Drept procesual civil. Jurisprudență Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 65 A din data de 05.03.2013
Nefiind parte în procedura de judecată desfășurată în fața primei instanțe, ca titular de drepturi sau obligații în raportul juridic de drept material dedus instanțelor judecătorești spre soluționare, reprezentantul convențional al reclamanților, respectiv avocatul ales al acestora nu poate deveni nici parte în calea de atac a apelului spre a invoca nemulțumiri ori încălcări ale unor drepturi proprii săvârșite de către instanța de apel.
Domeniu - drept procesual civil
(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.8217/3/2010 - DECIZIA CIVILĂ NR.65 A/05.03.2013)
Prin sentința civilă nr.628/26.03.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosar nr.8217/3/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P., a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții B.S. și B.A.A., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., s-a constatat ilegalitatea actului de rechiziție a navei barcaz cu motor "Pescărușul"; ce a aparținut autorului reclamanților, B.D.N., s-a respins cel de-al doilea capăt al cererii, având ca obiect plata contravalorii acestui bun mobil, ca fiind prescris dreptul material la acțiune, și s-a respins ca neîntemeiat cel de-al treilea capăt al cererii, având ca obiect plata lipsei de folosință a barcazului cu motor, pe perioada ultimilor 3 ani, anterior promovării acțiunii.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a arătat că a fost învestită cu soluționarea acțiunii reclamanților, ce a fost inițial îndreptată împotriva pârâților Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Guvernul României prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-a solicitat să se constate ilegalitatea actului de rechiziție a navei barcaz cu motor "Pescărușul";, ce a făcut obiectul deciziei nr.7628/1949 a Ministerului Comunicațiilor și a Ordinului nr.6995/1949, obligarea pârâților la plata contravalorii navei, ce va fi determinată pe baza unei expertize tehnice și obligarea pârâților la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de lipsă de folosință pe perioada ultimilor 3 ani, începând cu 01.01.2007.
La solicitarea tribunalului, la 15.11.2010, reclamanții au făcut precizări la acțiunea formulată, prin care au arătat că aceasta este îndreptată împotriva S.R. prin M.F.P., dar și împotriva pârâților M.T.I. și M.C.T.I..
La termenul de judecată din 24.01.2011, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de către pârâți, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.T.I. și M.C.T.I. și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pe capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii navei barcaz cu motor "Pescărușul";.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a arătat că nu regăsește nici un text de lege care să interzică formularea unei acțiuni cu obiect identic celei din prezenta cauză, iar respingerea acțiunii pentru acest motiv ar reprezenta o încălcare evidentă a dreptului de acces la justiție al reclamanților.
Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive, a apreciat că cele două ministere chemate în judecată ca pârâte nu justifică în prezenta cauză calitatea procesuală pasivă, deoarece între reclamanți și acestea nu există nici un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere. Potrivit situației juridice din dosar, barcazul cu motor a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.511/1951, fiind înmatriculat la Societatea Comercială de stat Compescaria - Brăila. Indiferent de modalitatea de preluare (Decretul nr.184/1949 sau Legea nr.351/1945), bunul a trecut în proprietatea statului român și numai acest pârât poate avea calitate procesuală pasivă, fiind cu totul irelevant cine a avut posesia și folosința acestui bun, mai ales că nu poate fi confundată calitatea de administrator cu aceea de proprietar.
Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune de a pretinde contravaloarea bunului imobil preluat abuziv de stat, prima instanță a făcut trimitere la prevederile art.1, 3, 7 și 8 din Decretul nr.167/1958, arătând că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Aplicând aceste dispoziții legale la speța dedusă judecății, tribunalul a stabilit că dreptul reclamanților de a solicita daune materiale pentru rechiziționarea bunului mobil s-a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai târziu de data de 22.12.1989, dată la care regimul comunist a fost îndepărtat și nu au mai existat restricții legale pentru ca reclamantul să își afirme în fața justiției drepturile sale.
Cum de la înlăturarea regimului comunist și până la promovarea prezentei acțiuni au trecut circa 20 de ani, a apreciat că dreptul la acțiune al reclamanților este prescris, fiind incidente prevederile art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958, mai ales că nu s-a probat de către reclamanți intervenirea vreunei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.
Rămânând învestit, în urma acestor dezlegări date prin încheierea interlocutorie din 24.01.2011, doar cu soluționarea capetelor de cerere 1 și 3 din acțiune, tribunalul a hotărât că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P., dat fiind că, a rezultat din probatoriile cauzei că barcazul cu motor "Pescărușul"; a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.511/1955.
Cu referire la cel dintâi capăt de cerere, prima instanță a făcut aplicare dispozițiilor art.6 din Legea nr.213/1998 și a apreciat că Decretul nr.511/1955 pentru reglementarea situației unor bunuri rechiziționate, Decretul nr.184/1949 pentru fixarea unor atribuțiuni cu caracter economic sau Legea nr.351/1945 pentru reprimarea speculei ilicite și a sabotajului economic nu pot fi considerate acte normative constituționale în raport de Constituția din 1948, în vigoare la acea dată. Art.8 din Constituție ocrotea și garanta proprietatea particulară și dreptul de moștenire, iar potrivit art.10, se arăta că pot fi făcute exproprieri pentru cauze de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.
Or, actele normative mai sus menționate contraveneau nu numai Constituției din 1948, dar și prevederilor art.481 C.civ. ori Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România era parte semnatară.
Prin urmare, trecerea bunului mobil în proprietatea statului, în condițiile acestor acte normative nu poate fi considerat că reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, motiv pentru care prima instanță a reținut ilegalitatea actului de rechiziție a barcazului cu motor "Pescărușul";, ce a aparținut autorului reclamanților.
În privința celui de-al treilea capăt de cerere, având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosință a acestui bun mobil, s-a arătat că este nefondat întrucât potrivit adresei comunicate de Căpitănia Portului Brăila nr.3535/1996, ambarcațiunea în cauză a fost radiată din registrul matricol, fiind clasată ca epavă și dezmembrată în Portul Brăila, în anul 1964, situație de fapt ce nu a fost contestată de către reclamanți, dar care a fost confirmată de către expert.
Cum bunul mobil ce face obiectul litigiului nu mai există în materialitatea sa încă din anul 1964, reclamanții nu mai pot solicita contravaloarea lipsei de folosință a acestui bun, o astfel de pretenție putând fi emisă numai în ipoteza în care bunul există, însă reclamantul este lipsit de folosința sa, ca atribut al dreptului de proprietate, în timp ce bunul este folosit în fapt de alte persoane.
Întrucât bunul mobil nu mai există în materialitatea sa, el nici nu poate genera fructe civile, nici în persoana reclamanților și nici în persoana altui terț ori a pârâtului, astfel încât nu poate fi acceptat punctul de vedere al reclamanților, deoarece s-ar ajunge în situația absurdă ca statul să plătească la infinit eventuala lipsă de folosință a unui bun.
Pe cale de consecință, a fost respinsă ca neîntemeiată și cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții, împreună cu Cabinetul de Avocat B.M., dar și pârâtul S.R. prin M.F.P..
În motivarea apelului declarat de cei doi reclamanți și de Cabinetul individual de avocatură B.M., s-au formulat următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii de primă instanță:
1. Cu privire la încheierea de ședință pronunțată la 13.09.2010, s-a arătat că, deși odată cu cererea de chemare în judecată a fost depusă împuternicirea avocațială prin care s-a demonstrat calitatea de avocat în cadrul U.N.B.R. Baroul București a apărătorului reclamanților, prin citația emisă pentru primul termen de judecată s-a pus în vedere d-lui avocat să facă dovada calității sale de avocat.
Aceasta arată că s-a conformat solicitării instanței și la termen a depus întreaga documentație din care rezultă că a dobândit calitatea de avocat în baza art.19 alin.1, 2, 3 din Legea nr.51/1995, modificată și republicată.
În ciuda faptului că la dosar nu a existat o hotărâre definitivă și irevocabilă din care să rezulte că asupra persoanei sale ar fi existat o plângere pentru exercitarea unei meserii fără drept, excepția lipsei calității de reprezentant ca avocat, invocată din oficiu de către instanță, a fost admisă.
Motivarea soluției pronunțate prin încheierea din 13.09.2010 dovedește că instanța, cu rea-credință și-a argumentat soluția pe fapte și acte normative care nu priveau excepția în cauză, reproducând un studiu preluat de instanță mot-a-mot de pe un site, contrar tuturor înscrisurilor depuse în dovedirea calității de avocat.
Cabinetul de avocatură a mai susținut că motivarea instanței a depășit cadrul legal al susținerilor avocatului și chiar ale instanței cu privire la baroul și uniunea din care făcea parte la momentul când a dobândit calitatea de avocat, despre care afirmă că nu a fost nici până azi pierdută în baza unor hotărâri definitive și irevocabile.
Prin admiterea excepției s-a adus un prejudiciu nu doar avocatului,d ar și reclamanților întrucât a fost nevoie să se recurgă la emiterea unei procuri de către aceștia în favoarea avocatului, pentru a le putea reprezenta și apăra interesele în dosar. Deși avea studii juridice, la fiecare termen de judecată, instanța îi interzicea formularea de cereri sau să răspundă la diferite situații pe care le invoca în fața reprezentantului reclamanților, dl.B.S., care era pus în situații delicate, neavând cunoștințele de specialitate care să-i permită formularea unor răspunsuri prompte, adecvate la solicitările instanței, încălcându-se prevederile Codului de procedură civilă, cap.V "Reprezentarea părților în judecată";.
Acest apelant a mai susținut că Tribunalul București și-a depășit și autoritatea de decizie întrucât excepția invocată din oficiu privea modul de dobândire a acestei calități, iar nu modul de înființare a baroului și uniunii din care fac parte, a legalității sau ilegalității formulării acestuia.
2. Cu privire la sentința civilă nr.628/26.03.2012, apelanții au susținut că și celelalte două capete de cerere din acțiunea trebuiau admise întrucât:
- dreptul material la acțiune se prescrie de la momentul în care o instanță de judecată constată ilegalitatea actului de deposedare. Abia prin sentința apelată, în urma dezlegărilor date de instanță, ce a constatat ilegalitatea actului de rechiziție a bunului mobil, apelanții reclamanți au realizat că cel care le-a provocat paguba printr-o faptă ilicită este apelantul pârât, S.R. făcându-se vinovat de săvârșirea actului ilegal al rechiziției navei de barcaz.
Prin urmare, dreptul de a solicita despăgubiri s-a născut la momentul în care s-a constatat de către o instanță ilegalitatea deposedării de bunul mobil al autorului reclamanților și nu de la data înlăturării regimului comunist (1989), cum motivează instanța.
Dreptul material la acțiune al reclamanților nu era prescris, constatarea ilegalității actului de deposedare realizându-se la 26.03.2012, iar nu anterior. Un argument în plus este dat de faptul că reclamanții aveau și posibilitatea solicitării pe cale separată a reparării prejudiciului, în temeiul prevederilor art.8 din Decretul nr.167/1958, într-un termen de 3 ani de la data constatării ilegalității actului de rechiziție de către instanță.
- reținând că dreptul material la acțiune al reclamanților de a cere repararea prejudiciului nu este prescris, apelanții au susținut că au dreptul și la repararea prejudiciului pe ultimii 3 ani decurgând din lipsa de folosință a navei barcaz cu motor "Pescăruș";. Împrejurarea că acest bun mobil nu ar mai exista în materialitatea sa încă din anul 1964, nu este de esența dreptului apelanților de a solicita lipsa de folosință a bunului autorului lor, atâta timp cât prin sentința apelată s-a constatat ilegalitatea actului de rechiziție, distrugerea ori dematerializarea bunului nedatorându-se vreunei culpe a fostului proprietar, ci a celui care, cu rea credință, a lăsat ca bunul lui să fie distrus.
- soluția pronunțată de prima instanță asupra celui de-al doilea capăt de cerere i-a pus pe reclamanți în imposibilitatea de a administra probe, proba esențială fiind aceea cu expertiza tehnică de specialitate, motiv pentru care solicită administrarea acestei probe în calea de atac a apelului.
În consecință, pentru aceste motive de apel, reclamanții au solicitat modificarea hotărârii de primă instanță, în sensul admiterii și capetelor de cerere 2 și 3 din cererea principală și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a navei barcaz cu motor "Pescărușul";, precum și a contravalorii acesteia.
Prin apelul declarat de către pârâtul S.R. prin M.F.P., au fost formulate următoarele critici împotriva hotărârii de primă instanță:
- având în vedere fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, apelantul a invocat excepția lipsei calității M.F.P. de reprezentant al S.R., susținându-se că trebuia chemată în judecată persoana care a avut în proprietate și care a administrat bunul mobil în litigiu, în considerarea dispozițiilor art.37 din Decretul nr.31/1954 și ale art.25 alin.2 din același act normativ.
Apelantul a susținut că prima instanță ar fi trebuit să facă aplicare în cauză a dispozițiilor art.35 din Decretul nr.31/1954, pe care ar fi trebuit să le coroboreze cu cele ale art.37 alin.1 din același act normativ, fiind evident că angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțineau instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. Înscrisurile administrate ca probe relevă că bunul mobil a fost rechiziționat în scop economic printr-o decizie a Ministerului Comunicațiilor, nava fiind predată pe bază de proces verbal societății comerciale de stat Compescaria, iar din fișa matricolă nr.520/17.05.1949 reiese că bunul a trecut în proprietatea Întreprinderii Piscicola.
Art.2 din Decretul nr.184/1949 stabilește că rechiziționarea bunurilor se va face prin decizii date de către ministere, potrivit sferei lor de activitate.
- în mod greșit prima instanță a constatat ilegalitatea actului de rechiziție, bunul revendicat de reclamanți fiind preluat de către stat în baza Legii nr.351/1945 și a Decretului nr.184/1949, acte normative în vigoare la data naționalizării navei barcaz. Aceasta dovedește că bunul a fost preluat cu titlu valabil, cu respectarea cerințelor de ordin formal prevăzute prin aceste acte normative.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.215/2001 și cele ale Decretului nr.31/1954, apelantul solicitând și judecarea cauzei în lipsă.
La 30.10.2012, apelanții reclamanți au formulat întâmpinare la apelul declarat de pârât, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Apelanții reclamanți au depus la dosar un set de înscrisuri privitor la mai multe soluții pronunțate în dosarele penale în care au fost cercetați membrii ai Baroului Constituțional, avocați ce și-au dobândit calitatea de a exercita această profesie în condiții similare d-lui B.M..
Curtea a încuviințat apelanților reclamanți administrarea probei cu înscrisuri, aceștia depunând la dosar - fila 12 din dosarul de fond - Ordonanță de atestare de testament, în limba ebraică, purtând apostila potrivit Convenției de la Haga din 1961, precum și o filă cu apostila în traducere în limba română, legalizată, efectuată de un traducător autorizat.
Curtea a respins cererea apelanților reclamanți de efectuare a probei cu expertiza evaluatorie, solicitată prin motivele de apel, ca nefiind utilă cauzei față de soluția pronunțată de prima instanță și de stadiul procesual al cauzei.
La termenul de judecată din 26.02.2013, Curtea a invocat din oficiu și a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a apelantului Cabinet de avocat B.M. de a declara apel împotriva hotărârii de primă instanță.
Analizând cu prioritate excepția invocată, astfel cum o cere art.137 C.proc.civ., Curtea observă că în procedura de judecată a litigiului de față desfășurată în fața primei instanțe, calitatea de părți au avut-o reclamanții și persoanele juridice chemate în judecată de aceștia, potrivit precizărilor aduse cererii lor inițiale la 15.11.2010 (fila 92 dosar fond, respectiv S.R. prin M.F.P., M.T.I. și M.C.T.I.).
De altfel, dezlegările în drept date de prima instanță aspectelor litigioase ale cauzei atât prin încheierea din 24.01.2011, cât și prin sentința apelată, au produs consecințe juridice asupra drepturilor litigioase deduse judecății în privința acestor persoane, Curtea reținând faptul că cei doi reclamanți au fost doar asistați și reprezentați în fața tribunalului, într-o primă fază, de către domnul B.M., în calitate de avocat, cabinetul individual de avocatură cu acest nume constituind doar forma de organizare profesională sub care acesta a înțeles să-și exercite profesia de avocat.
Prin urmare, nefiind parte în procedura de judecată desfășurată în fața primei instanțe, ca titular de drepturi sau obligații în raportul juridic de drept material dedus instanțelor judecătorești spre soluționare, reprezentantul convențional al reclamanților, respectiv avocatul ales al acestora nu poate deveni nici parte în calea de atac a apelului spre a invoca nemulțumiri ori încălcări ale unor drepturi proprii săvârșite de către instanța de apel.
Cel mult, se apreciază că, față de dezlegările date de tribunal, la termenul de judecată din 13.09.2010, excepției lipsei calității de reprezentant al reclamanților în privința domnului B.M., motivat de faptul că acesta nu deține calitatea de avocat dobândită în condițiile Legii nr.51/1995, cei care aveau calitatea de a se plânge pe calea procesuală a apelului și de a invoca eventuale vătămări ale drepturilor lor procedurale decurgând din aceste dezlegări puteau fi chiar reclamanții, iar nu cabinetul individual de avocatură B.M..
Apreciind că acest subiect, titular și semnatar al unuia dintre apelurile declarate în cauză, ce nu a fost parte în procedura de judecare a litigiului în primă instanță, nu are calitatea de a invoca critici de nelegalitate și netemeinicie a sentinței, dar nici a încheierilor premergătoare acesteia, Curtea va admite excepția invocată și va respinge apelul acestui apelant ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală activă.
Invocând și admițând această excepție, Curtea nu urmărește să omită din analiza sa criticile subsumate celui dintâi motiv de apel îndreptate împotriva celor dezlegate de tribunal la termenul de judecată din 13.09.2010, critici care, fiind formulate prin apelul comun semnat de către cei doi reclamanți, alături de cabinetul de avocat B.M., le va examina în apelul celor dintâi, subînțelegându-se că au fost însușite și de aceștia, în pofida tonului personal al nemulțumirilor exprimate, ce-l indică drept autor al lor pe reprezentantul acestora.
Astfel, luând spre examinare apelul declarat de reclamanți împotriva încheierii de ședință din 13.09.2010, când tribunalul a hotărât asupra admiterii excepției lipsei calității de reprezentant al reclamanților, a domnului B.M., motivat de împrejurarea că acesta nu a făcut dovada calității de avocat dobândită în condițiile legii nr.51/1995, Curtea apreciază că este neîntemeiat.
Criticile prin care s-a susținut că, invocând excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului reclamanților, prima instanță și-ar fi depășit autoritatea de decizie, deoarece în motivarea amplă a admiterii excepției, tribunalul s-a referit la modul de înființare a baroului și uniunii din care avocatul face parte, iar nu la dobândirea ori deținerea de către acesta a calității de avocat, nu pot fi primite.
Curtea constată că legătura de determinare între cele două elemente este evidentă, prima instanță invocând excepția lipsei calității de reprezentant a d-lui avocat B.M. tocmai întrucât a observat și constatat că acesta nu este membru în Baroul București și al Uniunii Naționale a Barourilor din România - structuri organizatorice ce funcționează în baza Legii nr.51/1995 republicată, ci al unor structuri organizatorice paralele, dar care au denumiri și însemne similare celor dintâi.
Văzând conținutul prevederilor legale, regăsite în forma republicată a Legii nr.51/1995 în cuprinsul art.113 - potrivit cu care "(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele fizice și juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviințate prin hotărâri judecătorești să desfășoare activități de consultanță, reprezentare sau asistență juridică, în orice domenii, își încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activități constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale; (2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi, încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicțional prin care au fost recunoscute ori încuviințate activități de consultanță, reprezentare și asistență juridică, contrare dispozițiilor prezentei legi"; - demersul judiciar al judecătorului fondului, de a verifica legalitatea înființării și funcționării baroului și uniunii din care face parte apărătorul reclamanților, spre a concluziona asupra dreptului acestuia de a desfășura activități în baza Legii nr.51/1995, apare ca fiind perfect legitim și justificat, independent de existența în concret, în cazul acestuia a unei hotărâri judecătorești care să ateste pierderea calității de avocat ori exercitarea unei meserii fără drept.
Întrucât, așa cum rezultă din aceste prevederi legale, exercitarea în condiții de legalitate a profesiei de avocat este în strânsă legătură, printre altele, și cu modul de dobândire a acestei calități, mod de dobândire care, potrivit voinței legiuitorului trebuie să fie asigurat doar prin structurile autorizate în acest scop prin Legea nr.51/1995 și doar prin aplicarea de către aceste structuri a prevederilor legii pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, nu se poate considera că, prin modul în care prima instanță a statuat asupra excepției invocată în cauză, aceasta și-ar fi depășit autoritatea de a judeca, prin analiza asupra modului de înființare a baroului și uniunii din care avocatul reclamanților nu a contestat că ar face parte.
În ceea ce privește critica de încălcare a dreptului la apărare ce a fost pricinuită reclamanților prin soluția adoptată de prima instanță în privința excepției analizate, Curtea apreciază ca fiind, de asemenea, neîntemeiată, observând că subsecvent admiterii excepției, tribunalul a dat pe deplin eficiență asigurării dreptului la apărare al reclamanților în condițiile reprezentării lor prin mandatar neavocat, în conformitate cu prevederile art.68 Cod de procedură civilă.
Astfel, la termenul de judecată din 13.09.2010 și ulterior aprecierii asupra imposibilității asigurării reprezentării reclamanților de către domnul B.M., în calitate de avocat, tribunalul a încuviințat cererea acestora de amânare a cauzei în condițiile art.156 Cod de procedură civilă și a permis ulterior exercitarea reprezentării lor în proces prin aceeași persoană, însă nu în calitate de avocat, ci de mandatar în baza procurii judiciare depusă la fila 94 în dosarul de fond. Contrar susținerilor apelanților, Curtea constată că prima instanță nu a încălcat sau restrâns în mod nelegal dreptul de reprezentare a reclamanților exercitat în acest mod de către mandatarul cu procură autentică B.M., în contradictoriu cu care tribunalul a discutat excepțiile ce s-au invocat în cauză, căruia i-a permis să propună probe și să discute, în general, toate măsurile ce s-au impus a fi luate în cauză în vederea finalizării judecății și, în particular, probele dosarului, prin formularea și apoi încuviințarea obiecțiunilor la expertiză. În sfârșit, Curtea observă că, dând eficiență deplină normelor procedurale ce reglementează condițiile exercitării reprezentării prin mandatar neavocat (art.68 alin.4 Cod de procedură civilă), prima instanță a amânat pronunțarea pentru a permite reclamanților și mandatarului lor să depună la dosar concluzii scrise asupra fondului cauzei.
Prin modul în care prima instanță a procedat, Curtea apreciază că nu se poate reține încălcarea de către această instanță a dreptului apelanților reclamanți de a fi reprezentați în proces ori a dreptului lor la apărare, în general.
Cu referire la criticile îndreptate împotriva sentinței civile nr.628/26.03.2012, acestea au vizat deopotrivă respingerea ca prescris a dreptului material la acțiune în solicitarea contravalorii unui barcaz cu motor "Pescărușul";, dar și ca fiind neîntemeiat capătul de cerere privitor la plata lipsei de folosință a acestui bun mobil, pe perioada celor trei ani anteriori introducerii acțiunii.
Curtea nu împărtășește opinia apelanților - reclamanți care, cu referire la condițiile de aplicabilitate a dispozițiilor art.8 din Decretul nr.167/1958, au susținut că abia în urma constatării de către instanță a ilegalității actului de rechiziție a bunului mobil, au aflat că cel vinovat de această ilegalitate este apelantul pârât S.R., astfel că de la acest moment s-a născut dreptul lor de a solicita despăgubiri pentru bun, iar nu de la data înlăturării regimului comunist.
A accepta acest punct de vedere echivalează în fapt cu recunoașterea caracterului imprescriptibil al unei acțiuni în daune, așadar privitoare la recunoașterea unui drept de creanță, având un obiect patrimonial, drepturi care, prin natura lor sunt prescriptibile extinctiv, după cum o spune art.1 din Decretul nr.167/1958. De vreme ce abia în urma statuării din partea unei instanțe asupra caracterului ilegal al preluării bunului de către stat s-ar naște dreptul la acțiune al reclamantului de a fi despăgubit pentru bunul de care a fost deposedat, ar însemna că acesta este oricând și nelimitat ca timp, în drept să se adreseze instanței cu o acțiune în daune pentru repararea pagubei pricinuite în acest fel. Simplificând argumentația apelanților reclamanți, ar trebui să se accepte că dreptul la acțiune începe să curgă chiar de la data exercitării sale, ceea ce este un non sens juridic, și contravine tuturor diferitelor reguli instituite prin dispozițiile Decretului nr.167/1958 pentru determinarea momentelor de la care trebuie considerat că începe să curgă dreptul la acțiune, în funcție de natura și obiectul acestora.
În realitate, reclamanții, ca părți în posesia cărora s-au aflat înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate asupra navei barcaz cu motor "Pescărușul";, ce a aparținut autorului lor, sau chiar autorul însuși al acestora, până la data decesului său survenit la 1.05.2000, puteau și trebuiau să se adreseze instanțelor judecătorești cu acțiunea în daune de față înăuntrul termenului general de prescripție de trei ani care, a început să curgă - potrivit dispozițiilor art.8 din Decretul nr.167/1958 - de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Date fiind particularitățile cazului, determinate de data producerii faptei ilicite ce a stat la baza deposedării autorului reclamanților de bunul său mobil - anul 1949 - de cauzele care au stat la baza producerii acesteia, regăsite în contextul economico-politico-social existent în țară ulterior instaurării regimului comunist, trebuie acceptat că până în decembrie 1989, data înlăturării acestui regim și a modificărilor substanțiale ale politicilor de stat, reclamanții sau autorul lor s-au aflat într-o situație de imposibilitate obiectivă de a acționa în scopul reparării pagubei pricinuite, dată fiind lipsa totală a unui cadru juridic care să permită o astfel de acțiune din partea lor.
Însă ulterior acestui moment, nu există nici o justificare pentru inacțiunea reclamanților sau a autorului lor, neputând fi primită teza acestora în sensul că nu ar fi cunoscut pe cel care se face vinovat de faptele ce au avut ca rezultat deposedarea lor de bunul mobil.
Înscrisurile administrate ca probe de reclamanți în dovedirea pretențiilor lor erau îndestulătoare pentru identificarea de către aceștia a tuturor persoanelor juridice responsabile de punerea în aplicare a măsurii de rechiziție a navei, ca și a beneficiarilor acesteia, de natură să le permită exercitarea dreptului la acțiune întocmai cum acest lucru a fost posibil și la data promovării acțiunii de față.
În consecință, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a stabilit că cel de-al doilea capăt al acțiunii reclamanților, având un obiect patrimonial, respectiv recunoașterea dreptului la plata contravalorii navei barcaz cu motor "Pescărușul";, este supus regulilor prescripției extinctive și că a fost formulat la o dată la care dreptul la acțiune al reclamanților era stins prin prescripție.
În ceea ce privește respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privitor la acordarea contravalorii lipsei de folosință a bunului mobil pe perioada ultimilor trei ani anterior introducerii acțiunii, Curtea o apreciază ca fiind, de asemenea, o soluție justă și legală, argumentul hotărâtor care a condus spre această rezolvare fiind cel rezultat din probatoriul cauzei, anume că la 17.10.1964, barcazul cu motor "Pescărușul"; a fost radiat din registrul matricol, în baza Ordinului Direcției Navigației Maritime și Fluviale București nr.555/16956/1964, fiind clasat ca epavă și dezmembrat în portul Brăila.
Prin urmare, atâta timp cât bunul mobil în cauză nu mai există în materialitatea sa încă din anul 1964, se înțelege că el nu mai poate genera în patrimoniul nimănui fructe civile ori beneficii decurgând din folosința sa, astfel încât să se justifice o acțiune în dezdăunarea reclamanților, ca foști proprietari ai acestui bun, pentru lipsirea lor de folosința acestuia.
Desigur, constatarea caracterului ilegal al actului de rechiziție dă dreptul reclamanților de a solicita plata contravalorii bunului mobil ce a fost preluat autorului lor și plata lipsei de folosință a acestuia, însă sub rezerva de a fi îndeplinite și celelalte condiții formale exterioare de exercitare a acestor drepturi, respectiv cele privitoare la prescripție care, pentru motivele mai sus prezentate, nu pot fi considerate ca fiind respectate în raport cu momentul introducerii acțiunii. Tot impedimentul legal al prescripției a făcut ca reclamanții să-și restrângă pretențiile lor legate de plata contravalorii lipsei de folosință a bunului mobil ce a fost rechiziționat pe o perioadă, pe durata căreia, a rezultat că bunul în cauză nu mai putea fi producător de foloase prin simpla lui folosință, ca urmare a distrugerii sale ca epavă în urmă cu aproximativ 50 de ani.
Date fiind aceste dezlegări în drept ale primei instanțe în privința celor două pretenții a căror recunoaștere s-a cerut a fi dată prin acțiunea de față, dezlegări în drept apreciate ca fiind legale și temeinice, Curtea nu poate reține nici o vătămare produsă reclamanților prin faptul neadministrării de către tribunal a probei cu expertiza de evaluare a bunului mobil ce a fost solicitată de către aceștia, motiv pentru care, alături de celelalte argumente prezentate anterior, va respinge apelul declarat de reclamanți, ca fiind nefondat.
Prin apelul său, apelantul pârât a susținut că nu M.F.P. avea calitatea de reprezentant al Statului în litigiul pendinte, deoarece trebuia chemată în judecată persoana care a avut în proprietate și care a administrat bunul vizat prin acțiunea reclamanților.
Apelantul pârât și-a sprijinit cea dintâi critică a apelului său pe interpretarea corelată a prevederilor art.25 alin.2, art.35 și ale art.37 alin.1 din Decretul nr.31/1954.
Curtea reține că probatoriul cauzei a evidențiat că nava barcaz cu motor "Pescărușul"; a făcut obiectul Decretului nr.511/22.11.1955, fiind rechiziționat în favoarea Întreprinderii Piscicola Brăila în baza Deciziei Ministerului Comunicațiilor nr.7628/9.05.1949.
Potrivit Decretului nr.511/1955 pentru reglementarea situației unor bunuri rechiziționate, bunurile rechiziționate până la data emiterii prezentului decret în temeiul dispozițiilor Decretului nr.184 din 30.04.1949, pentru fixarea unor atribuțiuni cu caracter economic, ale Legii nr.351 din 3.05.1945, pentru reprimarea speculei ilicite și a sabotajului economic și ale Decretului nr.22 din 19.01.1949, pentru modificarea unor articole din legea monopolului vânzării spirtului și a băuturilor spirtoase și a taxelor de consumație, precum și în temeiul oricărei alte legi sau hotărâri a Consiliului de Miniștri, se consideră intrate în proprietatea statului pe data rechiziționării lor.
Față de această dispoziție legală - care a fost aplicată și în privința bunului mobil în litigiu - potrivit cu care au fost considerate ca aparținând proprietății statului, de la data rechiziționării lor, toate bunurile rechiziționate, indiferent de temeiul legal al acestor măsuri, Curtea apreciază ca fiind nefondate susținerile acestui apelant.
Deși a făcut în mod expres trimitere la dispozițiile art.25 alin.2 din Decretul nr.31/1954 - potrivit cu care statul participă în raporturi juridice, nemijlocit, ca subiect de drepturi și obligații prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop - apelantul pârât nu a argumentat de ce în cazul bunurilor rechiziționate, și pe care le-a declarat ca aparținându-i în proprietate prin Decretul nr.511/1955, ar trebui considerat că reprezentarea sa este asigurată prin alte organe. În tot cazul, el nu a indicat acea lege care ar avea, în ipoteza bunurilor rechiziționate, rolul de normă derogatorie de la dreptul comun - art.25 alin.2 din Decretul nr.31/1954 - și nici care ar fi acele alte organe care i-ar reprezenta interesele în aceste cazuri.
De altfel, prin trimiterea pe care, de asemenea, o face la prevederile art.35 și 37 din Decretul nr.31/1954, se înțelege că acest apelant a dorit să susțină mai mult decât teza lipsei calității de reprezentant al său a Ministerului Finanțelor Publice, argumentele sale fundamentând chiar o excepție a lipsei calității sale procesuale pasive, dat fiind că, în optica sa, "trebuia chemată în chemată persoana care a avut în proprietate și a administrat bunul mobil în litigiu";.
Or, și sub acest aspect, Curtea apreciază criticile apelantului pârât drept nefondate întrucât, astfel cum rezultă din prevederile Decretului nr.511/1955, Statul român și-a arogat dreptul de proprietate asupra, tuturor bunurilor care au fost rechiziționate anterior, inclusiv asupra navei barcaz cu motor "Pescărușul";, indiferent de titlul legal care a stat la baza acestor măsuri ori de organele prin care rechiziționarea a fost efectiv realizată.
Prin urmare, "persoana care a avut în proprietate bunul mobil în litigiu";, este chiar apelantul pârât. Față de declarația legii (respectiv cea a Decretului nr.511/1955) în privința calității de proprietar a statului asupra acestor bunuri, mențiunea de pe verso-ul matriculului nr.520/17.05.1949 (fila 5 dosar fond) în sensul că "În conformitate cu dispozițiile Decretului nr.511 din 22.11.1955, barcazul motor Pescăruș rechiziționat în favoarea Întreprinderii Piscicola Brăila în baza Deciziei Ministrului Comunicațiilor nr.7628 din 9 mai 1949 a trecut în proprietatea unității de mai sus pe data rechiziționării navei";, nu are decât rolul de a indica proprietarul navei de la data rechiziționării ei și până la aplicarea Decretului nr.511/1955, moment de la care începând, bunul a fost declarat și considerat ca aparținând statului.
Așa cum corect a arătat și prima instanță, față de regimul juridic al bunului mai sus menționat, doar S.R. prin M.F.P. poate avea în cauză calitate procesuală pasivă, fiind cu totul irelevant cine a avut posesia și folosința aceluiași bun, neputându-se confunda calitatea de proprietar cu aceea de administrator.
Desigur că, preluarea în proprietatea statului ce a avut ca bază legală dispozițiile Decretului nr.511/1955, chiar dacă poate fi considerată ca fiind întemeiată pe un titlu legal, nu ar putea fi apreciată ca legitimă în raport de prevederile Constituției din 1948, în vigoare la acea dată, care recunoșteau și garantau proprietatea particulară și dreptul de moștenire, reglementând exproprierea ca acea unică modalitate de preluare a proprietății altuia, însă pentru o cauză de utilitate publică, pe bază de lege și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.
Pentru aceste considerente, Curtea nu poate primi nici criticile apelantului pârât aduse soluției dată de prima instanță celui dintâi capăt al cererii de chemare în judecată, astfel că, pentru toate argumentele prezentate anterior, Curtea va respinge ca nefundat și apelul declarat de apelantul pârât.
Văzând conținutul prevederilor art.274 alin.1 Cod de procedură civilă, dar și soluția adoptată în privința apelului declarat de reclamanți, Curtea va respinge ca neîntemeiată cererea acestor părți de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
| ← Calificarea exactă a cererii formulată de reclamant. Consecinţe. | 4. Acordare termen de graţie conform O.G. nr. 22/2002 → |
|---|
