Despăgubiri . Jurisprudență Despăgubiri, penalităţi

Comentarii

0

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 51 A din data de 21.02.2013

Contrar apărărilor formulate de reclamant, Curtea constată că durata întregului proces penal care l-a vizat nu putea fi avută în vedere de tribunal ca un criteriu de apreciere a prejudiciului cauzat victimei erorii judiciare în speță, în condițiile în care eroarea judiciară acuzată se raportează exclusiv la luarea unor măsuri preventive cu caracter privativ ori, după caz, doar restrictiv de libertate, măsuri cu o durată limitată în cursul procesului, pretențiile reclamantului la despăgubiri, formulate în acest context, depășind în mod evident limitele cadrului procesual decurgând din incidența dispozițiilor art. 504 C.proc.pen..

Din această perspectivă, Curtea constată că tribunalul a analizat în mod corect această cerere de acordare a despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal prin raportare la dispozițiile art. 998-999 C.civ., ținând seama chiar de statuările CEDO referitoare la legislația noastră internă .

Domeniu - despăgubiri

(CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE - DOSAR NR.8230/3/2010 - DECIZIA CIVILĂ NR.51 A/21.02.2013)

Prin cererea înregistrată la data de 15 februarie 2010, pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr. 8230/3/2010, reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor cu suma estimativă de bani care va fi detaliată în cuprinsul cererii, pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost cauzat ca urmare a arestării sale pe nedrept, trimiterii abuzive în judecată, precum și urmare a consecințelor dispozițiilor hotărârilor judecătorești penale prin care au fost dispuse îngrădiri privind posibilitatea de exercitare efectiva a profesiei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 12 august 1996, ca urmare a susținerii concursului pentru postul de comandant adjunct, a fost angajat pe o perioadă nedeterminată ca șef serviciu Trafic-sol la Regia Autonomă Aeroportul Internațional București - Otopeni (denumită în continuare RA AIBO), prin decizia ClM nr. 915 din 12 august 1996, aceasta deoarece postul de comandant adjunct nu era disponibil la acel moment .

Ulterior, a fost încadrat pe funcția de comandant adjunct la RA AIBO prin decizia ClM nr. 1113 din 01 octombrie 1997.

S-a arătat că la data de 17 aprilie 1998 ofițerii de poliție din cadrul Inspectoratului de Poliție Transporturi București au fost sesizați de către reprezentanți ai vămii, că în curtea Vămii Chitită au fost conduse mai multe autotrenuri încărcate cu baxuri de țigări sustrase controlului vamal, țigări încărcate dintr-un avion parcat la un depozit situat în Aeroportul Otopeni. În urma acestei constatări s-a întocmit dosar penal iar prin rechizitoriul nr. 70/P/1998 din 23 iulie 1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpați, inclusiv a sa.

S-a mai susținut că în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998 reclamantul a fost supus arestării preventive și că din cauza acestei arestări preventive, prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998 a fost concediat conform art. 130 alin. 1 lit. j din Codul muncii (în forma anterioară).

Reclamantul a arătat că în urma eliberării din arest preventiv, a fost reangajat pe o perioadă nedeterminată ca referent la biroul reglementări aeronautice al RA AIBO prin decizia CIM nr. 1148 din 03 septembrie 1998, mai precis pe postul de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate și Reglementări - Biroul Reglementări aeronautice, post mult inferior pregătirii sale și parcurgerii etapelor profesionale în urma cărora obținuse prin examen postul de comandant adjunct, deținut anterior arestării preventive abuzive.

Conducerea de la acel moment a companiei a motivat că nu putea să îl reîncadreze pe același post deoarece figura ca inculpat în dosarul penal în cadrul căruia fusese dispusă arestarea preventivă împotriva sa.

Astfel, activitatea desfășurată în concret de reclamant ca referent presupunea un grad de pregătire inferior (studii liceale) și excludea desfășurarea activității în zone cu acces restricționat - mai precis piste, platforme de rulaj aerian s.a. conform reglementarilor aeronautice. Prin interzicerea accesului în acest tip de zone, în mod evident nu a mai avut posibilitatea activității profesionale conform pregătirii în domeniul aeronautic care presupune accesul tocmai în aceste zone: în același timp, angajatorul i-a limitat activitatea, consecință a procesului penal, la activitatea de referent, mult inferioară competențelor sale profesionale deoarece presupunea doar întocmirea de acte birocratice, administrative.

S-a mai învederat că prin sentința penală nr. 19 din 18 februarie 1999 Tribunalul Militar București a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reținute în rechizitoriu, soluție păstrată la Curtea Militară de Apel.

Începând cu data de 11 decembrie 2000, în urma atribuirii unui mandat de deputat, pe listele unui partid politic, ca urmare a alegerilor parlamentare din 26 noiembrie 2000, contractul de muncă i-a fost suspendat până la încetarea exercitării mandatului de parlamentar.

Reclamantul a arătat că, în recurs, Curtea Supremă de Justiție - Secția penală, prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 a dispus restituirea cauzei, în ce mă privea, la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea completării urmăririi penale.

Direcția Națională Anticorupție a dispus prin ordonanța 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004 neînceperea urmăririi penale față de reclamant pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 Cod penal.

S-a mai arătat că, prin aceeași ordonanță s-a declinat cauza în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale cu celelalte acte dispuse de instanța supremă, cauza înregistrându-se la numărul 26/P/2002.

Prin Ordonanța nr. 26/P/2002 din 09 decembrie 2004 Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție întrucât la acea dată reclamantul avea calitatea de deputat.

S-a arătat că la data de 17 decembrie 2004 dosarul a fost trimis de către Secția de Urmărire Penală și Criminalistică la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cauza fiind înregistrată la numărul 26/D/P/2005.

Reclamantul a arătat că la încetarea mandatului de deputat, în anul 2004 reclamantul a solicitat din nou reîncadrarea pe postul de comandant adjunct ori pe un post similar - corespunzător pregătirii și experienței profesionale, fapt ce i-a fost refuzat nejustificat, de către conducerea companiei, deși între timp prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 Curtea Supremă de Justiție dispusese restituirea cauzei, în ce mă privea, la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel în vederea completării urmăririi penale, neexistând probe pentru stabilirea vinovăției mele penale.

S-a mai arătat că, prin Ordonanța din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de subsemnatul, pentru infracțiunile prevăzute la art. 323 alin. 2 Cod penal, art. 26 Cod penal raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. 2 și art. 33 Cod penal, soluție pronunțată conform art. 249 Cod de procedură penală raportat la art. 11 lit. b, art. 10 lit. d Cod de procedură penală.

Prin urmare, reclamantul a arătat că în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998 a fost arestat în mod nelegal, motiv pentru care a solicitat repararea daunelor materiale și morale grave suferite în urma acestei arestări preventive nelegale, trimiterea subsemnatului in judecata fiind de asemenea abuziva.

Cu privire la prejudiciul material efectiv înregistrat, reclamantul a arătat că salariile (ce urmează a fi reevaluate prin indexare, majorare și reactualizare) - conform CIM nr. 1113 din 01 octombrie 1997, în calitate de comandant adjunct la Regia Autonomă Aeroportul Internațional - Otopeni (persoana juridică antecesoare a actualei Companii Naționale "Aeroportul Internațional Otopeni București"; SA), neîncasate urmare a arestării preventive și desfacerii contractului de muncă potrivit art. 61 lit. b din Codul muncii, de care ar fi trebuit să beneficiez următorul interval de timp: 07 mai 1998 - 12 august 1998, intervalul cuprins între momentul arestării preventive și momentul reangajării pe un post inferior.

Pentru intervalul 06 mai 1998 - 02 septembrie 1998 salariul neîncasat (conform înscrierilor din cartea de muncă) a fost de 4.197.960 lei/rol, la data de 07 mai 1998. Actualizând (estimativ) funcție de Indicele lunar al preturilor de consum, conform datelor disponibile pe site-ul Institutului Național de Statistica se obține suma estimativa (potrivit formulei A = suma inițială de actualizat x IPC/100) 4.197.960 lei/rol x 646,86/100 = 27.154.924,056 lei/rol/luna. Prin urmare, pentru aproximativ trei luni de arestare preventiva rezulta un total de 81.464.772 lei/rol, adică 8.146,47 lei/ron. Sumă ce constituie diferența salariată, în cuantum indexat, majorat și reactualizat dintre salariul avut înainte de arestare și salariul stabilit după reangajare, pentru perioada 03 septembrie 1998 - 11 decembrie 2000, perioada în care a fost reangajat pe postul de referent, post mult inferior pregătirii sale profesionale, experienței profesionale acumulate și examenelor susținute pentru a accede la postul deținut înaintea arestării abuzive. După cum a rezultat din înscrierile în cartea de muncă, diferența salarială (rezultată din CIM nr. 1113 din 01 octombrie 1997 față de CIM nr. 1148 din 03 septembrie 1998) a fost de 4.197.960 lei/rol - 3.087.400 lei/rol = 1.110.560 lei/rol/lună. Estimativ, potrivit calculului arătat mai sus, funcție de indicele lunar al preturilor de consum, rezulta suma de 1.105.560 lei/rol X 646,86/100 = 7.151.425,416 lei/rol/lună. Având în vedere ca intervalul 03 septembrie 1998 - 11 decembrie 2000 cuprinde 25 de luni, rezultă o sumă totală de 7.151.425,416 X 27 de luni = 193.088.486,232 lei/rol (adică 19.309 lei/ron).

Reclamantul a arătat ca începând cu data de 11 decembrie 2000, în urma atribuirii unui mandat de deputat, pe listele unui partid politic, ca urmare a alegerilor parlamentare din 26 noiembrie 2000, contractul de muncă i-a fost suspendat până la încetarea exercitării mandatului de parlamentar, la 10 decembrie 2004.

Pentru acest interval urmează a fi calculată diferența dintre veniturile obținute ca parlamentar și cele ce i s-ar fi cuvenit în calitate de comandant adjunct, urmând să completeze cererea, dacă este cazul, cu suma astfel estimată.

S-a mai susținut că la data de 19 mai 1998 a fost aplicat sechestru asigurător de către organele de poliție asupra bunurilor reclamantului, în primul rând un bun imobil apartamentul nr. 43 situat la parterul blocului nr. 43 din Str. V. nr. 6, sector 6, B.. Sechestrul asigurător a fost ridicat abia prin Ordonanța din 19 noiembrie 2007 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Printre bunurile sechestrate se află și un autoturism marca Warburg evaluat la momentul sechestrării la 5 milioane lei/rol.

S-a mai arătat că beneficiul nerealizat rezultă mai întâi din refuzul reangajării din partea angajatorului, astfel încât după data de 10 decembrie 2004 contractul de muncă a încetat prin așa-zisul acord al părților deoarece a refuzat să continue activitatea într-un post total impropriu raportat la pregătirea sa profesională.

A mai arătat reclamantul că este evident ca refuzul reangajării a fost o consecință directă a arestării nelegale și procesului penal prelungit abuziv și nerezonabil, iar prejudiciul in forma beneficiului nerealizat este cert, concretizându-se în salariile neîncasate pe perioada 10 decembrie 2004 - septembrie 2009 (momentul stabilirii definitive a nevinovăției penale).

Reclamantul a precizat că, în mod evident, imposibilitatea parcurgerii carierei în domeniul aeronautic, conform aptitudinilor demonstrate și examenelor susținute în obținerea calificărilor enumerate, s-a datorat erorilor judiciare din procesul penal desfășurat împotriva sa. Mai mult, durata excesivă a acestui proces a condus la situația actuală, constatată și în cuprinsul Ordonanței - pagina 5 din ordonanță - din 19 noiembrie 2007 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de ridicare a măsurilor de sechestru asigurător în sensul de a nu mai avea posibilitatea reangajării în domeniu.

Reclamantul a mai arătat că i-a fost lezată demnitatea, ce presupunea în acest caz și onoarea militară, desconsiderată în mod injust, fapt dovedit de stabilirea nevinovăției penale.

Nu în ultimul rând, detenția în sine i-a produs tulburări psiho-somatice serioase, care, coroborate cu durata excesivă a procesului penal la care a fost supus pe o perioadă de mai mult de zece ani, au condus la afecțiuni ce i-au alterat grav starea de sănătate și condiția de viață, alterări ce urmează să fie suplinite prin acordarea de daune morale.

De asemenea, s-a mai arătat că, în speță există eroare judiciară deoarece a fost arestat preventiv ilegal în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998, în timp ce prin ordonanța din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de reclamant, deoarece în conformitate cu art. 10 lit. d Cod de procedură penală s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, lipsind vinovăția făptuitorului.

S-a mai precizat că, prejudiciile care i-au fost cauzate prin această eroare judiciară gravă sunt atât de ordin material, cât și moral, au rezultat ca și consecințe directe ale gravei erori judiciare, astfel cum au fost detaliate în precedent, nefiind reparate până la momentul introducerii acțiunii.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504 Cod de procedură penală și următoarele și art. 998 ți următoarele Cod civil.

La data de 11 mai 2010 și la data de 18 iunie 2010 reclamantul a depus o precizare a acțiunii privind temeiul juridic al acțiunii.

Prin această precizare s-a arătat că daunele materiale și morale s-au produs în speță dintr-un complex de cauze în strânsă legătură cu procesul penal în cadrul căruia a suferit măsura arestării preventive, în care a fost pusă în mișcare acțiunea penala împotriva sa și a fost condamnat de două instanțe.

Astfel, în esență daunele solicitate sunt legate de perioada arestului, de durata în care a fost inculpat și s-au luat alte măsuri împotriva sa, acest proces penal desfășurat împotriva reclamantului (deși s-a dovedit ca a fost nevinovat) datorită cauzei ce a declanșat efectele negative de natură patrimonială și nepatrimonială pentru care a solicitat daune materiale și morale în cadrul cauzei.

Reclamantul a arătat că, în principal, arestarea preventivă a avut ca efect imediat și grav concedierea sa prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998 conform art. 130 alin. 1 lit. j din Codul muncii (în forma anterioară). Refuzul reangajării conform pregătirii profesionale a fost motivat de angajatorul de la acel moment în baza acestei arestări preventive. În plus, reclamantul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu încă din 23 iulie 1998, primul termen de judecată în fața Tribunalului Militar București având loc la 01 septembrie 1998, oferind un motiv suplimentar angajatorului de a refuza reangajarea pe postul de conducere ocupat anterior, în timp ce reangajarea sa, pe post inferior, s-a produs la 03 septembrie 1998.

Arestarea preventivă pe care suferită s-a coroborat cu alte măsuri restrictive de libertate luate împotriva sa pe parcursul procesului penal, precum au fost în cauză interdicția de a părăsi localitatea, dar și trimiterea în judecată și condamnarea în două instanțe sunt cauze generatoare de prejudicii conform art. 504 și următoarele Cod de procedură penală.

Pe de altă parte, evoluția sa profesională a fost afectată în mod grav și ireversibil, și în consecință i-au fost lezate viața socială, profesională, precum și cea personală, toate acestea afectând în consecință demnitatea și personalitatea reclamantului, adică au fost grav lezate acele drepturi nepatrimoniale a căror încălcare produce daune morale.

Prin încheierea din 30 iunie 2010 tribunalul a admis excepția inadmisibilității în ceea ce privește capetele de cerere a 1 II, a 1 III, a 1 IV, a 2 I și capătul de cerere referitor la daunele morale (care nu privesc arestarea) întemeiate pe dispozițiile art. 504 și următoarele Cod de procedură penală.

În temeiul art. 20 raportat la art. 2 din Legea 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/2005 a pus în vedere reclamantului, sub sancțiunea anulării, achitarea următoarelor taxe judiciare de timbru și timbru judiciar: 1.241,80 lei și 5 lei timbru judiciar (pentru capătul a 1 II), 264,68 lei și 3 lei timbru judiciar (pentru capătul a 1 IV), 7.871,92 lei (la cursul Băncii Naționale a României - 1 euro = 4,11 lei (16 februarie 2010) și 5 lei timbru judiciar pentru capătul a 2 I, prin raportare la art. 998 Cod de procedură civilă. De asemenea a pus în vedere reclamantului, sub sancțiunea prevăzută de art. 1551 Cod de procedură civilă să indice valoarea provizorie a obiectului cererii, pentru capătul de cerere a 1 III, să indice separat cuantumul daunelor morale în funcție de temeiul acestora.

La data de 02 februarie 2011, reclamantul a formulat cerere de majorare a cuantumului pretențiilor și precizare a sumelor solicitate cu titlu de daune morale, prin care a mărit valoarea sumei solicitate cu titlu de daune morale la 1.000.000 lei.

Daunele morale solicitate sunt indisolubil legate de arestarea preventiva, de restricționarea libertății de mișcare (prin măsura interdicției de a parași localitatea), apoi de inculparea, trimiterea in judecata si condamnarea sa de către doua instanțe.

Reclamantul a mai arătat că despăgubirea de ordin moral se explica printr-o încercare de a contrabalansa efectele negative multiple ale vătămării produse de arestarea preventiva nelegala, restricționarea libertății de mișcare, inculpare si in final condamnarea sa.

Prin încheierea din 04 februarie 2011 a fost admisă cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, constatându-se că reclamantul este scutit de plata taxei judiciare de timbru pentru capetele de cerere a 1II, a 1IV și a 2I.

Tribunalul a dispus atașarea dosarelor penale.

Prin sentința civilă nr. 1429 din 7 iulie 2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca inadmisibile, capetele de cerere a 1 II, a 1 III, a 1 IV, a 2 I și capătul de cerere referitor la daunele morale (care nu privesc arestarea) întemeiate pe dispozițiile art. 504 și următoarele Cod de procedură penală; a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul V.V. în contradictoriu cu paratul S.R., prin M.F.P.; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13.688 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 140.000 lei cu titlu de daune morale; a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin încheierea din 30 iunie 2010 tribunalul a admis excepția inadmisibilității în ceea ce privește capetele de cerere a 1 II, a 1 III, a 1 IV, a 2 I și capătul de cerere referitor la daunele morale (care nu privesc arestarea) întemeiate pe dispozițiile art. 504 și următoarele Cod de procedură penală și astfel s-a impus a fi respinse, ca inadmisibile, aceste capete de cerere.

Pe fond, tribunalul a reținut că prin ordonanța din 07 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, fiind emis mandatul de arestare nr. 13 din 07 mai 1998, acesta fiind încarcerat , după cum rezultă din biletul de liberare nr. 106/1998 emis de Inspectoratul General al Poliției - Unitatea 0106 în perioada 07 mai 1998 - 13 august 1998, ca urmare a prelungirilor succesive intervenite.

Prin Ordonanța din 15 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus aplicarea sechestrului asigurator asupra bunurilor reclamantului, sechestru asigurator ridicat prin ordonanța din 25 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, între bunurile cu privire la care s-a aplicat această măsură numărându-se și apartamentul nr. 43 din str. V. nr. 6, bl. 43, parter, și autoturismul marca Warburg cu nr. de înmatriculare 2-B-xxxxx, an fabricație 1984.

Prin rechizitoriul nr. 70/P/1998 din 23 iulie 1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 323 alin. 1 Cod penal pentru art. 26 raportat la art. 175 cu referire la art. 179 din Legea nr. 141/1997 cu aplic art. 41 alin. 2 Cod penal.

Prin sentința penală nr. 19 din 18 februarie 1999 Tribunalul Militar București a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reținute în rechizitoriu la pedeapsa cea mai grea de șapte ani închisoare și patru ani interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a și b Cod penal și de art. 64 lit. c în sensul interzicerii ocupării unei funcții de natura aceleia de comandat adjunct de aeroport. Totodată s-a luat față de reclamant măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea București, iar prin decizia nr. 67 din 08 iunie 2000 pronunțată de Curtea Militară de Apel, pedeapsa a fost redusă la șase ani închisoare.

Prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 Curtea Suprema de Justiție - Secția Penală a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în cea ce îl privește pe reclamant, în vederea completării urmăririi penale.

Prin Ordonanța nr. 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004 Direcția Națională Anticorupție a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamant pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 Cod penal precum și declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale în sensul celorlalte motive reținute prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 pronunțată de Curtea Suprema de Justiție - Secția Penală, cauza înregistrându-se la numărul 26/P/2002.

Prin Ordonanța nr. 26/P/2002 din 09 decembrie 2004 Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție întrucât la acea dată reclamantul avea calitatea de deputat.

La data de 17 decembrie 2004 dosarul a fost trimis de către Secția de Urmărire Penală și Criminalistică la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cauza fiind înregistrată sub numărul 26/D/P/2005.

Prin Ordonanța din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de reclamant, pentru infracțiunile prevăzute la art. 323 alin. 2 Cod penal, art. 26 Cod penal raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. 2 și art. 33 Cod penal, întrucât lipsește un element constitutiv al infracțiunii și anume vinovăția făptuitorului.

La data luării măsurii arestării preventive reclamantul ocupa funcția de comandant adjunct la RA AIBO potrivit cu decizia CIM nr. 1113 din 01 octombrie 1997.

Prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998 reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 alin. 1 lit. j din Codul muncii (în forma anterioară) potrivit cu care contractul de muncă poate fi desfăcut din inițiativa unității, în cazul când cel în cauză este arestat mai mult de 60 de zile.

Prin decizia CIM nr. 1148 din 03 septembrie 1998 reclamantul a fost angajat în funcția de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate și Reglementări - Biroul Reglementări aeronautice, contract suspendat în data de 11 decembrie 2000 în temeiul art. 7 din Legea nr. 4/1990 pe durata exercitării mandatului de deputat.

Potrivit certificatului de radiere autoturismul Warburg cu nr. de înmatriculare 2-B-xxxxx, an fabricație 1984, a fost radiat din evidențele inspectoratului de poliție - Serviciul circulație ca urmare a radierii Remat, la dosar fiind depus și certificatul de distrugere.

În drept, tribunalul a avut în vedere art. 52 alin. 3 din Constituție și art. 504-505 Cod de procedură penală, precum și art. 5 alin.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, a reținut și incidența art. 998-999 Cod civil.

Având în vedere dispozițiile de drept de mai sus cât și situația de fapt reținută, tribunalul a constatat că prin luarea măsurii arestării preventive de către organul de urmărire penală, măsură care nu a fost urmată de condamnarea definitivă a reclamantului, ci de măsurile neînceperii urmăririi penale și scoaterii de sub urmărirea penală sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 504 și următoarele Cod de procedură penală în sensul constatării erorii judiciare ceea ce îndreptățește reclamantul la acoperirea prejudiciului material și moral cauzat prin această măsură.

În ceea ce privește întinderea prejudiciu material cauzat de măsura arestării preventive tribunalul a constatat că acesta nu poate consta decât în cuantumul salariilor, indexate și majorate pentru perioada 07 mai 1998 - 02 septembrie 1998, astfel cum au fost stabilite prin expertiză, dar cu scăderea sumei de reprezintă actualizarea cu inflație pe prima lună (cum a solicitat pârâtul). În total această sumă datorată este de 8.426 lei.

În ceea ce privește celelalte sume solicitate pentru acoperirea prejudiciului material cauzat potrivit susținerilor reclamantului de arestarea preventivă tribunalul constată că nu există o legătură de cauzalitate dovedită între măsura luată și reducerea veniturilor salariale ale reclamantului.

Susținerea potrivit cu care angajatorul ar fi refuzat reangajarea pe aceeași funcție pe motiv că reclamantul ar fi fost arestat și ar exista proces penal împotriva acestuia, în afară de faptul că nu a fost dovedit, nu intră în spera de aplicabilitate a art. 504, atât timp cât angajatorul nu a procedat în această maniere, determinat de o dispoziție legală (precum cea a art. 130 lit. j din vechiul Cod al muncii). Mai mult, tribunalul a reținut că, potrivit susținerilor reclamantului, contractul de muncă a încetat, ulterior, prin acordul părților.

De asemenea, având în vedere că s-a invocat și răspunderea civilă delictuală tribunalul a reținut că acest prejudiciul nu intră în sfera prejudiciilor pentru care răspunde pârâtul de față, acesta deoarece reclamantul trebuie să adreseze instanțelor de dreptul muncii în cazul în care se considera nedreptățit prin măsurile luată de angajator, atât în ceea ce privește reîncadrarea pe un post inferior, cât și în ceea ce privește încetarea raporturilor de muncă, iar pedeapsa complementară dispusă prin sentința penală de condamnare nu a rămas definitivă și. deci. nu a produs efecte de natura celor în discuție.

În ceea ce privește perioada în care reclamantul a ocupat funcția de deputat tribunalul a reținut că reclamantului i-a fost suspendat contractul de muncă, iar salarizarea sa s-a făcut potrivit Legii nr. 53/1991, republicată.

În ceea ce privește solicitarea acordării unei rente viagere atât în aplicarea art. 505 alin. 2 Cod de procedură civilă, cât și prin raportare la dispozițiile art. 998 și următoarele Cod civil, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, având în vedere că reclamantul nu a dovedit că arestarea cât și existența procesului penal au fost de natură a influența în mod direct și determinant carierea profesională a acestuia.

Astfel, după cum s-a reținut mai sus, reclamantul nu a dovedit că după data de 3 septembrie 1998 există o legătură de cauzalitate între măsura arestării și angajarea pe un post inferior și nici că existența procesului penal ar fi influențat o viitoare angajare pe un post similar celui avut înainte de arestare sau corespunzător pregătirii sale profesionale.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că timp de patru ani reclamantul a avut calitatea de deputat, iar ulterior raporturile de muncă au încetat prin acord, decizia de desfacere a contractului de muncă nefiind contestată. Pe de altă parte, nu s-a dovedit care au fost demersurile întreprinse și nici că neocuparea unui post corespunzător pregătirii sale profesionale ar fi fost determinată de măsura arestării si de procesul penal derulat împotriva reclamantului.

În ceea ce privește daunele materiale provocate prin măsura instituirii sechestrului asigurator, tribunalul a reținut că întinderea prejudiciului cauzat reclamantului este de 5.262 lei stabilit potrivit expertizei de specialitate și constă în valoarea actualizată a autoturismului Warburg.

Tribunalul a avut în vedere că măsura indisponibilizării bunului o perioada îndelungată de timp, în condițiile în care autoturismul avea deja o vechime de opt ani, reprezintă în realitate o veritabilă lipsire de proprietate, pentru care statul trebuie să răspundă în temeiul dispozițiilor art. 998 și următoarele cod civil.

În ceea ce privește apartamentul asupra căruia s-a aplicat aceeași măsură, reclamantul nu a precizat în ce constă prejudiciul cauzat și nici a dovedit existența și întinderea unui prejudiciu.

De asemenea, tribunalul a constatat că reclamantului i s-a produs și un prejudiciu moral ca urmare a arestări nelegale, prejudiciul rezultat din aceea că a fost arestat timp de mai mult de patru luni de zile, că a fost îndepărtat din mediul în care trăia și a fost nevoit să trăiască în condiții de detenție cu toate constrângerile și neplăcerile pe care le poate presupune. De asemenea, o astfel de modificare radicală a vieții este de natură să producă inclusiv modificări ale comportamentului persoanei respective, cu consecințe de lungă durată.

De asemenea, nu se poate nega faptul că arestarea a avut repercusiuni nu numai asupra persoanei reclamantului, ci și asupra familiei și asupra relațiilor cu colegii de muncă, aceste aspecte fiind relevate de declarațiile martorilor audiați.

Pe de altă parte, deși arestarea și procesul ce a urmat au fost puternic mediatizate, trezind ecouri si în momentul de față, totuși tribunalul a constatat că în plat social măsurile luate împotriva reclamantului au avut un impact relativ redus si de scurtă durată din moment ce, în plină desfășurare a procesului penal, reclamantul a reușit să ocupe un loc de deputat în urma alegerilor parlamentare desfășurate în noiembrie 2000.

Pentru stabilirea unui cuantum adecvat a sumei acordate tribunalul a avut în vedere atât durata arestării cât și persoana reclamantului, pregătirea sa de militar, funcția ocupată, calitățile și meritele acestuia anterioare măsurii arestării.

În consecință în raport de toate aceste criterii tribunalul a apreciat că suma de 100.000 lei reprezintă o sumă menită să ofere o reparație adecvată pentru prejudiciul cauzat prin măsura de privare de libertate.

Consecință a arestării a fost și măsura concedierii dispusă de angajator în temeiul unor dispoziții legale care prevedeau această posibilitate și anume art. 130 lit. j din vechiul Cod al muncii, această măsură fiind de natura a afecta pe reclamant nu doar în plan material ci și moral. În consecință, și acest prejudiciu a fost reparat prin raportare la art. 504 și urm. Cod de procedură penală, tribunalul apreciind că se impune acordarea sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale.

În ceea ce privește acordarea de daune morale pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin luarea măsurii preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea precum și decurgând din durata procesului penal, tribunalul a constatat că aceste solicitări nu întră în sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 504 și următoarele Cod de procedură penală, temeiul atragerii răspunderii statului neputând fi antrenată decât pe baza dispozițiilor art. 998 și următoarele Cod civil, ținându-se cont și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la durata rezonabilă a unui proces penal.

Față de aceste precizări, având în vedere că măsura obligării de a nu părăsi localitatea a adus atingere dreptului la liberă circulație pentru o perioadă îndelungată de timp, drept fundamental garantat de dispozițiile art. 25 din Constituție, tribunalul a constatat că răspunderea statului este antrenată și într-o astfel de situație pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului. Tribunalul a apreciat că suma de 10.000 de lei este de natură a oferi reclamantului o reparație justă și echitabilă.

În ceea ce privește durata de soluționare a procesului penal tribunalul a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces într-un termen rezonabil. Faptul că nu există dispoziții speciale în dreptul intern în acest domeniu nu reprezintă un impediment pentru instanță de a da curs solicitării reclamantului, acesta deoarece, pe de o parte, în calitatea sa de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al normelor Convenției, iar pe de altă parte dispozițiile art. 3 din Codul civil interzic judecătorului să refuze să judece, sub cuvânt ca legea nu prevede, este neclară sau neîndestulătoare.

În consecință, tribunalul a apreciat că dispozițiile răspunderii civile delictuale mai sus menționate reprezintă un temei de drept suficient de la care să se plece în analiza de fond a cererii reclamantului referitoare la acordarea de daune morale pentru durata procesului penal.

Verificând dosarele penale tribunalul a apreciat că perioada de timp scursă de la data începerii urmăririi penale și până la data pronunțării deciziei nr. 992 din 26 februarie 2001 de către Curtea Suprema de Justiție - Secția penală, de mai puțin de trei ani nu poate fi catalogată ca o perioadă nerezonabilă în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei și implicațiile acesteia, cauză care privea șaptesprezece inculpați și a presupus audierea atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței de judecată nu mai a acestora, ci și a mai bine de 150 de martori, fără a mai vorbi de celelalte lucrări specifice ce s-au impus a fi efectuate. Totodată nu trebuie omis că în această perioadă s-au derulat atât urmărirea penală cât și cele trei faze ale procesului în fața instanțelor de judecată

Nu același lucru se poate reține în ceea ce privește etapele procesuale derulate după pronunțarea deciziei din recurs, ordonanțele care au dus la soluționarea cauzei fiind emise la data de 24 noiembrie 2004 și la data de 20 august 2009, fără ca lucrările efectuate în acest interval de timp să fie de amploarea si complexitatea celor derulate în etapele mai sus menționate.

Pe de altă parte pârâtul nu a făcut nici un fel de apărări cu privire la aceste aspecte, apărări care să fi putut relevarea existența unor cauze obiective care să fi condus la soluționarea cu întârziere a procesului pornit împotriva reclamantului.

În consecință, tribunalul a constatat că și în această situație se impune atragerea răspunderii statului pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului și apreciază că suma de 10.000 de lei este de natură a oferi reclamantului o reparație justă și echitabilă pentru prejudiciul cauzat.

Împotriva acestei sentințe, la data de 17 iulie 2012, a declarat apel reclamantul, solicitând să se dispună modificarea în parte a hotărârii anterior menționate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii în daune pentru eroare judiciară introdusă de către apelant, așa cum a fost formulată și precizată, sau în parte a acesteia (în sensul majorării sumei cu titlul de daune) și să fie obligat S.R. să acopere integral prejudiciul material (care a fost stabilit de către expertiza contabilă efectuată în cauză ca fiind în cuantum de 638.915 lei/ron la care se adăuga suma de 9.437 lei/RON/lună contravaloarea rentei viagere pe care trebuie să o plătească S.R. recurentului (de la data de 20 august 2009 și până la decesul acestuia) și prejudiciul moral care a fost apreciat de către reclamant ca fiind în cuantum de 1.000.000 lei, prejudicii care i-au fost cauzate reclamantului prin arestarea nelegală și prin întreg procesul penal abuziv care s-a derulat împotriva sa (cu toate implicațiile, interdicțiile și consecințele acestuia), cu cheltuieli de judecată având în vedere consideratele care vor fi expuse.

I. Hotărârea s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor ari. 504 și 505 Cod de procedură penală, art. 998 și următoarele, art. 1084 și 1169 Cod civil, art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 52 din Constituția României.

Instanța a considerat în mod greșit că doar salariile neîncasate de către reclamant în perioada arestului preventiv perioada 06 mai 1998 - 02 septembrie 1998 și valoarea autoturismului reclamantului sechestrat în timpul procesului penal și devenit ulterior inutilizabil constituie singurele consecințe materiale prejudiciul material ale erorii judiciare a cărei victima a fost acesta, restul capetelor de cerere declarându-ie inadmisibile, încâlcind astfel prevederile art. 504 și 505 Cod de procedură penală, art. 998 și următoarele, art. 1084 șu 1169 Cod civil, art. 5, 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 din Constituția României.

Toate daunele materiale pe care le-a solicitat reclamantul (și care sunt enumerate mai jos) reprezintă o consecință directă a arestării preventive și a procesului penal derulat pe o perioadă de mai bine de zece ani împotriva sa și prin urmare trebuie să fie acordate integral.

Apelantul-reclamant subliniază că "Instituția reparațiunii integrale a prejudiciului, ale cărei principii sunt înscrise în art. 998 și art. 1084 cod civil impune ca și daunele datorate de către stat, în temeiul art. 504 Cod de procedură penală, să reprezinte o justă și integrală despăgubire, ceea ce înseamnă că trebuie să cuprindă, în genere, pierderea efectivă ca și beneficiul de care a fost lipsit cel condamnat sau arestat pe nedrept";.

Toate aceste daune materiale alcătuiesc, conform expertizei efectuate în cauza un total de 638.915 lei/ron la care se adăuga suma de 9.437 lei/ron/lună contravaloarea rentei viagere pe care trebuie să o plătească Statul Român reclamantului.

Dintre toate aceste prejudicii materiale cauzate reclamantului de eroarea judiciară, doar cele de la punctele a și c au fost considerate de instanța ca reprezentând prejudiciul material suferit de acesta, restul fiind considerate inadmisibile. Apelantul-reclamant invocă art. 504 alin.5 C.proc.pen.

De asemenea, un argument in plus este faptul că s-a stabilit pe calea jurisprudenței că răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite de instituțiile sale nu este una pur obiectivă.

Deci, instanța a încălcat prevederile acestui articol deoarece nu a ținut cont de toate consecințele arestării preventive și ale procesului penal lung de zece ani derulat împotriva reclamantului, considerând, fără temei nelegal și ilogic că singurul prejudiciu material al unui arest preventiv și al unui proces penal desfășurat împotriva unei persoane este doar perioada în care respectiva persoană a stat în arest și deci evident a fost privat de salariu (lipsind de la muncă).

În consecința, instanța a ignorat faptul că eroarea judiciară a cărui victimă este reclamantul nu este reprezentată doar de arestul preventiv nelegal ci și de întreg procesul penal derulat împotriva sa pe o perioadă de aproximativ zece ani care a însemnat și condamnarea de către două instanțe a reclamantului, interzicerea unor drepturi (de a-și exercita profesia și de a ocupa funcția de comandant adjunct), interdicția de a părăsi localitatea.

Așadar, despăgubirile acordate nu se pot limita la perioada strictă a arestării, ci ele se întind și pe perioada următoare, în care cel în cauză a avut interdicția de a ocupa și exercita funcția pe tot parcursul procesului penal, dar mai ales a avut interdicția de a părăsi localitatea.

Deci, instanța nu a luat în calcul că un arest preventiv și un proces penal de zece ani are mult mai multe consecințe de ordin material: pierderea locului de muncă, angajarea pe un post inferior, concedierea sau imposibilitatea angajării datorită statutului de fost arestat și inculpat într-un dosar penal (toate acestea fiind "suferințe"; de către reclamant).

Apelantul-reclamant precizează că se știe foarte bine că în societatea românească este o reală problemă reinserția socială a celor care au fost încarcerați, care au avut statutul de inculpat deoarece sunt priviți ca niște paria și nimeni nu mai vrea să-i angajeze, mai ales că procesul recurentului a fost intens mediatizat la acel moment (aspect dovedit cu prisosință).

De asemenea, mențiunea instanței cu privire la faptul că "susținerea potrivit cu care angajatorul ar fi refuzat reangajarea pe aceeași funcție pe motiv că reclamantul ar fi fost arestat și ar exista proces penal împotriva acestuia (...) nu intra în sfera de aplicabilitate a art. 504, atât timp cât angajatorul nu a procedat în această manieră determinat de o dispoziție legală (precum cea din art. 130 lit. j vechiul Cod al muncii)"; este total nelegală deoarece textul legal nu face asemenea precizări, nu impune acordarea de despăgubiri materiale doar în situația în care angajatorul ar fi fost determinat în luarea măsurii de o anumită dispoziție legală.

Este inexplicabil cum a ajuns instanța la o asemenea concluzie în baza art. 504 C.p.p., deoarece "ubi lex on distinguit nec nos distinguere debemus";.

În plus, mai menționează apelantul-reclamant că nu se judecă cu angajatorul (AIBO) ca să fie de competența instanțelor de dreptul muncii, angajatorul a procedat în acest fel (l-a angajat pe un post inferior după care l-a concediat) datorită erorii judiciare provocată de instituțiile Statului Român. Acest caz nu este o problemă de dreptul muncii, nu vizează raporturi de dreptul muncii.

Există o jurisprudență vastă în această materie, mai ales a Curții Supreme de Justiție (actuala Înalta Curte de Casație și Justiție) care susține faptul că vor fi acordate ca despăgubiri materiale și drepturile anterioare rezultate din raporturile de dreptul muncii care au încetat sau au suferit modificări ca urmare a erorii judiciare imputabile statului, adică vor fi acordate ca despăgubiri materiale contravaloarea tuturor drepturilor pe care le-ar fi avut, de care ar fi beneficiat victima erorii judiciare dacă nu ar fi existat această eroare judiciară a Statului.

Și doctrina în materie susține același punct de vedere ca și jurisprudența.

Deci, raportat la toate aceste aspecte susținute de jurisprudență, doctrină și care rezultă și dintr-o interpretare corectă a legii, înseamnă că instanța trebuie să acorde reclamantului toate daunele materiale solicitate de acesta (deci inclusiv cele de la punctele b, d și e) pentru că toate reprezintă consecințe ale erorii judiciare a cărui victimă a fost acesta.

Astfel, în ceea ce privește suma ce constituie diferența salarială dintre salariul avut înainte de arestare de către reclamant în calitate de comandat adjunct și salariul stabilit după reangajare pe postul de referent de specialitate, pentru perioada 3 septembrie 1998 - 11 decembrie 2000.

Reclamantul, în momentul în care a fost arestat preventiv ocupa funcția de comodant adjunct la RA AIBO. După ce a părăsit arestul preventiv a fost reangajat pe postul de referent de specialitate, post mult inferior pregătirii sale profesionale, experienței profesionale acumulate și examenelor susținute pentru a accede pe postul deținut înaintea arestării preventive și de asemenea mult mai prost plătit.

În concluzie, dacă nu ar fi fost arestat preventiv, ar fi continuat să ocupe postul de comandant adjunct și nu pe cel de referent pe care l-a ocupat în perioada 03 septembrie 1998 ¬- 11 decembrie 2000.

Conform expertizei contabile efectuate această sumă ce constituie diferența salarială este în cuantum de 84,974.00 lei/RON.

În legătura cu suma ce constituie salariul de comandant adjunct, pe care reclamantul l-ar fi ocupat în continuare dacă nu ar fi fost arestat, pentru perioada 10 decembrie 2004 - 01 septembrie 2009 menționează că beneficiul nerealizat rezultă mai întâi din refuzul reangajării reclamantului din partea angajatorului, datorat erorii judiciare (respectiv datorat arestării și inculpării urmată de trimiterea în judecată), astfel încât, după data de 10 decembrie 2004 contractul de muncă a încetat prin așa-zisul acord al părților deoarece reclamantul a refuzat să continue activitatea într-un post total impropriu raportat la pregătirea sa profesională.

Apoi, beneficiul nerealizat rezultă din refuzul de reangajare pe vechiul post (motivat de procesul în care s-a produs eroarea judiciară), iar în al doilea rând din faptul că reclamantul a deținut licență de controlor de trafic aerian, fiind împiedicat să profeseze cu motivarea din partea angajatorului legată de existența dosarului penal.

AIBO avea nevoie de un controlor de trafic instructor pentru a funcționa legal, calificare pe care doar reclamantul o deținea la acel moment, iar funcționarea serviciului trafic-sol era legată indisolubil de desfășurarea activității sale în această funcție și evident în zona de operațiuni aeriene, unde reclamantului i se interzisese accesul, fiind simplu referent. Acestea indică o dată în plus ca acele calificări pe care le deținea, în condiții normale, i-ar fi asigurat angajarea de către AIBO cel puțin în calitate de controlor de trafic, numai că datorită arestării, trimiterii în judecată și condamnării în două rânduri, datorită acestui proces în care s-a produs eroarea judiciară, s-a realizat contrariul, respectiv marginalizarea profesională la același loc de muncă deținut anterior.

Deci, reclamantul, dacă nu ar fi fost arestat preventiv și inculpat în cauză, ar fi continuat să ocupe postul de comandant adjunct și după momentul 06 mai 1998 (momentul arestării preventive) sau măcar un post de controlor de trafic aerian.

Dar, așa cu a menționat, după ce a ieșit din arestul preventiv a fost reangajat pe postul de referent de specialitate, un post mult inferior pregătirii sale.

Ulterior, începând cu data de 11 decembrie 2000, în urma atribuirii unui mandat de deputat, pe listele unui partid politic, ca urmare a alegerilor parlamentare din 26 noiembrie 2000, contractul de muncă i-a fost suspendat până la încetarea exercitării mandatului de parlamentar, la 10 decembrie 2004, iar ulterior acestui moment, contractul a încetat.

Alegerea acestuia s-a datorat popularității acelui partid în acea perioadă, reclamantul necandidând ca și independent.

Cert este faptul că din momentul în care a fost arestat preventiv, reclamantul a pierdut postul de comandant adjunct și niciodată nu a mai putut să ocupe acest post (deși pregătirea sa profesională, experiența acumulată, numeroasele examene pe care le-a dat îl recomandau pentru acest post).

Prin urmare, este evident că refuzul reangajării a fost o consecință directă a arestării nelegale și procesului penal prelungit abuziv și nerezonabil, iar prejudiciul în forma beneficiului nerealizat este cert, concretizându-se în salariile neîncasate pe perioada 10 decembrie 2004 - septembrie 2009 (momentul stabilirii definitive a nevinovăției penale).

Astfel, cuantumul salariilor pe care le-ar fi încasat dacă ar fi fost comandat adjunct și în perioada 10 decembrie 2004 - 01 septembrie 2009 este de 537,898.00 lei/ron.

În legătura cu suma ce constituie renta viageră pentru perioada ulterioară stabilirii în mod definitiv a nevinovatei penale a reclamantului (20 august 2009) (pct. e) face următoarele mențiuni:

Despăgubirea efectivă, pentru beneficiul nerealizat urmare a arestării preventive și a îngrădirii drepturilor privind exercitarea profesiei, o va constitui obligarea Statului Român, conform art. 505 alin. 2 Cod de procedură penală și Ia plata unei rente viagere pentru perioada ulterioară stabilirii în mod definitiv a nevinovăției penale a reclamantului, 20 august 2009.

În mod evident, imposibilitatea parcurgerii carierei în domeniul aeronautic, conform aptitudinilor demonstrate și examenelor susținute în obținerea calificărilor enumerate, s-a datorat erorilor judiciare din procesul penal desfășurat împotriva sa.

Astfel, în primul rând prin arestarea preventivă și-a pierdut postul de comandant adjunct, după care a fost reangajat pe un post inferior pregătirii și aptitudinilor sale, ajungând practic până Ia situația actuală - de a nu mai avea posibilitatea reangajării în domeniu.

Mai mult, durata excesivă a acestui proces a condus Ia situația actuală, constatată și în cuprinsul Ordonanței de ridicare a măsurilor de sechestru asigurator din 19 noiembrie 2007 dată în dosarul nr. 26/DIP/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (pagina 5 din ordonanță) - în sensul de a nu mai avea posibilitatea reangajării în domeniu.

În aceste condiții, beneficiul nerealizat se constituie și în veniturile lunare pe care nu le mai poate încasa din cauza erorilor judiciare imputabile Statului Român, acest prejudiciu urmând a fi acoperit prin obligarea statului Ia plata unei rente viagere, care a fost evaluată de către expertul contabil Ia 9,437.00 lei/lună.

Contrar susținerilor instanței și ca o consecință firească a tuturor aspectelor prezentate anterior, reclamantul a dovedit faptul că eșecul lui profesional (concretizat în reangajarea pe un post inferior urmată de concedierea efectivă) ulterior arestării s-a datorat exclusiv arestării preventive și procesului penal împotriva sa, deci a dovedit legătura de cauzalitate dintre eroarea judiciară a cărei victimă a fost (arestul preventiv și tot procesul penal derulat abuziv împotriva sa) și angajarea sa pe un post inferior urmată de concedierea sa, realizându-se o greșită aplicare a dispozițiilor art. 998 coroborat cu art. 1169 Cod civil și act. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Raționamentul instanței privind lipsa dovezii legăturii de cauzalitate este total greșit și este contrazis de probele administrate în cauză.

Apelantul-reclamant subliniază faptul că prin sentința nr. 19 din 18 februarie 1999 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial reclamantului i-a fost interzisă ocuparea unei funcții de natura aceleia de comandant adjunct al unui aeroport pe o perioadă de patru ani precum și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b și c tot pentru o perioadă de patru ani, acestea fiind parțial menținute prin decizia nr. 67 din 08 iunie 2000 pronunțată de Curtea Militara de Apel. În plus, reclamantul mai subliniază că prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție - Secția penală nu i-au fost înlăturate interdicțiile stabilite prin deciziile celorlalte instanțe.

Astfel, deși deținea numeroase calificări în domeniul aeronautic, i-a fost refuzată reangajarea conform pregătirii profesionale din cauza dosarului penal în care era cercetat. Acest fapt este menționat și în cuprinsul Ordonanței de ridicare a măsurilor de sechestru asigurator din 19 noiembrie 2007 (dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la pag. 5).

Deci, este inexplicabil cum poate instanța de fond să susțină faptul că "susținerea potrivit cu care angajatorul ar fi refuzat reangajarea pe aceeași funcție pe motiv că reclamantul ar fi fost arestat și ar exista proces penal împotriva acestuia (...) nu a fost dovedită";, când toate aceste probe administrate dovedesc contrariul.

Instanța a considerat în mod eronat că suma de 140.000 lei poate acoperi complexul prejudiciu moral cauzat reclamantului prin eroarea judiciară, aplicând greșit prevederile art. 505 Cod de procedură penală, art. 998, 1084 Cod civil, art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 52 din Constituția României.

Apelantul-reclamant a detaliat la judecata în fond și vrea să evidențieze din nou faptul că toată această eroare judiciară i-a provocat acestuia un prejudiciu moral de o mare complexitate și gravitate distrugând toate aspectele vieții sale și inclusiv pe el ca individ.

Astfel, raportat la dimensiunile, complexitatea și gravitatea prejudiciului moral care i-a fost cauzat reclamantului prin eroarea judiciară comisă de S.R. consideră că suma de 1.000.000 lei reprezintă o justă despăgubire morală.

Se arată în acest sens că reclamantul a fost distrus ca și om - i-a fost lezată onoarea, demnitatea, imaginea - drepturi de o importanță fundamentală pentru ființa umană, din ceea ce era înainte de arestare, un onorabil comandant adjunct al aeroportului Otopeni, o persoană respectabilă a ajuns un om disprețuit, desconsiderat, fără nicio șansă de a-și reabilita imaginea și de a-și reface viața. "Renumele"; de infractor este un stigmat pe care va trebui să-l poarte toată viața și care va rămâne în conștiința colectivității.

Reclamantul a fost distrus din punct de vedere profesional - i-a fost distrusă cariera în domeniul aeronautic, și-a pierdut postul de comandant adjunct pentru care s-a pregătit toată viața, pentru care avea toate calitățile, pregătirea, experiența necesară datorită acestei erori judiciare, aspect confirmat și de martorii T.H. și E.G..

Reclamantul a fost distrus și pe plan personal, această eroare judiciară afectându-i profund și familia - aspect confirmat și de martorii T.H. și E.G..

Sănătatea i-a fost distrusă - arestarea preventivă i-a produs tulburări psiho-somatice de certă gravitate (actele medicale care dovedesc acest aspect există la dosarul cauzei).

Reclamantul mai susține că a fost profund afectat și pe plan financiar, ajungând în prezent la o situație financiară deplorabilă, așa cum afirmă și cei doi martori sus-menționați și că a fost distrus din punct de vedere social: a fost supus oprobiului public, a fost marginalizat de societate (datorită mediatizării cazului său), privit ca un paria - martorul E. confirmând acest aspect.

Raportat la toate aceste aspecte este evident că suma acordată de instanța de fond ca și prejudiciul moral (140.000 lei, adică 14% din cât a solicitat) este insuficientă pentru o compensare măcar parțială a prejudiciului.

În plus, în legătura cu cuantumul prejudiciului moral solicitat de către reclamant, acesta vrea să sublinieze că acesta nu este exagerat raportat și alte cauze în care au fost acordate sume foarte mari cu titlu de prejudiciu moral: într-o cauză, fostul procuror Lele a primit 500.000 euro daune morale și 70.000 lei daune materiale pentru că a fost trimis abuziv în judecată și suspendat șase ani din funcție; de asemenea chiar și în litigii de presă s-au acordat sume mari ca și prejudiciu moral: ex. suma de 150.000 lei/ron (acordată de Judecătoria Sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 4907 din 14 aprilie 2008), suma de 20.000 euro (acordată de Judecătoria Sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 13682 din 28 octombrie 2008) deci este incomparabil prejudiciul moral suferit prin anumite articole de presă denigratoare cu complexitatea prejudiciului suferit de reclamant care a stat în arest preventiv nelegal, a îndurat un proces abuziv de aproximativ zece ani etc.

Deci dacă în litigii de presă s-au acordat daune morale într-un cuantum ridicat, cu atât mai mult trebuie să se acorde în cazul reclamantului unde este vorba despre un prejudiciu cu mult mai grav și complex.

Mai mult, din suma solicitată cu titlu de daune morale, urmare a restricționării libertății sale de mișcare pe o perioadă de ani de zile, instanța i-a acordat reclamantului doar infima sumă de 10.000 lei (deci 2,5% din suma solicitată), în contextul în care recurentul nu a avut voie să părăsească localitatea până nu s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală.

Este o sumă total necorespunzătoare perioadei de ani de zile în care reclamantul a fost forțat să rămână doar în București, deși avea nevoie să părăsească localitatea în nenumărate rânduri și pentru varii motive, de la necesitați profesionale și sociale, până la petrecerea timpului liber.

Această sumă derizorie nu poate avea nici măcar parțial caracter compensatoriu, adică să fie un echivalent bănesc al frustrării determinate de anii în care nu a avut voie să părăsească Municipiul București, sens în care se impune acordarea întregii sume solicitate de reclamant pentru acest efect sau măcar majorarea substanțială a acesteia.

De asemenea, pentru prejudiciul moral determinat de durata exagerat de mare în care s-a soluționat procesul penal desfășurat împotriva reclamantului după restituirea cauzei la parchet (adică aproximativ doi ani și nouă luni pentru prima soluție a Parchetului și aproximativ opt ani și șase luni pentru soluția finală a celui de-al doilea organ judiciar) instanța i-a acordat reclamantului tot infima sumă de 10.000 lei (ignorând că timp de aproximativ zece ani reclamantul a suportat stresul generat de faptul că este inculpat pentru săvârșirea unor fapte grave, aspect care putea determina condamnarea, cu consecința încarcerării sale.

Această stare de incertitudine în care a trăit reclamantul ani de zile, când dosarul a "zăcut"; la Parchet, deși ancheta putea și trebuia să fie finalizată într-un termen rezonabil (chiar într-un termen mai scurt decât cel în care s-a dat prima soluție), nu poate, în mod obiectiv să fie compensată de infima sumă de 10.000 lei, acordată de instanța de fond, sens în care se impune acordarea întregii sume solicitate de reclamant pentru acest efect sau măcar majorarea substanțială a acesteia.

Apelantul - reclamant arată că instanța susține în mod total greșit că el nu a făcut demersuri pentru apărarea drepturilor sale și implicit pentru ocuparea unei funcții corespunzătoare pregătirii și experienței sale profesionale, încălcând prevederile art. 1169 Cod civil coroborat cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, când, în realitate acesta a efectuat toate demersurile posibile.

Deci, reclamantul a sesizat toate instituțiile cu privire la imensa nedreptate care i s-a făcut și a încercat în toate felurile să-și apere drepturile care i-au fost atât de brutal încălcate, dar toate aceste demersuri ale sale au fost inutile, fiind ignorat de autoritățile Statului Român.

II. Hotărârea nu prezintă în cazul anumitor aspecte motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura juridică.

Întreaga motivare a instanței se sprijină pe faptul că reclamantul nu ar fi dovedit faptul că distrugerea carierei sale profesionale (pierderea funcției de comandant adjunct, angajarea pe un post inferior, concedierea) a fost determinată de eroarea judiciară a cărei victimă a fost.

Or, pe de-o parte a explicat pe parcursul motivării că a dovedit pe deplin faptul că toate eșecurile sale profesionale s-au datorat acestei erori judiciare (înscrisuri, martori etc.), iar, pe de altă parte, instanța nu a adus niciun argument în sprijinul susținerilor sale.

Aceasta s-a limitat la a afirma că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dar nu a explicat de ce nu ținut cont de toate probele administrate, de ce aceste probe nu au dovedit existența acestei legături de cauzalitate.

În plus, susținerile sale cu privire la faptul că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanțele de dreptul muncii nu au nicio legătură cu această cauză care este fundamentată pe art. 504 și 505 Cod de procedură penală, raportate la prevederile răspunderii civile delictuale, dovedind faptul că nu a înțeles aceste prevederi legale, această instituție a reparării daunelor cauzate de o eroare judiciară.

De asemenea, mențiunea instanței cu privire la faptul că "susținerea potrivit cu care angajatorul ar fi refuzat reangajarea pe aceeași funcție pe motiv că reclamantul ar fi fost arestat și ar exista proces penal împotriva acestuia (...) nu intră în sfera de aplicabilitate a art. 504, atât timp cât angajatorul nu a procedat în această manieră determinat de o dispoziție legală (precum cea din art. 130 lit. j vechiul Cod al muncii)"; nu are nicio legătura cu textul legal invocat care nu face asemenea precizări, nu impune acordarea de despăgubiri materiale doar în situația în care angajatorul ar fi fost determinat în luarea măsurii de o anumită dispoziție legală. Deci, această concluzie a instanței este străină de prevederile legale pe care se fundamentează cauza și deci și de cauză în sine, neputând constitui un argument serios în susținerea punctului său de vedere.

În drept, și-a întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. 504 și 505 Cod de procedură penală, art. 998 și următoarele, 1084 și 1169 Cod civil, art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 52 din Constituția României precum și celelalte dispoziții invocate anterior.

La data de 21 septembrie 2012, împotriva aceleiași sentințe, a declarat apel și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Apelantul a criticat sentința ca netemeinică și nelegală, susținând că instanța a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri morale către reclamant într-un cuantum care depășește valorile nepatrimoniale care i-au lezat personalitatea și viața.

La stabilirea cuantumului daunelor morale ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant.

Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, apelantul apreciază că întinderea despăgubirilor acordate de instanța de fond, față de perioada arestării nelegale a reclamantului, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității, suferințelor fizice și psihice cauzate persoanei, este excesivă.

Legea sau jurisprudența nu oferă criterii clare de cuantificare a daunelor morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale și a repunerii părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească anumite satisfaceri de ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată. Acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită.

Incidența factorului prejudiciabil se limitează la durata arestării deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă.

Astfel, în situația în care se dovedește pe baza probatoriului administrat în cauză că arestarea preventivă a reclamantului V.V. a fost nelegală, se impune acordarea de despăgubiri reprezentând daune morale, însă într-un cuantum redus față de cel acordat de către instanța de fond, cuantum, care să nu depășească valorile nepatrimoniale ce i-au lezat personalitatea, viața, sănătatea și integritatea corporală și care să fie în raport de durata arestării preventive.

Pentru motivele arătate anterior, apelantul solicită instanței de control judiciar admiterea apelului și pe fond pronunțarea unei hotărâri de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor morale, ca neîntemeiată.

Împotriva aceleiași sentințe, la data de 28 septembrie 2012, a declarat apel și pârâtul S.R., prin M.F.P., prin care a solicitat modificarea în parte a sentinței civile atacate și reținând cauza, respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata către reclamantul V.V. a sumei de 13.688 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 140.000 lei cu titlu de daune morale.

În opinia pârâtului, instanța de fond, în mod greșit, a admis acțiunea având în vedere că reclamantul a fost achitat de instanțe, prin urmare nu a fost pronunțată împotriva acestuia nicio hotărâre definitivă de condamnare.

Având în vedere circumstanțele de la momentul dispunerii măsurii privative de libertate, apreciază faptul că această măsură a fost legală.

Pârâtul solicită să se observe că în situația în care o persoană este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, organele abilitate din sistemul judiciar al unei țări efectuează cercetarea penală, în cadrul căreia se pot lua anumite măsuri preventive, inclusiv măsura arestării și a reținerii. Faptul că ulterior a fost dispusă punerea în libertate, nu schimbă împrejurările cauzei și nu conduc la ideea că arestarea preventivă a reclamantului din cauză, până la data punerii în libertate, ar fi fost ilegală.

Din motivarea acțiunii rezultă doar aspecte de ordin general și care conturează nemulțumirea acestuia generată de arestarea sa.

În sprijinul susținerilor sale, invocă art. 5 alin. 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Omului, care permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspecte de comiterea unei infracțiuni în cadrul unei proceduri penale.

O astfel de privare de libertate este justificată de necesitatea prezentării suspectului în fața unei instanțe care să decidă asupra fondului acuzației penale îndreptate împotriva sa.

Aceasta nu înseamnă că orice arestare preventivă trebuie să conducă cu necesitate la un proces penal pe fond îndreptat contra celui arestat pentru a fi compatibilă cu prevederile art. 5 din Convenție.

În cazul de față, apreciază că privarea de libertate a îndeplinit condițiile stabilite de legea penală, raportat la circumstanțele de la momentul arestării reclamantului.

Faptul că ulterior a fost dispusă punerea în libertate a reclamantului din cauză, nu schimbă împrejurările pentru care inițial s-a luat măsura privativă de libertate.

Cu privire la daunele morale acordate de instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza, apelantul-pârât învederând instanței de control judiciar că, în afara faptului că hotărârea instanței de fond cuprinde dispoziții ¬contrare cu privire la cuantumul despăgubirilor, temeiul legal invocat de reclamant în cererea precizatoare formulată la termenul din 12 mai 2010, respectiv art. 998 - 999 Cod civil, nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii Statului pentru erorile judiciare în prezenta cauză.

Nu sunt întrunite cele patru elemente obligatorii, și anume: - existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se atingere unui drept subiectiv; - săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii; - existența unui prejudiciu; - un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Mai mult, subliniază faptul că în mod unanim a fost apreciat atât de instanțele naționale, cât și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că o posibilă reparație cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât un rol de a diminua un prejudiciu psihic.

În literatura de specialitate, unii autori au apreciat că răspunderea statului pentru erorile judiciare reprezintă o ipoteză de răspundere delictuală pentru fapta proprie, deoarece Statul ca și persoană juridică este obligat să răspundă de consecințele prejudiciabile ale propriei activități juridice, pe care o organizează și conduce, în conformitate cu prevederile constituționale și cele legale.

Aplicarea dispozițiilor generale ale răspunderii civile delictuale ar conduce la ideea absurdă că Statul va răspunde pentru orice prejudiciu, dacă sunt îndeplinite condițiile angajării acestei răspunderi.

Însă, în cazul în speță, nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale a statului.

Totodată, subliniază instanței faptul că, prevederile art. 998 - 999 Cod civil instituie răspunderea persoanei pentru fapta proprie, în cadrul unei astfel de acțiuni fiind necesară îndeplinirea condiției cu privire la vinovăția celui care a cauzat prejudiciul în mod direct.

În opinia sa, daunele morale sunt destinate să confere o satisfacție echitabilă, însă nu pot fi stabilite de instanță într-un cuantum exagerat, nejustificat de circumstanțele speței, pentru a conferi reclamantului un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală.

În concluzie, apreciază că statul în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție nu poate răspunde pentru consecințele păgubitoare produse de desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, decât în condițiile stabilite de prevederile legale speciale menționate mai sus.

Pârâtul solicită să se observe faptul că solicitarea de acordare a daunelor morale este neîntemeiată, instanța de fond acordând aceste despăgubiri, neținând seama de reglementările interne revăzute de art. 504 din Cod de procedură penală, interpretate în acord cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, articol ce prevede ipoteza referitoare la o condamnare definitivă care ulterior este anulată. În condițiile în care în cauză nu se face dovada unei hotărâri definitive.

Pornind de la reglementarea constituțională statuată de art. 20 alin. 2 din Constituție, pârâtul precizează că în cauză nu există contrarietate cu privire la reglementările din norma juridică internă și cea internațională, în privința reparării prejudiciului cauzat reclamantului.

Pârâtul solicită să se observe că, atât art. 504 Cod de procedură penală, cât și art. 3 la Protocolul antemenționat prevăd faptul că pentru a fi acordate despăgubiri în astfel de cauze este necesar să existe o hotărâre definitivă de condamnare, urmată de o rejudecare a cauzei penale, prin care a fost obținută achitarea. De asemenea, art. 3 nu se aplică atunci când inculpatul a fost achitat în mod greșit, întrucât nu i s-a provocat niciun prejudiciu prin decizia eronată, iar cel condamnat trebuie să nu aibă vreo culpă în faptul că probele nevinovăției nu au fost cunoscute.

Art. 148 alin. 2 din Constituție instituie un mecanism eficient de rezolvare a conflictelor dintre legea națională și legislația Uniunii Europene, oferind soluția de interpretare a reglementărilor comunitare față de dreptul intern.

Or, art. 5 din Convenție impune două condiții care trebuie realizate cumulativ pentru ca privarea de libertate unei persoane să fie considerată licită: conformitatea măsurii cu dreptul intern și obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într¬-unul din cazurile prevăzute de Convenție.

Nu înseamnă că orice arestare preventivă trebuie să conducă cu necesitate, la un proces penal pe fond îndreptat contra celui arestat, pentru a fi compatibilă cu prevederile art.5 din Convenție.

Pârâtul precizează faptul că, în opinia sa concluzia generală care rezultă din ansamblul jurisprudenței CEDO este aceea că, în privința daunelor morale, tocmai datorită lipsei unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanța Curții europene manifestă prudentă și rezonabilitate în acordarea lor.

Oricât de subiectiv ar fi prin natura sa, caracterul prejudiciului moral, numai o apreciere echilibrată, ar putea compensa dificultatea cuantificării sale, însă în cazul de față însăși hotărârea instanței de fond cuprinde dispoziții contrare cu privire la daunele morale.

În concluzie, pârâtul solicită să se observe că instanța de judecată nu a apreciat obiectiv acordarea daunelor morale solicitate de reclamant, soluția acesteia fiind pe deplin criticabilă.

Alături de condițiile prevăzute de dispozițiile legale ale art. 148 Cod de procedură penală care justifică măsura arestării preventive analizate prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, este necesară îndeplinirea condițiilor prezentate anterior în cuprinsul art. 5 din Convenție pentru ca privarea de libertate să fie considerată licită precum și respectarea drepturilor persoanei în cauză, în raport de care se va analiza legalitatea măsurii de privare de libertate.

Este lesne de observat că normele interne prevăd faptul că măsura arestării este supusă automat controlului de legalitate al instanței și de asemenea, instituie un termen de aducere a inculpatului în fața unui magistrat în sensul art. 5 paragraful 3, "rezonabil"; în accepțiunea Curții, respectând principiul celerității consacrat de Convenție.

Raportat la dispozițiile Codului de procedură penală menționate, pârâtul apreciază că acestea creează premisele respectării dreptului persoanei împotriva căreia s-a dispus o măsura de privare de libertate de a fi adus de îndată în fața unui judecător care să se pronunțe asupra legalității acesteia, în raport de probele aflate la dosar privitoare la fapta săvârșită și la toate celelalte circumstanțe ale cazului.

Referitor la dreptul celui arestat de a fi judecat într-un termen rezonabil ori a fi eliberat în cursul procedurii, criteriile utilizate pentru a determina caracterul rezonabil al acestui termen sunt în esență următoarele: durata efectivă a detenției, durata arestării preventive în raport de natura infracțiunii, cuantumul pedepsei în caz de condamnare și sistemul legal de imputare a arestării preventive asupra pedepsei, efectele de ordin material, moral sau de altă natură pe care lipsirea de libertate le produce asupra persoanei deținute, conduita inculpatului.

Această apreciere se realizează pe baza motivărilor încheierilor pronunțate de instanță cu privire la cererile de eliberare, a motivării căilor de atac promovate împotriva acestor încheieri și pe motivele indicate de reprezentantul M.P..

De asemenea, raportat la durata termenului rezonabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza AI Akidi împotriva Bulgariei, Curtea a admis faptul că gravitatea faptei comise poate fi unul dintre motivele care să justifice menținerea unei persoane în stare de arest.

În cauza Reiner și alții împotriva României, s-a reținut de către Curte ca fiind rezonabilă o durată a procedurii de trei ani și patru luni pentru trei grade de jurisdicție, fără să existe o perioadă de inactivitate imputabilă autorităților judiciare.

Astfel, ca și dispozițiile Convenției, prevederile Codului de procedură penală asigură cadrul legal pentru respectarea dreptului persoanei supuse unei măsuri privative de libertate de a ataca în fața unei instanțe decizia prin care se dispune privarea de libertate.

Este cert că nu orice depășire a termenului stabilit la câteva săptămâni atrage răspunderea statului, în condițiile în care se poate întâmpla ca prelungirea intervalului de timp să se datoreze persoanei deținute sau complexității litigiului, aspect reținut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Baranowski împotriva Poloniei.

În privința întinderii reparației, în lege se precizează că trebuie să se țină seama atât de durata privării sau a restrângerii de libertate suportate cât și de consecințele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Sarcina probei aparținând reclamantului, potrivit art. 1169 Cod civil, acesta trebuie ca în baza probatoriului administrat să facă dovada întinderii acestui prejudiciu.

În acest sens, Curtea a decis că art. 5 paragraful 5 este respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparație ca urmare a unei privări de libertate care a fost dispusă în condiții contrare dispozițiilor paragrafelor 1, 2, 3 și 4. Însăși constatarea încălcarea dispozițiilor Convenției reprezintă o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

În acest sens, regăsește la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție repere de apreciere a prejudiciului moral, arătând că trebuie respectat criteriul echității, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral.

Nu în ultimul rând, referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiul prin art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa constantă, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Deosebit de elocventă în aprecierea prejudiciului moral este hotărârea din 02 martie 2010, pronunțată în cauza Cenoiu și alții împotriva României,, apreciind că pretențiile reclamanților care se ridicau la suma de 12,5 milioane euro cu titlu prejudiciu moral sunt excesive și pronunțându-se în echitate i-a acordat suma de 1.200 euro cu acest titlu. S-a mai constat că nu s-a adus nicio atingere drepturile și libertăților garantate de articolele Convenției și, pe cale de consecință, cererea privind daunele materiale solicitate ca urmare a privării de libertate este vădit nefondată.

Aceste aspecte care au fost reținute și într-o altă hotărâre pronunțată de Curte în cauza Nicuț-Tănăsescu împotriva României.

Pe de altă parte, în practica Curții Europene se recunoaște statelor (deci legiuitorului național) o marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări, fără a aduce atingere drepturilor persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.

Mai mult, pârâtul dorește să arate instanței de recurs că este criticabilă hotărârea instanței de fond cu privire la ceea ce a reținut această instanță la pagina 9 a hotărârii, referitor la acordarea daunelor morale considerând că "temeiul a tragerii răspunderii statului neputând fi antrenată decât pe baza dispozițiilor art. 998 și următoarele Cod civil (...)";.

Pe de altă parte, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria "erorilor judiciare";, pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovatei, care, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive care a vizat achitarea reclamantului, pentru fapta în legătura cu care s-a dispus trimiterea în judecată";.

Așadar, în sprijinul susținerilor sale există practică judiciară favorabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din care rezultă faptul că nu pot fi reținute dispozițiile art. 998 - 999 Cod civil, atunci când există reglementare legală în Codul de procedură penală.

Cu privire la despăgubirile materiale, se arată că instituția pârâtă a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă, obiecțiuni depuse la termenul din data de 27 iunie 2012.

Văzând raportul de expertiză contabilă, S.R., prin M.F.P., a solicitat refacerea acestuia, arătând instanței de fond cinci motive, obiective în opinia sa, însă acestea nu au fost reținute în totalitate la pronunțarea hotărârii.

Pârâtul solicită să se observați că recurentul a arătat la pct. 1 din obiecțiuni faptul că momentul de la care entitatea economică angajatoare la care și-a desfășurat activitatea intimatul-reclamant datorează plata drepturilor salariale, ia naștere începând cu 01 iunie 1998, în funcție de data stabilită prin act normativ ca fiind data plătii salariale la această entitate economică.

Însă, tribunalul a constatat ca prejudiciul material cauzat de măsura arestării preventive este format din cuantumul salariilor, indexate si majorate, pentru perioada 7 mai 1998 - 2 septembrie 1998, astfel cum au fost stabilite de expertiză, dar cu scăderea sumei ce reprezintă actualizarea cu indicele de inflație pe prima lună.

Referitor la obiectivul nr. 10 al expertizei, cu privire la actualizarea valorii autoturismului,pârâtul subliniază faptul ca instanța în mod incorect a apreciat că Statul trebuie să răspundă în temeiul dispozițiilor art. 998 Cod civil.

Pârâtul solicită instanței de recurs să observe că instanța de fond în mod incorect nu a ținut seama de faptul că autoturismul este un mijloc fix care în timp își pierde din valoare și are o durată normală de utilizare de 4 - 6 ani, conform HG nr. 2139/2004 pentru aprobarea catalogului privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, cu modificările și completările ulterioare. Mai mult, așa cum a arătat și în obiecțiuni, în anul 2007, la momentul ridicării sechestrului, autoturismul se afla în stare de funcționare, iar reclamantul l-a valorificat la REMAT în conformitate cu OUG nr. 4/2007.

În concluzie, în opinia pârâtului, acordarea despăgubirilor materiale acordate de instanța de fond sunt neîntemeiate, raportat la cauza dedusă judecății, instituția răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într¬-un izvor de îmbogățire fără just temei.

În consecință, față de cele mai sus arătate, pârâtul solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 1429 din 04 iulie 2012, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 8230/3/2010 și respingerea capătului de cerere privind obligarea instituției recurente la plata către V.V. a sumei de 13.688 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 140.000 lei cu titlu de daune morale ca fiind netemeinic și nelegal.

În drept, invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, precum și toate normele legale invocate în cuprinsul prezentului recurs.

La data de 27 ianuarie 2013 reclamantul a depus la dosarul cauzei întâmpinare față de apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de M.F.P., solicitând să se dispună respingerea acestora ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată.

Se arată că, contrar susținerilor apelantelor, sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea de daune materiale și morale cauzate de eroarea judiciară a cărei victima este reclamantul.

Referitor la susținerile pârâtului nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Codul de procedură penală pentru repararea pagubei materiale și a daunei morale cauzate de eroarea juridică (arestarea nelegală și procesul penal desfășurat împotriva reclamantului) a cărei victimă este, se arată, în esență, că atâta timp cât pretenția intimatului s-a întemeiat pe prevederile alin. 2 și 3 al art. 504 Cod de procedură penală, care vorbesc despre dreptul la repararea pagubei a persoanei care, în cursul procesului penal a fost privata de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar aceasta nelegalitate a fost stabilită printr-o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală, nu poate fi primită critica recurenților conform căreia împotriva reclamantului nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare.

În concluzie, procesul penal în sine și toate măsurile privative sau restrictive de libertate, dar și simpla trimitere în judecată și condamnarea în două instanțe a reclamantului deși acesta era nevinovat, necesită obligarea Statului să suporte prin plata de daune efectele profund negative resimțite de acesta în urma conduitei organelor sale.

Referitor la susținerile apelantului că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea de despăgubiri pentru eroare judiciară, din perspectiva prevederilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se arată că în această situație prevederile Codului de procedură penală se aplică cu prioritate față de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind legea mai favorabilă, aspect sesizat foarte bine și de către Înalta Curte de Justiție și Casație în mai multe decizii pronunțate.

CEDO cuprinde doar minime le garanții ce trebuie acordate în acest domeniu, dar nimic nu împiedică statele membre ale Convenției să acorde un grad de protecție mai mare victimelor erorilor judiciare, iar Constituția României prevede astfel o protecție sporita prin art. 52 alin. 3 care este materializat prin prevederile art. 504¬ - 507 Cod de procedură penală.

Un alt aspect care vrea să îl aducă în discuție și care contrazice susținerile recurentului cu privire la faptul ca arestarea reclamantului s-a făcut respectând prevederile CEDO este împrejurarea că arestarea intimatului s-a realizat în condițiile vechilor prevederi ale Codului de procedură penală care permiteau procurorului să dispună arestarea preventiva a unui învinuit/inculpat - aspect sancționat ulterior de mai multe ori de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Pantea împotriva României, hotărârea din 03 iunie 2003).

Din punctul de vedere al dreptului intern, nu trebuie să dovedească că arestarea reclamantului a fost nelegală deoarece simpla existență a ordonanței de scoatere de sub urmărire penală conduce la concluzia că arestarea a fost nelegală.

Referitor la susținerile cu privire la faptul că în speță nu sunt aplicabile prevederile răspunderii civile delictuale prevăzute de Codul civil, se arată că prevederile răspunderii civile delictuale din Codul civil reprezintă dreptul comun ce reglementează condițiile răspunderii pentru fapta ce produce prejudiciu și se coroborează cu prevederile art. 504 - 507 Cod de procedură penală.

Prevederile speciale de la art. 504 - 507 Cod de procedură penală doar simplifica procedura privind probarea condițiilor pentru angajarea răspunderii Statului Român pentru eroare judiciară, fapta ilicită fiind reglementata în mod precis și restrictiv și în plus, reclamantul nu trebuie să mai probeze culpa autorului ci doar că se încadrează în textele legale ce reglementează această chestiune (art. 504 - 507 Cod de procedură penală).

Reclamantul subliniază ca a demonstrat și faptul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale: în privința faptei ilicite a S.R., nu există niciun dubiu cu privire la săvârșirea acesteia, a demonstrat pe parcursul acestui proces faptul că al a fost arestat nelegal și că a suportat un proces penal abuziv timp de zece ani deși era nevinovat, nevinovatei stabilită printr-o Ordonanță de scoatere de sub urmărire penală (așa cum cer prevederile Codului de procedură penală).

În ceea ce privește vinovăția S.R., este scutit de această probă deoarece se prezumă faptul că, atâta timp cât s-a dovedit (prin Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală) că reclamantul a fost arestat nelegal și că a indurat un proces, deși era nevinovat, Statul este vinovat firesc pentru această faptă, deoarece el este responsabil pentru felul în care se administrează justiția.

Contrar susținerilor recurenților, daunele morale acordate reclamantului nu sunt într-un cuantum exagerat față de complexitatea prejudiciului suferit de acesta. O instanță judecă în echitate și nu conform unor criterii prestabilite atunci când acorda despăgubiri victimei unei erori judiciare.

În cazul reclamantului se vorbește despre o arestare preventivă nelegală, de un proces abuziv desfășurat împotriva sa timp de aproximativ zece ani, de condamnarea sa de către două instanțe, interzicerea de către aceste instanțe de a-și exercita profesia și de a ocupa funcția de comandant adjunct al unui aeroport și de a părăsi localitatea.

Este evident vorba despre un prejudiciu complex, care l-a afectat din multiple puncte de vedere și pe multiple planuri pe intimat și care își are cauza în arestarea sa nelegală și tot procesul penal desfășurat împotriva sa (cu toate restricțiile și interdicțiile aferente).

Despăgubirile acordate reclamantului nu se pot limita doar la perioada concretă a arestului preventiv, așa cum susțin apelanții ci trebuie sa acopere toate urmările și consecințele produse de acest arest preventiv.

Daunele morale solicitate de intimat sunt indisolubil legate de arestarea preventivă, de restricționarea libertății de mișcare (prin măsura interdicției de a părași localitatea), de inculpare și condamnarea reclamantului de către două instanțe, de interdicția de a-și exercita profesia și de a ocupa postul de comandant adjunct, de tot procesul abuziv pe care l-a indurat timp de aproximativ zece ani.

În consecință, eroarea judiciară a cărui victimă este intimatul nu e reprezentată doar de arestul preventiv nelegal ci și de întreg procesul penal derulat împotriva sa pe o perioada de aproximativ zece ani care a însemnat și condamnarea de către două instanțe a reclamantului, interzicerea unor drepturi (de a-și exercita profesia și de a ocupa funcția de comandant adjunct), interdicția de a părăsi localitatea. Precizează și faptul că nu i s-a comunicat acestuia vreo ridicare a interdicției de a părăsi localitatea și ca atare, faptic nu a părăsit-o până la soluția de scoatere de sub urmărire penală.

Prin încheierea de ședință din data de 17.01.2013 Curtea a calificat căile de atac exercitate în prezenta cauză ca fiind apeluri, pentru considerentele ample prezentate în cuprinsul acestei încheieri.

Curtea a încuviințat pentru apelantul-reclamant proba cu înscrisuri.

Examinând sentința apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel invocate în cauză și de prevederile legale incidente, Curtea constată următoarele:

In prealabil, Curtea reține că apelantul-pârât a criticat prin apelul său admisibilitatea demersului judiciar de față prin raportare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală și a art. 998-999 din Codul civil, dispoziții legale pe care tribunalul le-a apreciat ca fiind incidente în cauza dedusă judecății - astfel încât instanța de apel constată că este necesară, cu prioritate, analiza acestei critici de nelegalitate, analiză în cadrul căreia Curtea va examina și celelalte aspecte legate de stabilirea corectă a cadrului procesual obiectiv în speță.

Astfel cum s-a reținut și de către prima instanță, reclamantul a fost arestat preventiv, prin ordonanța din 7 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, măsură prelungită succesiv ulterior - fiind încarcerat în perioada 7 mai 1998 - 13 august 1998.

Ca urmare a trimiterii sale în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută de art. 323 alin. 1 Cod penal pentru art. 26 raportat la art. 175 cu referire la art. 179 din Legea nr. 141/1997 cu aplic art. 41 alin. 2 Cod penal, prin sentința penală nr. 19 din 18 februarie 1999 Tribunalul Militar București a dispus condamnarea reclamantului pentru faptele reținute în rechizitoriu la pedeapsa cea mai grea de șapte ani închisoare și patru ani interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 lit. a și b Cod penal și de art. 64 lit. c în sensul interzicerii ocupării unei funcții de natura aceleia de comandat adjunct de aeroport. Totodată s-a luat față de reclamant măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea București, iar prin decizia nr. 67/08.06.2000 pronunțată de Curtea Militară de Apel, pedeapsa a fost redusă la șase ani închisoare.

Prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 Curtea Suprema de Justiție - Secția Penală a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în ceea ce îl privește pe reclamant, în vederea completării urmăririi penale (reținându-se existența unor declarații contradictorii referitoare la faptele acuzate, situație ce impunea completarea probatoriului) - fără a se dispune asupra măsurii preventive restrictive de libertate luată anterior în cauză.

Prin Ordonanța nr. 13/P/2004 din 24 noiembrie 2004 Direcția Națională Anticorupție a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamant pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 Cod penal precum și declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel pentru completarea urmăririi penale în sensul celorlalte motive reținute prin decizia nr. 992 din 26 februarie 2001 pronunțată de Curtea Suprema de Justiție - Secția Penală, cauza înregistrându-se la numărul 26/P/2002.

Prin Ordonanța din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de reclamant, pentru infracțiunile prevăzute la art. 323 alin. 2 Cod penal, art. 26 Cod penal raportat la art. 175, 179 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 41 alin. 2 și art. 33 Cod penal, întrucât lipsește un element constitutiv al infracțiunii și anume vinovăția făptuitorului.

Față de cele reținute anterior, în mod corect Tribunalul în aplicarea dispozițiilor art. 504 C.proc.pen., a constatat că reclamantul are dreptul la repararea pagubei întrucât, în cursul procesului penal, a fost privat de libertate, privarea ilicită de libertate fiind stabilită în speță printr-o ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală (conform art. 504 alin.3 C.proc.pen.).

Mai mult, contrar celor reținute de tribunal, Curtea constată că dispozițiile art. 504 C.proc.pen. constituie temei al răspunderii statului și în ipoteza în care unei persoane i s-a restrâns libertatea în mod nelegal în cursul procesului penal, în aceleași condiții mai sus-arătate - o astfel de măsură care a dus la restrângerea libertății reclamantului fiind obligarea reclamantului de a nu părăsi localitatea, măsură preventivă dispusă în cursul aceluiași proces penal, conform celor reținute anterior.

Curtea apreciază deci ca fiind vădit neîntemeiată critica apelantului-pârât în sensul că in sensul că nu ar rezulta care ar fi normele de drept intern și internațional încălcate și care ar conferi măsurii arestării preventive un caracter de ilegalitate.

Apelantul-pârât ignoră prin aceste susțineri chiar rațiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare, lato sensu.

De altfel, printr-o jurisprudență constantă a Curții Constituționale (care a determinat și adoptarea Legii nr. 281/2003, act normativ care a pus în concordanță aceste dispoziții legale din Codul de procedură penală cu deciziile adoptate anterior) s-a statuat, ținându-se seama și de art. 5 pct.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (prin prisma art. 20 din Constituție), asupra neconstituționalității oricăror limitări aduse de legiuitor a ipotezelor în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Pe de altă parte, prin aceleași decizii s-a apreciat că prevederile art. 504 C.proc.pen. erau neconstituționale numai sub raportul sferei lor de aplicare, nu și sub acela al condițiilor reparării pagubelor pricinuite prin erorile judiciare, întrucât art. 48 alin.3 din Constituție lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat.

Condiția sus-menționată - aceea a luării unei măsuri de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal - a fost însă apreciată constant în jurisprudența Curții Constituționale, ca, de altfel, și în cazul altor cerințe impuse de lege pentru exercitarea dreptului la acces liber la justiție, ca fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 21 și art. 126 alin.2, reținându-se în plus, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că acest drept nu este absolut și poate fi ca atare subiectul unor limitări sau condiționări atâta timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.

Această condiție este însă întrunită in prezenta cauză, cum deja s-a menționat.

In ceea ce privește susținerile formulate de apelantul-pârât vizând întrunirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 5 par. 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru privarea de liberate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni, chiar dacă s-ar admite că acestea ar fi întemeiate, instanța internă trebuie să aplice prevederile art. 504 și urm. din Codul de procedură penală, deoarece acestea - potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României - au prioritate în aplicare față de cele ale art. 5 par. 1 lit. c, par. 2-4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că norma internă este, prin prisma stabilirii nelegalității măsurii arestării preventive prin simplul fapt că s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare sau o ordonanța de scoatere de sub urmărire penală, mai favorabilă decât normele Convenției în această materie a acordării de despăgubiri victimelor unei erori judiciare.

Revenind la celălalt aspect pus în discuție prin critica apelantului-pârât legat de posibilitatea aplicării în speță a dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, Curtea constată că dispozițiile art. 504 C.proc.pen., reglementând obligația de plată a daunelor de către Stat în cazul erorilor judiciare, au în vedere reparația integrală a prejudiciului cauzat persoanei care a fost condamnată sau arestată pe nedrept, sau împotriva căreia s-a luat o altă măsură restrictivă de libertate, potrivit principiilor ce rezultă din prevederile art. 998 și art. 999 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală - ce constituie dreptul comun în materie.

Or, din această perspectivă, împrejurarea că tribunalul a ținut seama în stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru eroare judiciară pretinsă de reclamant și de aceste ultime prevederi legale nu constituie o aplicare eronată a legii în raportul juridic dedus judecății, așa cum susține apelantul-pârât.

In plus, Curtea trebuie să țină seama și de împrejurarea că, prin aceeași acțiune în pretenții, reclamantul a înțeles să invoce ca temei pentru solicitarea sa de dezdăunare și prejudiciul cauzat acestuia prin durata nerezonabilă a procesului penal pornit împotriva sa - aspect esențial în stabilirea corectă a cadrului procesual care va fi examinat prin considerentele ce succed.

Față de cele statuate de Curtea Europeană în Hotărârea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kudla contra Poloniei la 26 octombrie 2000 privind dreptul persoanelor de a beneficia de o cale internă de atac în materia duratei rezonabile a procedurilor și obligația corelativă a statelor de a efectua toate demersurile necesare în vederea creării în sistemele juridice naționale a unor căi procedurale, concrete și efective pe care justițiabilii să le poată utiliza pentru invocarea unei nesocotiri a obligației impuse de art. 6 par. 1, instanța de apel constată că Statul Român nu și-a respectat până în prezent obligația de a institui pe cale legislativă o procedură specială de valorificare a dreptului justițiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, cu toate că dreptul părților la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat legislativ, atât prin Constituția României (art.21), cât și prin alte acte normative cu putere de lege (de ex., art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară) - situație care a fost constatată deja de Curtea Europeană prin Hotărârea pronunțată la 24 februarie 2009 în cauza Abramiuc contra României.

Astfel, în această ultimă cauză, s-a reținut inexistența unei legislații care să dea conținut prevederi legale sus-enunțate, care ar fi permis justițiabililor să conteste în mod efectiv durata excesivă de soluționare a cauzelor în care aceștia sunt parte.

De asemenea, prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2009 în cauza Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile Polonă contra României instanța europeană a reținut că, deși dispozițiile art. 13 din Convenție garantează în dreptul intern exercitarea unei acțiuni care să permită prevalarea de drepturile și libertățile din Convenție, nu s-a dovedit că reclamanta dispunea de un recurs efectiv care i-ar fi permis introducerea unei plângeri bazate pe durata procedurii pentru a obține accelerarea examinării cauzei sau a acordării de daune-interese pentru o întârziere deja survenită (par. 94, 106), reținându-se astfel, încălcarea art. 13.

Prin urmare, în lipsa acțiunii legiuitorului român și până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenție, în mod corect tribunalul a reținut - având în vedere obligațiile asumate de Statul Român prin aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența CEDO relevantă în această materie - că instanței de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretențiilor reclamantului și, în plus, în opinia instanței de apel, de a stabili asupra procedurilor și modalităților de soluționare a unor astfel de cereri.

Întrucât Curtea nu identifică în dreptul intern nicio procedură specială pe calea căreia reclamantul să solicite acordarea de daune-interese pentru nerespectarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 par.1 din Convenție, Curtea constată, pentru considerentele de mai sus, că se poate reține admisibilitatea unui demers judiciar cu o astfel de finalitate, care, din rațiuni similare, pe fondul acestei lacune legislative, nu poate fi îndreptat decât împotriva Statului Român din perspectiva obligației ce îi revine acestuia pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Convenție, participând nemijlocit la raportul juridic dedus judecății, indiferent dacă vătămarea acuzată de reclamant ar putea fi determinată de fapta ilicită și culpabilă a altor subiecte de drept.

Ținând seama și de efectul obligatoriu al jurisprudenței CEDO pentru instanțele naționale prin raportare la aceste hotărâri, se constată că judecătorul național are obligația - prin prisma art. 13 din Convenție și a jurisprudenței create în baza acestuia - a analizării pe fond a cererii prin care se invocă nerespectarea termenului rezonabil în care se soluționează sau, ca în speță, s-a soluționat deja cauza. Curtea Europeană a statuat deja că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente asupra legislațiilor naționale poate asigura, cel mai bine buna funcționarea mecanismului de protecție creat de Convenție și de protocoalele sale adiționale (Hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunțată în cauza Dumitru Popescu contra României, par.103).

Prin urmare, în lipsa acțiunii legiuitorului român și până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenție, instanței de judecată îi revine rolul de a aprecia și a stabili asupra procedurilor și modalităților de soluționare a unor astfel de cereri.

Contrar apărărilor formulate de reclamant, Curtea constată că durata întregului proces penal care l-a vizat nu putea fi avută în vedere de tribunal ca un criteriu de apreciere a prejudiciului cauzat victimei erorii judiciare în speță, în condițiile în care eroarea judiciară acuzată se raportează exclusiv la luarea unor măsuri preventive cu caracter privativ ori, după caz, doar restrictiv de libertate, măsuri cu o durată limitată în cursul procesului, pretențiile reclamantului la despăgubiri, formulate în acest context, depășind în mod evident limitele cadrului procesual decurgând din incidența dispozițiilor art. 504 C.proc.pen..

Din această perspectivă, Curtea constată că tribunalul a analizat în mod corect această cerere de acordare a despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal prin raportare la dispozițiile art. 998-999 C.civ., ținând seama chiar de statuările CEDO referitoare la legislația noastră internă .

Răspunzând celorlalte susțineri ale apelantului-pârât privind imposibilitatea antrenării unei răspunderi civile delictuale a Statului Român, conform art. 998-999 C.civ., Curtea constată că, pentru ca acest demers judiciar îndreptat direct împotriva statului să poată fi primit în dreptul intern, în acord cu jurisprudența CEDO, instanțele trebuie să plece de la premisa că, deși o răspundere decurgând din săvârșirea unui delict civil este, în principiu, o răspundere subiectivă, statul va răspunde obiectiv pentru prejudiciile cauzate justițiabililor ca urmare a defectuoasei organizări și derulări a procedurilor judiciare - o răspundere întemeiată pe obligația pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor. Altfel spus, legitimarea procesuală a statului se justifică prin faptul că acesta trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare ori a altor autorități administrative a căror activitate se derulează în cadrul unor proceduri care intră în aria de aplicabilitate a art. 6 CEDO, indiferent de orice culpă, pe temei obiectiv, în calitate de garant al legalității actului de justiție.

Dincolo de caracterul răspunderii care ar putea fi asumată de stat, aspect esențial pentru admisibilitatea unei asemenea petit, Curtea nu poate reține, în lipsa unor reglementări interne - că acțiunea dedusă judecății ar fi o acțiune civilă distinctă de calea dreptului comun, mai precis că reclamantul ar avea la îndemână un mijloc procedural special de valorificare a acestor pretenții. Nu trebuie uitat că funcția judecătorului în orice stat de drept este să aplice legea și nu să o creeze, acesta tranșând litigiile prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale și reglementare (art. 4 C.civ.), pentru că ar însemna să ia locul puterii legiuitoare.

In consecință, instanța trebuie să apeleze la celelalte principii prevăzute în materia răspunderii civile delictuale privitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate, existența acestor elemente urmând însă a se stabili și prin raportare la criteriile reținute de către Curtea Europeană, respectiv, natura și complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și comportamentul autorităților implicate în proces.

Curtea constată că ceea ce este necesar a fi analizat în continuare în exercitarea controlului judiciar specific acestei faze procesuale este doar aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, aspect ce a format obiectul criticilor de apel formulate de toți apelanții împotriva sentinței primei instanțe - critici cărora li se va răspunde în continuare prin considerente comune.

In ceea ce privește cuantumul daunelor materiale acordate de tribunal, apelantul-reclamant critică sentința solicitând o acoperire integrală a prejudiciul material stabilit prin expertiza contabilă efectuată în cauză ca fiind în cuantum de 638.915 lei/RON, solicitând totodată o sumă de 9.437 lei/RON/lună cu titlu de rentă viageră, iar apelantul-pârât susține că în mod greșit s-ar fi acordat daune pentru bunurile sechestrate și, respectiv, că tribunalul nu trebuia să țină seama de concluziile expertizei contabile, fiind ignorate de către prima instanță motivele pentru care s-a solicitat refacerea acestei probe, ajungându-se astfel la o îmbogățire fără just temei a reclamantului.

Ținând seama de principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin eroare judiciară, Curtea reține că în examinarea diferențelor salariale solicitate prin acțiune și a celorlalte sume cu caracter remunerator pretinse în considerarea funcției deținute anterior arestării de apelantul-reclamant, aceea de comandant adjunct la RA AIBO, tribunalul a avut în vedere că prin decizia nr. 136 din 07 iulie 1998 acestuia i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 alin. 1 lit. j din Codul muncii (în forma anterioară, potrivit cu care contractul de muncă poate fi desfăcut din inițiativa unității, în cazul când cel în cauză este arestat mai mult de 60 de zile), iar prin decizia CIM nr. 1148 din 03 septembrie 1998 reclamantul a fost angajat în funcția de referent de specialitate în cadrul Serviciului Management, Calitate și Reglementări - Biroul Reglementări aeronautice, raportând întinderea prejudiciului material la perioada cuprinsă între 7 mai 1998, data arestării preventive, și 3 septembrie 1998, data reangajării efective.

Curtea constată că aplicarea prevederilor art. 504 C.proc.pen. impun instanței acoperirea prin plata unor despăgubiri bănești a prejudiciului care este cert, sub ambele aspecte, al existenței și al întinderii sale, luându-se în considerare și beneficiul nerealizat de reclamant din cauza erorii judiciare a cărei victimă a fost.

Or, un asemenea beneficiu îl constituie și suma neîncasată reprezentând diferența salarială dintre remunerația avută înainte de arestare, în calitate de comandant adjunct, și salariul stabilit după reangajarea pe un post de referent de specialitate.

Înscrisurile referitoare la pregătirea sa profesională și cele privind condițiile cerute pentru ocuparea celor două funcții în discuție, coroborate cu depozițiile martorilor audiați în fața tribunalului (în acest sens fiind declarația martorului T.H. privind "retrogradarea"; reclamantului și implicațiile procesului penal în exercitarea sarcinilor de serviciu) au confirmat în mare măsură teza susținută de reclamant referitoare la împrejurarea că reangajarea intr-o funcție inferioară pregătirii sale profesionale a fost o consecință directă a desfacerii contractului de muncă în temeiul art. 130 alin. 1 lit. j din Codul muncii, respectiv a faptului că reclamantul era în continuare acuzat în cadrul unui proces penal important pentru fapte în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu în cadrul R.A. A.I.B.O..

Curtea constată, prin urmare, că este îndreptățită solicitarea apelantului-reclamant de obligare a pârâtului și la plata sumei de 84.974 lei (cuprinzând și actualizarea cu inflația, conform raportului de expertiză judiciară), reprezentând diferența salarială dintre salariul avut înainte de arestare, în calitate de comandant adjunct, și salariul stabilit după reangajarea sa pe postul de referent de specialitate, pentru perioada 3.09.1998-11.12.2000.

Curtea reține însă ca fiind corectă statuarea primei instanțe în sensul inexistenței legăturii de cauzalitate între măsura arestării și lipsa unor venituri similare funcției de comandant adjunct (ori a celei de controlor de trafic aerian) în perioada ulterioară datei de 11.12.2000.

De asemenea, aceeași situație trebuie reținută și în ceea ce privește măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, alegerea apelantului într-o funcție de demnitate publică, aceea de deputat, a determinat suspendarea contractului de muncă din data de 11 decembrie 2000 în temeiul art. 7 din Legea nr. 4/1990, acesta fiind remunerat corespunzător noii funcții pe care a ocupat-o până în anul 2004.

După expirarea mandatului de deputat vechiul contract de muncă a încetat prin acordul părților, la data de 10.12.2004, temei legal care nu poate fi pus în discuție de apelantul-reclamant în actualul litigiu, în condițiile în care nu a înțeles vreodată să declanșeze un litigiu de muncă în care să conteste decizia de încetare a contractului său.

Implicarea sa în activitatea politică și exprimarea acordului pentru a candida ca deputat, precum și a acordului pentru încetarea raporturilor de muncă cu fostul angajator exclude aspectul "concedierii"; invocate de reclamant în susținerea pretențiilor sale la despăgubiri echivalente cu salariile neîncasate până la momentul stabilirii nevinovăției sale în procesul penal (septembrie 2009), imprimând un caracter eventual prejudiciului material pretins, împrejurare ce nu permite acoperirea sa prin plata unor sume de bani cu acest titlu.

Nici împrejurarea că ar fi întreprins mai multe demersuri pentru ocuparea unei funcții corespunzătoare pregătirii și experienței sale personale, demersuri "ignorate de autoritățile statului român"; nu poate determina legătura de cauzalitate între pierderile de ordin material acuzate și eroarea judiciară analizată în prezenta cauză, neputându-se oricum afirma cu certitudine că apelantul, în lipsa procesului penal, ar mai fi putut ocupa funcții remunerate similar cu veniturile obținute de la fosta unitate unde a fost angajat.

Curtea va respinge și alegația apelantului-reclamant privitoare la consecințele negative pe care le-ar fi avut pentru exercitarea în toată această perioadă a unei funcții corespunzătoare pregătirii sale luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea.

Trebuie remarcat că, în pofida faptului că apelantul a ocupat și o funcție de demnitate publică care presupunea, fără îndoială o anumită înțelegere a modului în care sunt reglementate și funcționează instituțiile statului, Curtea nu reține că între demersurile apelantului către autorități, enumerate în cuprinsul cererii de apel, să se fi aflat și unele legate de luarea măsurii preventive arătate ori de punerea ei efectivă în practică.

