclamante de casare în parte a deciziei în sensul respingerii apelului, cu consecința păstrării sentinței civile nr.482/2016, nu poate primi o soluție favorabilă în acest stadiu al procesului, întrucât instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În considerarea argumentelor expuse, prin aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art.297 din Codul de procedură civilă este configurat motivul de casare prevăzut de art.304 punctul 5 din Cod, ceea ce reclamă casarea hotărârii și rejudecarea în fond a apelului de către instanța de trimitere, ceea ce implică a se da rezolvare inclusiv incidentului procedural în legătură cu înscrisul defăimat ca fals.

În schimb, criticile pârâților privitoare la soluția adusă de tribunal asupra apelului formulat de ei împotriva încheierii de ședință din data de 19.01.2016, nu pot fi acceptate, fiind de observat că motivarea soluției de respingere a apelului este completă, argumentată în fapt și în drept, nesubzistând niciun motiv pentru casarea parțială a deciziei recurate și trimiterea spre rejudecare a apelului exercitat împotriva încheierii.

Înlăturând criticile apelanților pârâți, tribunalul a pronunțat o decizie legală, deoarece nulitatea, fiind relativă, putea fi invocată de partea ce s-ar fi pretins vătămată, la prima zi de înfățișare ce a urmat după neregularitate și înainte de a pune concluzii de fond. În speță, pârâtul (P1), nu a invocat neregularitatea actului de procedură în condițiile art.108 alin.3 din Codul de procedură civilă, rezultând așadar că nulitatea s-a acoperit dacă nu a fost invocată la termenul prevăzut de lege, ceea ce înseamnă că ea nu putea fi invocată direct în apel.

Pârâtul a fost citat cu mențiunea "personal la interogatoriu";, sub sancțiunea aplicării prevederilor art.225 din Codul de procedură civilă, în baza încheierii din 15 decembrie 2015, iar la termenul de judecată stabilit în acest sens pe data de 19 ianuarie 2016, nu s-a prezentat, astfel că, față de lipsa pârâtului de la dezbateri, instanța a făcut aplicarea prevederilor art.225 din Cod. Ulterior, au urmat încă trei termene de judecată, pe 9 februarie 2016, pe 15 martie 2016, respectiv pe 12 aprilie 2016, fără însă ca pârâtul să fi invocat vreo neregularitate legată de citarea sa la interogatoriu, abia prin cererea de apel învederând că nu s-a prezentat la interogatoriu pe motive de boală și că nu a avut posibilitatea să depună motivele și actele doveditoare datorită neacordării termenului de 15 zile. Chiar dacă acest termen nu a fost acordat de prima instanță, astfel cum s-a reliefat mai sus, ele nu au fost învederate pe parcursul termenelor de judecată ce-au urmat ședinței din 19 ianuarie 2016, intervenind astfel acoperirea neregularității invocate.

Față de considerentele ce preced, instanța, în baza dispozițiilor art.312 alin.1, 2 și 3 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul pârâților, a admis recursul reclamantei, a casat decizia parțial cu trimitere pentru rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr.482 din 19.04.2016, urmând a fi menținută dispoziția din decizie privind respingerea apelului declarat împotriva încheierii de ședință din 19.01.2016, cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere la rejudecarea apelului.

← Revizuire. motiv - încălcarea dreptului comunitar cu privire...  Rectificare de carte funciară. Jurisprudență Cadastru. Intabulare →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drept procesual civil. casare parţială cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului