Drept procesual civil. competenţă materială.. Jurisprudență Competenţă materială
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 184R din data de 22.02.2016
Drept procesual civil. Competență materială.
Litigiu cu element de extraneitate. Competența exclusivă a instanțelor române în cazul proceselor privind raporturi de drept internațional privat referitoare la moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România.
Sediul materiei: art.151 pct.6 din Legea 105/1992
Potrivit prevederilor art.151 pct.6 din Legea 105/1992, se statuează că ,,instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la... moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România.,,
Față de aceste norme, interpretate gramatical și rațional, competența instanțele române este una exclusivă, potrivit normelor menționate (dispoziții speciale ce exclud normele procedurale de drept comun), nu doar în general, în cazul dezbaterii succesorale în privința unui defunct ce a avut ultimul domiciliu în România, ci în cazul tuturor raporturilor (de drept internațional privat) referitoare la... moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România; cazul în care actul juridic a cărui nulitate se solicită a se constata este o declarație de acceptare a moștenirii unui defunct cu ultimul domiciliu în România, acest act unilateral producându-și efectele juridice în legătură cu o moștenirea ce se dezbate în Romînia, în sensul prevederilor legale menționate. Dincolo de prevederile clare ale art.151 pct.6 din Legea 105/1992, o interpretare contrară a textului de lege nu poate fi primită, aplicând argumentul logic al reducerii la absurd, deoarece, atâta vreme cât o moștenire se dezbate în România, nu poate fi acceptată situația în care anumite raporturi juridice ce decurg din deschiderea succesiunii să fie de competența instanței române iar altele să fie excluse din această competență. (Decizia civilă nr.184R/ 22 februarie 2016 pronunțată de CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ)
Prin acțiunea înregistrată sub nr.25339/301/2011 pe rolul Judecătoriei sectorului 3, reclamanta DFG, a solicitat în contradictoriu cu pîrîtul BMC să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr 3478 din 19 ianuarie 2006 de către notariatul Public Bilingv DP din New York, în baza art.8 din legea 36/1995, de acceptare a succesiunii dată de pârât, cetățean cu dublă cetățenie, română și americană, cu domicilii atât în România cât și în America.
Prin sentința civilă nr.545/12.01.2012, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române, a respins acțiunea formulată de reclamanta DFG ca nefiind de competența instanțelor române, reținând că instanțele judecătorești române sunt competente să judece procese civile dintre o parte română și una străina, sau dintre străini, persoane fizice și persoane juridice în condițiile prevăzute de legea română. Competența de drept internațional privat a instanțelor judecătorești este reglementată de Legea nr.105/1992. Potrivit art.149 "Instanțele judecătorești române sunt competente dacă: 1. pârâtul sau unul dintre pârâți are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România; dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului din țară; 2. sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România și în cazul când are pe teritoriul țării o filială, o sucursală, o agenție sau o reprezentanță; 3. reclamantul din cererea de pensie de întreținere are domiciliul în România; 4. locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România; 5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligații extracontractuale sau efectele sale se află în România; 6. stația feroviară sau rutieră, precum și portul sau aeroportul de încărcare sau descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România; 7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se află în România; 8. ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rămase de la acesta se află în România; 9. imobilul la care se referă cererea se află în România";. De asemenea, potrivit art.150 instanțele române sunt, de asemenea, competente să judece: procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte său fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român; procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetățean român cu domiciliul în străinătate; declararea morții prezumate a unui cetățean român, chiar dacă el se afla în străinătate la data când a intervenit dispariția. Până la luarea unor măsuri provizorii de către instanța română, rămân valabile măsurile provizorii luate de instanța străină; 4. procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietății intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetățean român sau străin fără cetățenie, dacă prin convenția părților nu s-a stabilit o altă competență;5. procese dintre străini, dacă aceștia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România; 6. procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum și cele referitoare la asistența sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un loc sau spațiu nesupus suveranității vreunui stat, dacă:a) nava sau aeronava are naționalitatea română; b) locul de destinație sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se găsește pe teritoriul României; c) nava sau aeronava a fost sechestrată în România;d) pârâtul are domiciliul sau reședința în România;7. falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăților în cazul unei societăți comerciale străine cu sediul în România; 8. orice alte procese prevăzute de lege";.
Prin prezenta acțiune, reclamanta în contradictoriu cu pârâtul, cetățean român și american cu domiciliul in SUA, a solicitat a se constata nulitatea absolută a unui înscris autentificat încheiat de un notar american in baza Legii nr.36/1995 pentru nerespectarea dispozițiilor acestor legi și ale Codului civil roman.
Instanța a constatat ca această situație nu se încadrează in niciunul din cazurile prevăzute de ar.149 și art.150 din Legea nr.105/1992, motiv pentru care a admis excepția necompetentei generale a instanțelor române si a respins cererea de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta DFG.
În motivarea apelului a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală, pentru următoarele critici:
Hotărârea se impune a fi casată în condițiile în care a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 C.pr.civ.
În mod greșit instanța a considerat că lipsa de procedură a fost acoperită prin prezentarea unui avocat cu delegație, în condițiile în care delegația acestuia nu era semnată de pârât, iar acesta nu a putut face dovada calității de reprezentant, instanța respingând totodată și excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului, invocată de reclamantă.
Hotărârea se impune a fi casată în condițiile în care a fost pronunțată cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor Legii nr.36/1995 și în special a dispozițiilor legii nr.105/1992.
Potrivit dispozițiilor art.69 "Condițiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său. În lipsă, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit";.
În condițiile în care în cuprinsul actului pârâtul nu indică în mod explicit legea care să se aplice acestui act, este firesc să se aplice legea română, care cere o asemenea declarație în vederea dovedirii acceptării exprese a succesiunii în termenul prevăzut de lege. Această declarație nu i-ar fi fost de nici un folos pârâtului în SUA.
Este evident că singurul scop al întocmirii acestui act unilateral a fost acela de a fi utilizat pe teritoriul statului român, ba chiar în fața instanțelor din România, acest act fiind depus de pârât în faza de apel în dosarul nr. 842/301/2008 al Tribunalului București.
Art.70 Actul juridic accesoriu este cârmuit de legea care se aplică fondului actului juridic principal, în lipsa unei manifestări de voință diferită.
În condițiile în care declarația prezentată de pârât și contestată de reclamantă, urma să servească la emiterea de către un notar român de la ultimul domiciliu al defunctei, respectiv din București, a certificatului de moștenitor, consideră că declarația de acceptare a succesiunii dată de pârât are valoarea de act juridic accesoriu, ceea ce atrage competența instanțelor române.
Articolul 71 Condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul.
Actul se consideră totuși valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de una dintre legile următoare:
a) legea locului unde a fost întocmit:
b) legea națională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimțit:
c) legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează validitatea actului juridic.
Declarația de acceptare a moștenirii sau succesiunii este întemeiată pe art. 689 al Codului Civil român (vechi), conform căruia acceptarea poate fi expresă sau tacită. Moștenitorul acceptă în mod expres succesiunea când își însușește titlul sau calitatea de erede printr-un act autentic, respectiv printr-o declarație formulată în fața notarului.
În condițiile în care, declarația prezentată de pârât a fost autentificată în baza art. 8 din Legea nr. 36/1995 iar reclamanta contestă îndeplinirea cerințelor legii pentru autentificarea acestui înscris, considerăm că doar instanțele române, pot aprecia valabilitatea acestui act prin prisma legii în baza căruia a fost autentificat.
Este evident că o instanță din S.U.A. nu ar putea aprecia îndeplinirea condițiilor impuse de legea română pentru ca un act să fie autentic sau pentru ca un notar din S.U.A. să poată autentifica un înscris.
Art. 72 În cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nici o altă lege dintre cele menționate în art. 71 nu poate să înlăture această cerință, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate.
Potrivit doctrinei, actul juridic solemn este acel act juridic civil la a cărei încheiere, manifestarea de voință trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege. Această formă specială,solemnă este cerută pentru valabilitatea (ad validitatem sau ad solemnitatem) actului juridic civil. Spre exemplu testamentul, ipoteca convențională, contractul de donație. Forma solemnă constă, de regulă, dintr-un înscris autentic notarial, dar ea poate îmbrăca și alt aspect exterior, cum este cazul testamentului olograf.
Este binecunoscut că legislația S.U.A. nu cunoaște noțiunea de înscris autentic, astfel încât actul prezentat de pârât ca declarație de acceptare a succesiunii în formă autentică, nu putea fi încheiat în baza legilor americane, ci doar a legii române, în condițiile în care și succesiunea se dezbate tot pe teritoriul statului român și sub imperiul legislației române, respectiv a Legii nr. 36/1995.
Faptul că este încheiat de către un notar american, nu are nici o relevanță asupra competenței, în condițiile în care acesta nu avea dreptul să autentifice acest act în baza art. 8 din Legea nr. 36/1995, nefiind notar român potrivit dispozițiilor acestei legi, deci acest act a fost încheiat de o persoană fără calitate.
Instanța a apreciat greșit valoarea de act apostilat al înscrisului prezentat de pârât drept declarație autentică de acceptare a succesiunii.
Dacă s-ar fi depus traducerea acestui document în integralitatea sa, respectiv aplicarea apostilei în condițiile stabilite de Convenția de la Haga semnată atât de România cât și de S.U.A., s-ar fi putut observa cu mai mare ușurință că în realitate, pe înscrisul denumit de pârât declarație autentică de acceptare a succesiunii, nu este aplicată apostila.
Apostila atașată la act privește, în realitate, declarația funcționarului american, Gloria D Amico, care privește strict persoana notarului american DP și nu actul semnat de acesta, respectiv declarația pârâtului.
Hotărârea se impune a fi casată în condițiile în care a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, accesul la justiție, dreptul la apărare.
În condițiile în care înscrisul a cărui nulitate a fost solicitată a se constata, este folosit în fața unei instanțe române ca dovadă în vederea obținerii unui drept în contradictoriu cu reclamanta, considerăm că prin faptul de a nu i se permite să își apere dreptul în fața acelorași instanțe, constituie o gravă încălcare a drepturilor stabilite și garantate de CEDO.
Mai mult, consideră că Statul Român, prin instanțele sale, nu poate face o denegare de justiție, refuzând să judece cererea unui cetățean român în legătură cu un drept al său ce urmează să îl exercite pe teritoriul României.
La data de 22.04.2013, s-a invocat în ședință publică inadmisibilitatea căii de atac declarată împotriva sentinței civile pronunțate de către judecătorie, excepție respinsă prin încheierea de ședință a Tribunalului, de la data de 07.05.2013.
Prin decizia civilă nr.694 A din 02.07.2013, Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă DFG reținând, în ceea ce privește critica referitoare la încălcarea formelor de procedură pentru necitarea pârâtului la adresa domiciliului din S.U.A., că apelanta nu are interesul legitim de a invoca o nulitate cu caracter relativ, ce vizează interesul părții adverse, singura în măsură să conteste eventuala nelegalitate a procedurii de chemare în fața instanței și să pretindă o eventuală vătămare a intereselor personale.
În plus, pentru partea pârâtă, s-a prezentat apărător cu delegație, împuternicire, întocmită în baza contractului de asistență juridică.
Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că, față de soluția pronunțată de către prima instanță, și care vizează exclusiv problema competenței generale a instanțelor române de a soluționa pretenția sa de desființare a actului juridic dedus judecății, apelanta invocă în susținerea căii de atac, aspecte de drept material, privind încălcarea unor condiții de fond și de formă la emiterea acestuia.
Legat de aceasta, și critica în sensul că prin soluționarea cauzei în temeiul excepției admise, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei apelante de acces la instanță ori la un proces echitabil, este nefondată, soluția primei instanțe fiind pronunțată în temeiul dispozițiilor Legii nr.105/1992, referitoare la competență.
Pe de altă parte, dreptul de acces la instanță nu trebuie privit ca un drept absolut, el suferind limitări ori condiționări, însăși exercitarea acestui drept trebuind să se realizeze cu bună credință.
Pe de altă parte, și aplicarea dispozițiilor Legii nr.105/1992 avute în vedere de către instanță, în analiza asupra competenței generale, este corectă.
În speță, instanța a analizat cu prioritate competența sa de soluționare a litigiului, respectiv competența generală față de problema legii aplicabile fondului litigiului, problema pe care reclamanta apelantă o tratează prin motivele de apel, fără a argumenta în concret și prin raportare la însăși dispozițiile Legii nr.105/1991 privitoare la competența jurisdicțională (secțiunea a I-a, capitolul XII), apelul.
Ca atare, Tribunalul, constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr.105/1992, referitoare la competența instanțelor române în materia dreptului internațional privat, în baza art. 296 C.pr.civ., a respins, ca nefondat, apelul.
Prin decizia civilă nr.1243 A din 29.12.2013 Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 694 A din 2.07.2013 și a obligat apelanta - reclamantă să plătească 1.700 lei cheltuieli de judecată reduse.
Împotriva deciziei civile nr.694/02.07.2013, a formulat recurs reclamanta. De asemenea pârâtul a formulat recurs împotriva încheierii din 7.05.2013, a deciziei civile nr.694/02.07.2013 și a deciziei civile nr. 1243/9.12.2013. Recursurile au fost formulate în termen legal.
Prin decizia civilă nr.993 din 11.06.2014 Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă DFG, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel.
Curtea a constatat că motivarea deciziei instanței de apel nu răspunde exigențelor legale ale art.261 alin.1 C.pr.civ, deoarece nu examinează efectiv apărările și susținerile părții, confirmând doar uneori, însă nu în totalitate, în termen generali situația de fapt și dezlegarea în drept statuată de prima instanță, fără a dezvolta sau analiza în detaliu fiecare critică și susținere formulată de parte.
Astfel, în ceea ce privește motivul de apel formulat de apelanta - reclamantă privind aplicarea greșită a Legii nr.105/1992 de către instanța de fond, Curtea constată că deși acesta a fost formulat destul de laborios, a fost înlăturat de instanță printr-un considerent general și anume "aplicarea dispozițiilor Legii nr.105/1992 avută în vedere de către instanță, în analiza asupra competenței generale, este corectă";, fără a răspunde în concret niciuneia dintre criticile formulate pe acest aspect.
Așadar, în cauză, neanalizarea tuturor criticilor formulate de parte, ce echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalității potrivit motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, iar, în absența motivării, dezlegările instanței nu pot fi cenzurate în recurs, impunându-se în temeiul art.312 alin.1 și 5 Cod procedură civilă, admiterea recursului apelantei - reclamante, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului la aceeași instanță de apel în vederea rejudecării apelului cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.
La data de 30.09.2014, recurentul-pârât BMC a formulat cerere de completare a deciziei civile nr.993 din 11.06.2014, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr.25339/301/2011, prin care solicită completarea deciziei sus menționate, în sensul pronunțării și cu privire a recursurile formulate de acesta, în sensul admiterii lor.
Prin decizia civila nr. 1747/19.11.2014 a Curții de Apel București a fost admisa cererea de completare a deciziei nr.9932/11.06.2014 a Curții de Apel București si s-a dispus completarea deciziei in sensul ca s-a admis si recursul declarat de recurentul-parat împotriva deciziilor civile nr.694/02.07.2013 și 1243/09.12.2013, dispunându-se casarea acestora si trimiterea spre rejudecare instanței de apel, respingându-se recursul declarat de recurent împotriva încheierii din 07.05.2013.
În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a III-a Civila la data de 10.04.2014.
Prin decizia civilă nr.2026 A din 08.06.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă DFG împotriva sentinței civile nr.245/12.01.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în contradictoriu cu intimatul-pârât BMC, și a fost obligată apelanta la 2470 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că este nefondat primul motiv de apel ce vizează soluționarea cauzei cu nerespectarea formelor de procedură, întrucât procedura de citare cu intimatul - pârât era nelegal îndeplinită. Tribunalul a apreciat că în acest caz nulitatea nu este de ordine publică, așa încât în conformitate cu dispozițiile art.108 alin.2 C.p.c., acestă nulitate poate fi invocată doar de partea pretins vătămata, adică doar de către - pârât .
În plus, la ultimul termen de judecată, 12.01.2012, - pârâtul a fost reprezentat de apărătorul sau, astfel că înfățișarea apărătorului acestuia a înlăturat o eventuală neregularitate a procedurii de citare, potrivit art.89 alin. 2 C.p.c.
S-a reținut că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale atunci când a constatat necompetenta generala a instanțelor romane.
Astfel, instanțele române sunt competente în situațiile prev. de art.149, 150 si 151 din Legea 105/1992, adică:
- pârâtul sau unul dintre pârâți are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România; dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului din țară;
- sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România și în cazul când are pe teritoriul țării o filială, o sucursală, o agenție sau o reprezentanță;
- reclamantul din cererea de pensie de întreținere are domiciliul în România;
- locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România;
- locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligații extracontractuale sau efectele sale se află în România;
- stația feroviară sau rutieră, precum și portul sau aeroportul de încărcare sau descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România;
- bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se află în România;
- ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rămase de la acesta se află în România;
- imobilul la care se referă cererea se află în România;
- procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român;
- procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetățean român cu domiciliul în străinătate;
- declararea morții prezumate a unui cetățean român, chiar dacă el se afla în străinătate la data când a intervenit dispariția. Până la luarea unor măsuri provizorii de către instanța română, rămân valabile măsurile provizorii luate de instanța străină;
- procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietății intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetățean român sau străin fără cetățenie, dacă prin convenția părților nu s-a stabilit o altă competență;
- procese dintre străini, dacă aceștia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România;
- procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum și cele referitoare la asistența sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un loc sau spațiu nesupus suveranității vreunui stat, dacă: nava sau aeronava are naționalitatea română; locul de destinație sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se găsește pe teritoriul României; nava sau aeronava a fost sechestrată în România;
- pârâtul are domiciliul sau reședința în România;
- falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăților în cazul unei societăți comerciale străine cu sediul în România;
- orice alte procese prevăzute de lege;
- acte de stare civilă întocmite în România și care se referă la persoane domiciliate în România, cetățeni români sau străini fără cetățenie;
- încuviințarea adopției, dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România și este cetățean român sau străin fără cetățenie;
- tutela și curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate în România, cetățean român sau străin fără cetățenie;
- punerea sub interdicție a unei persoane care are domiciliul în România;
- desfacerea, anularea sau nulitatea căsătoriei, precum și alte litigii dintre soți, cu excepția celor privind imobile situate în străinătate, dacă, la data cererii, ambii soți domiciliază în România, iar unul dintre ei este cetățean român sau străin fără cetățenie;
- moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România;
- imobile situate pe teritoriul României;
- executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României.
Așa cum corect a constatat instanța de fond, nulitatea unui act juridic încheiat de un notar american în SUA, chiar dacă în cuprinsul actului se menționează că este întocmit cu aplicarea Legii 36/1995, nu se încadrează în niciuna dintre situațiile mai sus menționate, care stabilesc in mod limitativ competența instanțelor romane în soluționarea unor cauze care conțin elemente de extraneitate.
Apelanta susține că instanța de fond nu a avut in vedere disp. art. 69 potrivit cărora condițiile de fond ale actului juridic unilateral sânt stabilite de legea aleasă de către autorul său. În lipsă, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit.
Aceste dispoziții, ca si cele ale art.70-72 din Legea 105/1992, vizează însa condițiile de fond ale actului juridic (adică dreptul material), pe care instanța româna competentă să soluționeze o cauza civila cu elemente de etraneitate trebuie să le aplice, însa în ipoteza în care este competenta de a judeca procesul potrivit art 149-152 din legea 105/1992. Normele de procedura în materie de drept internațional privat sunt reglementate in Capitolul XII al Legii 102/1992, care cuprinde si o secțiune (art.148-157) privitoare la competenta jurisdicționala iar art.69-72 reprezintă dispoziții referitoare la dreptul material aplicabil.
Litigiul de față nu este de competenta instanțelor romane întrucât acțiunea de anulare a unui act juridic întocmit in străinătate, de către un cetățean străin, nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prev. de art.149-152 din Legea 105/1992. Ca atare, nu se impune a fi analizata valabilitatea înscrisului.
Apelanta susține că prin admiterea excepției necompetentei generale a instanțelor române i s-a adus atingere dreptului său la un proces echitabil, de acces în justiție și dreptul său la apărare, întrucât nu i se permite să conteste acest înscris utilizat de intimatul-pârât pentru a dobândi un drept împotriva reclamantei.
Acest motiv de apel este, de asemenea, nefondat întrucât accesul liber la justiție nu este un drept absolut ci, așa cum Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (de exemplu Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975 Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985) dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația naționala trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanța, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratica. Limitarea accesului la justiție si, prin urmare consacrarea caracterului său de a nu constitui un drept absolut, trebuie, în mod categoric, prevăzuta prin lege adoptată în conformitate cu dispozițiile constituționale .
Așadar, prin respingerea acțiunii ca urmare a admiterii excepției de necompetenta generala a instanțelor, apelantei nu i s-au încălcat drepturile mai sus menționate, iar soluționarea cauzei prin prisma unei excepții prevăzute de lege nu constituie o denegare de dreptate.
În consecința, față de cele mai sus arătate, tribunalul a respins apelul ca nefondat.
În temeiul disp. art.274 C.p.c., a fost obligată apelanta la plata sumei de 2470 lei, cheltuieli de judecata către intimat, reprezentând onorariul avocatului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă DFG, recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ, criticînd hotărârea ca nelegală, în raport de următoarele critici:
1.Instanța de apel investită cu rejudecarea, prin hotărârea dată nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel și nu a motivat în fapt și în drept, considerentele pe care se sprijină, încălcând astfel prev. art.261 pct. 5 c.pr.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că prin decizia civilă nr.993/11.06.2014 instanța de recurs a admis recursul declarat, considerând că "cel mai semnificativ efect al apelului este cel devolutiv, care constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond. "
Potrivit dispozițiilor art.261 al.1 C.pr.civ, hotărârea trebuie să cuprindă, între altele motivele de fapt si de drept ce au format convingerea instanței si cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.
Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevată si nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.
Cu toate că instanța de recurs este explicită în ceea ce privește sarcina instanței de apel, și la rejudecare instanța repetă aceleași greșeli, ceea ce face ca prima hotărâre pronunțată în apel și cea pronunțată în rejudecarea acestuia să nu difere deloc, ambele fiind nemotivate si nu se pronunță cu privire la toate motivele de apel invocate.
Deși instanța de recurs indică chiar și greșelile făcute de instanță în judecarea apelului, în opinia recurentei criticile sale sunt ignorate complet.
Astfel, în condițiile în care instanța de recurs atrage atenția asupra faptului că instanța de apel nu a răspuns în concret niciuneia dintre criticile formulate cu privire la principalul motiv de apel, respectiv aplicarea greșită a Legii 105/1992 de către instanța de fond, fiind înlăturat de aceasta printr-un considerent general, după rejudecare, în considerentele hotărârii pe care recurenta-reclamantă a recurat-o nu se mai găsește măcar acest considerent general, instanța ignorând în totalitate acest motiv de recurs.
Recurenta reclamantă susține că deși a solicitat repetat, chiar și în concluziile depuse în scris, instanța de apel în rejudecare nu a precizat care este elementul de extraneitate care atrage aplicarea în speță a dispozițiilor legii 105/1992, singura reținerea a instanței cu privire la acest aspect este faptul că notarul care a autentificai actul în baza legii române, Legea 36/1995, este american. Nu cetățenia notarului (care de altfel este și cetățean român), poate avea relevanță cu privire la stabilirea competenței generale a instanței, notarul nefiind parte în proces. De altfel, acest notar american, nu a acționat în calitate de notar când a autentificat actul în temeiul dispozițiilor legii române (legea americană necunoscând procedura autentificării). El nefiind și notar român a acționat ca oricare altă persoană lipsită de dreptul de a autentifica acte în baza legii nr.36/1995.
Recurenta - reclamantă consideră că instanța, mai ales la rejudecarea apelului, ar fi trebuit să menționeze imperativ elementul de extraneitate al raportului juridic dedus judecății, care ar atrage aplicarea dispozițiilor procedurale cu privire la competența jurisdicțională, conținute în legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. De asemenea, ar fi trebuit să motiveze în fapt și în drept aplicabilitatea normelor la speța dedusă judecății, a dispozițiilor legale enunțate generic de instanța de fond, considerentele pentru care a înlăturat incidența dispozițiilor art.148, 149, 150 din Legea 105/1992 care stabilesc competența instanțelor române în procesele dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini.
Recurenta - reclamantă consideră că aceste motivări ar fi fost imperios necesare în condițiile în care atât la judecata în fond cât și în apel se reține un aspect esențial cauzei, acela că pârâtul este cetățean român.
Este adevărat că instanța de rejudecare reține doar faptul că pârâtul este cetățean străin, fără a argumenta însă de ce a ales să ignore propria declarație a pârâtului care sub semnătură declară că este cetățean român cu domiciliul în SUA și în România. Deși recurenta reclamantă a subliniat în repetate rânduri că pârâtul este cetățean român și american cu domiciliul în SUA și în România instanța preferă să aleagă cetățenia străină fără a motiva această alegere, în condițiile în care cetățenia inițială a fost cea română, ulterior obținând și cetățenia americană, respectiv criteriile în baza cărora instanța preferă o cetățenie sau alta.
Mai mult, instanța reține că declarația a fost întocmită în străinătate, chiar în situația în care recurenta - reclamantă a arătat și argumentat faptul că declarația nu este apostilată, deci nu emană de la un stat străin. Recurenta - reclamantă a arătat că apostila atașată nu privește declarația, situație în care pe formularul de apostilă ar fi trebuit să figureze numele notarului american DP, iar înscrisul semnat de G D A, depus netradus la dosar, poate privi orice act întocmit de notarul DP, el neconținând nicio referire la declarația dată de pârât și pretinsă a fi autentificată sub nr.3478/2006.
Recurenta reclamantă susține că deși a reluat aceste aspecte chiar și în concluziile scrise, instanța nu le-a analizat în spiritul dispozițiilor art.261 al.1 C.pr.civ .
Este adevărat că motivele de apel care vizează condițiile de fond ale actului juridic reprezintă aspecte de drept material, dar în condițiile în care instanța ar trebui să judece și în spiritul legii, ele sunt menite să argumenteze odată în plus motivul logic pentru care acest proces nu poate fi judecat de o instanță străină, fiind relevant ce s-ar întâmpla cu un act supus doar legii române dacă ar trebui să fie analizat din punct de vedere al condițiilor de formă de o instanță străină.
Instanța nu analizează nici faptul că această declarație de acceptare a unei moșteniri deschise pe teritoriul României, act fără o existență de sine stătătoare (dacă ar fi legal), ce nu poate produce efecte decât în legătură cu această moștenire, în măsura în care litigiul ar fi guvernat în mod just de Legea 105/1992 litigiul ar fi tot de competența instanțelor române, încadrându-se în dispozițiile art.151 pct.6 din lege.
În concluzie, instanța de apel în rejudecare a încălcat în mod flagrant dispozițiile art.261 al.1 cod procedură civilă, nepronunțându-se asupra principalelor motive de apel și nemotivând înlăturarea apărărilor formulate de apelantă, motiv pentru care recurenta reclamantă consideră că singura posibilitate de remediere a acestor neajunsuri, ar fi o nouă casare cu trimitere spre rejudecare, la Tribunalul București, având în vedere că litigiul este guvernat de dispozițiile vechiului cod de procedură civilă.
2. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Potrivit doctrinei, aplicarea dispozițiilor speciale ale Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, presupune ca raportul juridic dedus judecății să conțină un element de extraneitate care poate fi: părțile raportului juridic ori numai una dintre părți,... au cetățenia/naționalitatea unei țări străine ori... au domiciliul/sediul într-o altă țară; obiectul raportului juridic în cazul în care acesta este situat într-o țară străină, spre exemplu în cazul în care bunurile ce fac obiectul unei vânzări/ce alcătuiesc o masă succesorală sunt situate într-o țară străină, în cazul în care dintr-o moștenire fac parte și bunuri imobile, dreptul de moștenire se va reglementa prin regulile de drept aplicabile la locul situării imobilului; locul producerii faptului generator, modificator sau extinctiv al raportului juridic este în străinătate;
Din punct de vedere al părților între care se poartă litigiul, în speța dedusă judecății, au calitatea de părți doi cetățeni români, ambii cu domicilii în România.
După cum rezultă chiar din declarația de acceptare a succesiunii dată de pârâtul BMC (numindu-se în realitate FD), acesta este și cetățean român și are domiciliul atât în România cât și în America.
Potrivit art.148 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, "instanțele judecătorești române sunt competente, în condițiile prevăzute de dispozițiile ce urmează, să soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau juridice".
Nici din punct de vedere a actului ce formează obiectul litigiului, nu pot fi reținute dispozițiile Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, fiind vorba de o declarație de acceptare a unei succesiuni deschise în România, act redactat în limba română, întemeiat în drept pe dispozițiile legii române și care nu este apostilat, fapt care ne-ar putea conduce la ideea că ar emana de la o autoritate străină.
Greșita aplicare a dispozițiilor Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat poate fi apreciată și prin prisma judecării altor cauze între aceleași părți de către instanțele din România, ba mai mult, două dintre cauze (acțiunea în pretenții și succesiunea aflată la acest moment în apel), de același complet de judecată care a pronunțat hotărârea în fond.
Astfel, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei la judecata în apel, între părți, în afară de dosarul 842/301/2008 aflat în prezent în apel la Tribunalul București, dosar ce are ca obiect dezbaterea succesiunii de pe urma defunctei FE (dosar în care pârâtul în faza de apel a depus înscrisul a cărui anulare o solicită), s-au derulat o serie de litigii având diverse obiecte: somație de plată, pretenții, acțiune în declararea simulației, fără a se considera că instanțele române nu ar fi competente să judece. Având în vedere toate aceste aspecte, recurenta - reclamantă consideră că în speță nu erau aplicabile dispozițiile legii speciale cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat ci dispozițiile codului de procedură civilă, dispoziții ce au fost avute în vedere la momentul introducerii acțiunii.
Chiar dacă, prin absurd, s-ar accepta interpretarea instanței în sensul aplicării în speță a dispozițiilor speciale ale Legii 105/1992, făcând abstracție de dispozițiile art.148 din lege, recurenta - reclamantă consideră că soluționarea litigiului ar reveni tot instanțelor române în condițiile în care, actul a cărui anulare s-a solicitat-o reprezintă o declarație de acceptare a unei succesiuni deschise pe teritoriul României.
Acest act nu-si poate produce efecte decât la locul dezbaterii moștenirii, deoarece nu poate fi privit decât în strânsă legătură cu succesiunea deschisă pe teritoriul României, declarația de acceptare a succesiunii fiind un act al moștenirii.
Dacă pârâtul, la judecarea pe fond a cauzei privind dezbaterea succesiunii, ar fi folosit înscrisul pentru a-și dovedi calitatea de succesor acceptant, apelanta ar fi avut posibilitatea să solicite anularea acestui înscris pe calea unei cereri reconvenționale formulate în fața aceleiași instanțe române.
În aceste condiții, instanțele române nu numai că ar avea competența să judece litigiul, dar această competență ar fi exclusivă potrivit art.151 pct.6 din Legea 105/1992.
Pentru toate aceste motive recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului, în principal admiterea casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și trimiterii cauzei Judecătoriei Sector 3 București pentru soluționarea cauzei pe fond.
Recurs legal timbrat.
Intimatul reclamant au formulat întâmpinare, prin care au solicitat în esență respingerea recursului ca nefondat. Intimatul a susținut că prima instanță s-a pronunțat prin decizia atacată asupra motivului de apel referitor la greșita aplicare a Legii nr.105/1992 pe care l-a găsit neîntemeiat, că este cetățean american cu domiciliul în SUA, că declarația ce face obiectul acțiunii a fost întocmită de un notar american, fiind apostilat potrivit art.5 din Convenția de la Haga, apostilarea atestând emiterea actului de către autoritatea ce l-a eliberat. Se mai arată că acțiunea de față nu se încadrează în dispozițiile art.149, 150,151 pct.6 din Legea nr.105/1992 deoarece obiectul cauzei nu este dezbaterea unei succesiuni ci anularea unui act juridic.
Nu s-au solicitat și administrat probe noi în faza recursului.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat ca fondat recursul pentru următoarele considerente:
Astfel, prin primul motiv de recurs, recurentul critică decizia recurată ca fiind nemotivată în ceea ce privește motivul de apel referitor la greșita aplicare de către prima instanță a Legii nr.105/1992 deoarece nu a indicat care este elementul de extraneitate care atrage aplicarea prevederilor acestei legi, motiv de recurs ce poate fi încadrat în dispozițiile art.304 pct.7 C.pr.civ.
Acest motiv de recurs este vădit nefondat.
În acest sens, Curtea reține că în raport de prevederile art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ., hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum si cele pentru care s-au înlăturat cererile parților. În acest sens, doctrina (Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, ediția 2008, autor Mihaela Tăbârcă, pagina 111) și jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești au statuat în sensul că instanța trebuie să-și motiveze efectiv soluția dată fiecărui capăt de cerere, nefiind obligată să răspundă detaliat tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor cereri.
Mai mult, jurisprudența Curții EDO a stabilit la rândul său că obligația instanțelor naționale de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (decizia de inadmisibilitate Jahnke și Lenoble c. Franței), că noțiunea de proces echitabil impune ca jurisdicțiile interne să examineze în mod efectiv chestiunile esențiale care au fost invocate (hotărârea pronunțată în cauza Albert c. României).
Din analizarea considerentelor hotararii recurate, Curtea constată că, contrar susținerilor nefondate ale recurentei, instanța de apel a examinat efectiv motivul de apel referitor la greșita aplicare de către prima instanță a Legii nr.105/1992, respectiv toate argumentele pertinente invocate cu care a fost investită, în limitele deciziei de casare, însă în raport de criticile concrete pe care recurenta le formulase în susținerea acestui motiv de apel, astfel cum acestea au fost expuse mai sus; în acest sens, Curtea reamintește recurentei că în faza apelului, în susținerea celui de-al doilea motiv de apel, prin care invoca greșita aplicare de către prima instanță a Legii nr.105/1992 a investit instanța, înafara acestor susțineri, cu critici referitoare la incidența prevederilor art.69 din actul normativ referitoare la condițiile de fond ale actului juridic, a prevederilor art.70 din același actul normativ referitor la legea aplicabilă fondului actului juridic, a prevederilor art.71 referitoare la condițiile de formă ale actului juridic, a prevederilor art.72 din Legea nr.105/1992 referitoare la sancțiunea actului juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor de fond ale actului juridic și a susținut faptul că notarul public american ce a autentificat actul nu avea îndrituirea legală să autentifice actul. Aceste critici au fost respinse motivat de către instanța de apel care a reținut că acțiunea în nulitatea unui act juridic încheiat de un notar american în SUA de către un cetățean străin, chiar dacă în cuprinsul actului se menționează că este întocmit cu aplicarea Legii 36/1995, nu se încadrează în niciuna în dispozițiile art.149, 150 si 151 din Legea 105/1992, care stabilesc in mod limitativ competența instanțelor romane în soluționarea unor cauze care conțin elemente de extraneitate, că sunt nefondate susținerile referitoare la incidența dispozițiilor art.69 ca si cele ale art.70-72 din Legea 105/1992, prevederi ce vizează condițiile de fond ale actului juridic (adică dreptul material), și pe care instanța româna competentă să soluționeze o cauza civila trebuie să le aplice, în ipoteza în care este competenta de a judeca procesul potrivit art.149-152 din legea 105/1992, acestea fiind normele de procedura în materie de drept internațional privat privitoare la competenta jurisdicțională.
Prin cel de-al doilea motiv de apel, contrar susținerilor vădit netemeinice ale apelantei, aceasta a invocat faptul că notarul public american ce a autentificat actul nu avea îndrituirea legală să autentifice actul însă această susținere nu poate fi calificată ca având relevanță referitor la elementul de extraneitate, potrivit propriilor susțineri ale recurentei, ci reprezintă un motiv de nelegalitate referitor la forma actului juridic a cărui nulitate absolută solicită a fi constatat, și are legătură cu fondul litigiului de față, iar nu cu competența jurisdicțională a instanțelor române; dat fiind faptul că fondul litigiului nu a fost cercetat de către prima instanță, prin urmare nu putea fi examinat de către instanța de apel care este ținută să judece cu respectarea principiului prevăzut de art.294 alin.1 C.pr.civ, ce limitează efectul devolutiv al apelului la ceea ce s-a judecat de către prima instanță.
Mai mult, în faza apelului recurenta reclamantă nu a făcut critici referitoare la reținerea de către prima instanță a elementului de extraneitate al raportului juridic dedus judecății în cauză, aceasta și datorită faptului că obiectul acțiunii de față este un act juridic încheiat de către un cetățean cu dublă cetățenie, română dar și americană, respectiv de către pârâtul care, își are domiciliul în SUA, Missouri, potrivit propriilor susțineri formulate de către recurentă la fila 4 din cererea de chemare în judecată, iar reședința lui nu se află pe teritoriul României, aspect susținut tot de către recurentă prin acțiune, și în raport de care recurenta chiar invocă nelegalitatea declarației de acceptare a moștenirii a cărei nulitate solicită a se constata în cauză. Elementul de extraneitate fiind o cerință prevăzută de lege, reținerea sa cu consecințe sub aspectul normei de drept internațional privat se datorează și faptului că, obiectul acțiunii de față, potrivit altor susțineri ale recurentei din acțiune, este un act juridic încheiat în străinătate (New York), sens în care formulează de asemenea alte motive de nulitate a actului decurgând din lipsa competențelor de autentificare ale acestuia de către notarul public american, și de lipsa apostilei, astfel că nici în raport de acest aspect, criticile formale ale recurentei, nu pot fi primite. Nici în faza apelului și nici în prezentul recurs, în acest cadru procesual nu pot fi examinate celelalte motive de fond referitoare la litigiul dintre părți, precum susținerile recurentei că notarul american nu a acționat în calitate de notar când a autentificat actul în temeiul dispozițiilor legii române, că legea americană nu cunoaște procedura autentificării, că notarul american a acționat ca persoană lipsită de dreptul de a autentifica acte în baza Legii nr.36/1995.
Dat fiind că instanța este investită prin motivele acțiunii deduse judecății, acțiune prin care reclamanta susținea clar și explicit existența elementului de extraneitate decurgând din încheierea actului atacat de o persoană cu domiciliul în străinătate, având și cetățenie străină, (aspect ce atrage incidența normei imperative ce îi consacră caracterul de extraneitate, chiar dacă acesta are și cetățenia română), instanțele de fond nu aveau de ce să reanalizeze aceste susțineri ale recurentei, contrar susținerilor tendențioase ale acesteia.
Sunt nefondate și susținerile potrivit cărora instanța ar fi trebuit să aprecieze la stabilirea competenței jurisdicționale a instanțelor române faptul că cerințele de formă și de fond ale actului a cărei anulare se cere, sunt cele stabilite de Legea 105/1992, aceasta făcând, după cum s-a arătat și în cele ce preced, confuzie între normele materiale și cele procesuale, instanța având a analiza în primul rând aspectul competenței instanțelor romîne, și de abia ulterior, în cadrul litigiului privind fondul, să determine normele materiale aplicabile.
Curtea constată, în consecință, caracterul pur formal al criticilor formulate prin acest motiv de recurs.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul critică decizia recurată ca fiind pronunțată cu greșita aplicare a Legii nr.105/1992 deoarece în cauză nu sunt întrunite cerințele art.148 ale legii, fiind întrunite cele ale art.151 pct.6, motiv de recurs ce poate fi încadrat în dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Acest motiv de recurs este fondat.
În acest sens, Curtea, potrivit considerentelor expuse mai sus, referitoare la elementele de extraneitate invocate chiar de către recurentă prin motivele de fapt cu ale acțiunii, ca având incidență asupra fondului litigiu, aspecte despre care susține neîntemeiat și contradictoriu însă că nu ar mai fi reale atunci când acestea sunt în măsură a produce efecte juridice și în privința determinării competenței jurisdicționale în cauză, litigiul de față se poartă între un cetățean român și un cetățean român și străin cu domiciliul în străinătate, în privința unui act juridic încheiat în străinătate, iar obiectul altor cauze purtate între părți, contrar criticilor nefondate ale recurentei, nu are nici o relevanță pentru determinarea competenței jurisdicționale a primei instanțe în acest litigiu, recurenta nefiind în măsură a indica o dispoziție care să determine o prorogare de competență în sensul pretins de aceasta.
Cu toate acestea, apar fondate susținerile recurentei cu privire la greșita interpretare în cauză a prevederilor art.151 pct.6 din Legea 105/1992, ce statuează că ,,instanțele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi de drept internațional privat referitoare la... moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România.,,
Astfel, interpretate gramatical și rațional, competența instanțele române este una exclusivă, potrivit normelor menționate (dispoziții speciale ce exclud normele procedurale de drept comun, contrar susținerilor recurentei), nu doar în general în cazul dezbaterii succesorale în privința unui defunct ce a avut ultimul domiciliu în România, ci în cazul tuturor raporturilor (de drept internațional privat) referitoare la... moștenirea lăsată de o persoană care a avut ultimul domiciliu în România; acesta este cazul în speță, unde menționatul act juridic a cărui nulitate se solicită a se constata este o declarație de acceptare a moștenirii unui defunct cu ultimul domiciliu în România, acest act unilateral producându-și efectele juridice în legătură cu o moștenirea ce se dezbate în Romînia, în sensul prevederilor legale menționate. Dincolo de prevederile clare ale art.151 pct.6 din Legea 105/1992, o interpretare contrară a textului de lege nu poate fi primită, aplicând argumentul logic al reducerii la absurd, deoarece, atâta vreme cât o moștenire se dezbate în România, nu poate fi acceptată situația în care anumite raporturi juridice ce decurg din deschiderea succesiunii să fie de competența instanței române iar altele să fie excluse din această competență.
Pentru aceste considerente, Curtea, reținând incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ, în temeiul art.312 alin.1 și 3 C.Pr.Civ, a admis recursul declarat de recurenta reclamantă, a modificat în tot decizia recurată în sensul că a admis apelul, și, în consecință, a anulat sentința și va trimite cauza spre rejudecare pe fond la Judecătoria Sectorului 3 București.
| ← Cerere de înfiinţare a sechestrului asigurător formulată în... | Necompetenţa materială funcţională a secţiei conflicte de... → |
|---|