Astfel, după pronunțarea deciziei instanței de restituire a cauzei în care era inculpat la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, în dosarul de urmărire penală nu se regăsește nicio cerere a apelantului-reclamant adresată procurorului cu privire la menținerea sau punerea în practică a măsurii de a nu părăsi localitatea. Practic, organele de urmărire penală nu s-au mai sesizat și nu au fost sesizate în ceea ce privește prelungirea ori revocarea măsurii, fiind deci incidente dispozițiile art. 140 C.proc.pen. care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive la expirarea termenelor prevăzute de lege (indiferent că momentul încetării este constatat sau nu printr-un act procedural distinct, durata măsurii în cursul urmăririi penale fiind de 30 de zile) aceasta fiind, probabil, și motivul pentru care prin Ordonanța din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de reclamant, nu s-a menționat nimic despre încetarea măsurii preventive dispuse anterior în cauză penală (deși măsura scoaterii de sub urmărirea penală reprezenta un caz distinct de încetarea de drept a măsurii respective).

In plus, Curtea reține că apelantul-reclamant nu a probat existența vreunui împrejurări concrete în care măsura preventivă dispusă să fi afectat, prin efectul său - limitat - de restrângere a libertății de deplasare ocuparea și exercitarea vreunei funcții remunerate corespunzător, respectiv imposibilitatea obținerii unor venituri de ordin salarial similare celor avute anterior încetării raporturilor de muncă.

Nu este întemeiată, din această perspectivă, nici pretenția reclamantului la acordarea unei rente viagere, neputându-se specula asupra unui anumit cuantum al veniturilor pe care reclamantul le-ar fi putut obține după încetarea raporturilor de muncă în lipsa erorii judiciare concretizate în luarea măsurii arestării, respectiv, luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat că eroarea judiciară ar fi cauzat o imposibilitate obiectivă de a mai exercita activități remunerate ori o modificare în sensul reducerii/pierderii capacității de muncă a victimei care să influențeze decisiv o angajare pe un post similar celui avut înainte de arestare sau alt post corespunzător pregătirii sale profesionale.

De altfel, aceste aspecte au fost avute în vedere, indirect, și de legiuitor în reglementarea felului și întinderii reparației cuvenite, conform art. 505 alin.2 C.proc.pen., textul legal arătând că "reparația constă în plata unei sume de bani sau, ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui instituit de asistență socială și medicală"; (s.n.).

Este corectă statuarea tribunalului în sensul că reclamantului i se cuvin și despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin sechestrarea autoturismului personal (indisponibilizarea fiind dispusă în perioada arestării preventive) în condițiile în care acesta nu a mai putut fi folosit după ridicarea sechestrului, un aspect necontestat de pârât - principiul reparării integrale a daunelor cauzate prin eroare judiciară fiind incident și în această situație.

Astfel, autoturismul marca Warburg cu nr. de înmatriculare 2-B-xxxxx, an fabricație 1984, a fost indisponibilizat prin ordonanța din 15 mai 1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel de instituire a sechestrului asigurator, măsura fiind ridicată prin ordonanța din 25 octombrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Autoturismul a fost apoi radiat din evidențele inspectoratului de poliție - Serviciul circulație, la dosar fiind depus certificatul de distrugere.

Susținerile apelantului-pârât referitoare la starea de funcționare a autoturismului la momentul ridicării și reținerea greșită de către tribunal a valorii acestuia, pe baza concluziilor expertizei întocmite în cauză, nu pot fi primite în condițiile în care aceste susțineri nu au fost probate în dosarul de fond, iar în faza apelului apelantul-pârât nu a înțeles să solicite instanței de control judiciar refacerea sau completarea probatoriului pe acest aspect.

In ceea ce privește celelalte pretenții bănești ale apelantului-reclamant, reprezentând daunele morale solicitate în cadrul acțiunii de față, Curtea urmează să examineze în continuare atât criticile formulate de reclamant și pârât prin apelurile declarate în cauză, cât și criticile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care vizează exclusiv acest aspect.

Văzând prevederile art. 504 C.proc.pen. care instituie o răspundere a statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, respectiv, pentru restrângerea libertății acesteia, fără a face distincție între prejudiciul material și cel moral, Curtea constată că existența și întinderea acestui ultim tip de prejudiciu pot fi deduse în speță chiar din natura faptei ilicite reținute și ansamblul împrejurărilor producerii acesteia, având în vedere că o altă probă directă este aproape imposibilă, iar în jurisprudență s-a stabilit în mod constant că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă.

Chiar dacă în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există în principiu criterii precise pentru determinarea lor, atingerile aduse victimei unei erori judiciare în planul analizat îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească cuantumul sumei de bani potrivit pentru a repara prejudiciul moral produs.

Nu pot fi ignorate însă criteriile legale ce se regăsesc în dispozițiile art. 505 alin.1 C.proc.pen., care au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată și care au în vedere durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, elemente de care instanțele trebuie deci să țină seama, cu respectarea însă a principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Prin urmare, pentru stabilirea despăgubirilor echivalente daunelor morale, instanța trebuia să aibă în vedere consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic, importanța și gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației profesionale și sociale a celui păgubit.

Plecând chiar de la textul legal, Curtea apreciază că în speță trebuie, în principal, să se facă o raportare a sumei solicitate de reclamant la durata privării de libertate (în speță, mai mult de patru luni de zile), precum și la natura măsurii ce a determinat privarea de libertate - fiind evident că o condamnare definitivă ca urmare a unei erori judiciare are consecințe mult mai însemnate asupra victimei respectivei erori, inclusiv prin prisma imaginii acesteia în societate, decât măsura arestării preventive în procesul penal, în cursul căruia cel arestat se bucură totuși de prezumția de nevinovăție și se poate apăra în acest sens.

Totodată, tribunalul trebuia să țină seama și de restrângerea libertății dispusă ulterior în același proces penal, prin instituirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, Curtea constatând că în mod eronat prima instanță a considerat că această măsură ar excede sfera ipotezelor reglementate de art. 504 C.proc.pen..

Nu pot fi primite așadar nici criticile M.P. în sensul că în aprecierea cuantumului daunelor morale instanța ar fi trebuit să se raporteze numai la durata arestării reclamantului.

Având în vedere toate aceste elemente care conturează efectele produse de eroarea judiciară reclamată, Curtea consideră că era necesar ca prima instanță să aprecieze asupra unei sume unice cu titlu de daune morale corespunzătoare prejudiciului moral suferit ca urmare a măsurilor privative/restrictive de libertate luate față de reclamant în cursul procesului penal finalizat ulterior printr-o soluție de scoatere de sub urmărire penală.

Pe de altă parte, împrejurarea că tribunalul a considerat că anumite componente ale pretențiilor solicitate cu titlu de despăgubiri (atât de ordin material cât și de ordin moral) în cadrul acțiunii de față ar fi "inadmisibile";, nu poate constitui un impediment pentru instanța de control judiciar să evalueze în faza devolutivă a apelului temeinicia acestora, în cadrul stabilirii sumelor globale datorate pentru prejudiciul material și prejudiciul moral, prejudicii care au fost dovedite în speță.

Prin urmare, Curtea constată că în mod corect tribunalul a apreciat că reclamantului i s-a produs și un prejudiciu moral, criteriile de apreciere a acestuia fiind corespunzătoare. Astfel, onoarea, creditul moral, eventuala poziție socială sunt criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.

Tribunalul a reținut în acest context durata măsurii arestării și repercusiunile inerente avute de aceasta asupra persoanei reclamantului, asupra familiei ori asupra relațiilor cu colegii de muncă, inclusiv asupra încetării raporturilor de muncă în cadrul cărora reclamantul ocupa o funcție importantă, ținându-se seama și de pregătirea sa de militar, calitățile și meritele acestuia anterioare măsurii privative de libertate.

In plus, ar fi trebuit să se aibă in vedere și împrejurarea că ulterior arestării, cel puțin în faza judiciară a procesului penal declanșat împotriva reclamantului, acestuia i-a fost restrânsă și libertatea, prin măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, măsură cu posibile consecințe asupra activităților pe care le-ar fi putut desfășura conform pregătirii sale profesionale.

Nu vor fi însă reținute susținerile apelantului-reclamant referitoare la efectele îndelungate ale măsurii preventive de mai sus asupra carierei sale pentru considerentele deja expuse în cadrul analizei temeiniciei daunelor materiale solicitate, Curtea remarcând în acest context că tribunalul a reținut în mod corect că, în plan social, măsurile luate împotriva reclamantului au avut un impact relativ redus si de scurtă durată din moment ce, în plină desfășurare a procesului penal, acesta a reușit să ocupe un loc de deputat în urma alegerilor parlamentare desfășurate în noiembrie 2000.

Chiar dacă orice arestare și inculpare pe nedrept produce celui în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, lezându-i demnitatea și onoarea, prejudiciul moral nu poate fi determinat prin simple aprecieri privind eventuale oportunități de a desfășura activități care erau în curs la momentul lipsirii de libertate, activități care ar fi putut schimba, substanțial, și situația financiară prezentă a reclamantului.

Susținerile reclamantului privind daunele morale datorate din mediatizarea excesivă ori denigrarea sa în presă - având în vedere inexistența unei legături directe de cauzalitate cu faptul ilicit al arestării nelegale, precum și impactul deosebit pe care l-a avut fapta de care a fost acuzat în societate, aspect ce nu putea să nu fie reflectat ca atare de presă - sunt neîntemeiate, astfel încât criticile acestuia privitoare la ignorarea acestor aspecte ca un criteriu de stabilire a despăgubirilor nu pot fi primite.

Curtea va respinge și criticile apelantului-reclamant referitoare la neluarea în considerare de către tribunal a consecințelor produse asupra sănătății sale și a altor membri ai familiei, actele medicale ce atestă existența unor afecțiuni fiind irelevante în ceea ce privește dovada legăturii de cauzalitate cu faptul ilicit.

Chiar dacă o cuantificare exactă a prejudiciului moral suferit de reclamant este imposibilă, apreciind totuși că despăgubirile ce se acordă trebuie să fie proporționale cu prejudiciul ce se impune a fi reparat, Curtea, prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, apreciază că tribunalul trebuia să acorde o sumă mai mare cu acest titlu, prin evaluarea, în ansamblu, a tuturor aspectelor prezentate anterior.

Curtea consideră astfel că prin stabilirea unor despăgubiri de 250.000 lei se va realiza o compensare bănească echitabilă a daunelor inerente suportate de apelantul-reclamant.

Referitor la pretențiile de dezdăunare legate de cealaltă faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, care ar consta în încălcarea dreptului de a beneficia de soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, Curtea constată că suma stabilită de tribunal, de 10.000 lei, constituie o reparație justă și echitabilă, potrivit argumentelor care vor fi prezentate în continuare, argumente care complinesc în parte considerentele avute în vedere de prima instanță.

În raport cu jurisprudența Curți Europene a Drepturilor Omului, în materie penală "termenul rezonabil"; prevăzut de art. 6 din Convenție începe să curgă de la data la care o persoană este "pusă sub acuzare";, idee care corespunde și noțiunii de "consecințe importante asupra situației persoanei suspecte"; (cauza Reinhard și Slimane-Kaid contra Franței, Hotărârea din 31 martie 1998).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în toate cazurile de acest tip că rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete (de ex. în Hotărârea din 29.09.2005 pronunțată în cauza Tudorache contra României), analiza termenului de desfășurare a procedurilor judiciare urmând să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudența sa.

Plecând de la aceste criterii, instanța de apel apreciază că se impune în faza devolutivă a apelului reanalizarea în detaliu a aspectelor ce pot determina reținerea duratei nerezonabile a procesului penal pornit împotriva apelantului-reclamant.

In ceea ce privește natura cauzei, întrucât aceasta a fost una penală, în care reclamantul a avut poziția procesuală de inculpat, Curtea, ca instanță civilă, reține că se găsește în situația de a reflecta, în lipsa unei legislații speciale privitoare la competența și procedura ce ar trebui urmată într-un asemenea caz, exclusiv pe baza unor criterii generale asupra unor aspecte ale unui tip de proces care excede competența sa de soluționare, fiind evident că o examinare și o evaluare corectă a termenului de soluționare a unei proceduri judiciare penale, indiferent că aceasta se află în faza de urmărire penală, în faza de judecată sau că se are în vedere o procedură finalizată, presupune o cunoaștere profundă a modului de funcționare a acesteia, a tuturor aspectelor pe care le implică, precum și a ritmului ei normal de desfășurare, prin raportare și la stabilirea împrejurării (esențiale, de altfel) dacă s-au depus toate diligențe necesare de către organele judiciare penale pentru soluționarea ei cu celeritate.

Fără a relua aici prezentarea cursului întregului proces penal, făcută deja de prima instanță, trebuie observat în acest context că procesul penal a parcurs toate fazele specifice, cauza ajungând în faza recursului, după apel, și la Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală, instanța supremă pronunțând o soluție de restituire a dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel, pentru completarea probatoriului - reținându-se contradicțiile rezultate din declarațiile celor audiați în cauză și apreciindu-se că acestea trebuie lămurite prin noi probe.

Având în vedere infracțiunile de care a fost acuzat reclamantul, probele administrate ori celelalte aspecte procedurale reținute prin hotărârile pronunțate de instanțele penale de control judiciar, Curtea apreciază că nu se poate reține o lipsă de complexitate a cauzei. Instanța de apel, ca instanță civilă, nu poate însă aprecia pe deplin asupra gradului de complexitate a procesului, neputându-se pronunța asupra probelor necesare ori asupra investigațiilor care se desfășoară în general în situația acestui tip de infracțiuni și, cu atât mai mult, din perspectiva circumstanțelor concrete ale faptelor imputate reclamantului.

Referitor la comportamentul reclamantului în cursul procesului penal, Curtea va avea în vedere că, fiind în poziția celui inculpat, dovada faptului că a depus toate diligențele necesare în vederea derulării normale a procedurilor trebuie apreciată în speță prin prisma rolului organelor judiciare într-un asemenea tip de proces.

Curtea nu identifică acțiuni ale acestuia care să fi fost determinante pentru întârzierea soluționării pricinii aflate pe rolul organelor de urmărire ori a instanțelor penale și, prin urmare, față de cele reținute, pentru aprecierea duratei rezonabile a procesului este relevant în primul rând comportamentul autorităților, sub acest aspect urmând a se verifica în principiu și dacă în cursul soluționării cauzei au existat momente lungi de inacțiune din partea organelor judiciare.

De altfel, stabilind faptul că statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare, instanța europeană subliniază faptul că numai întârzierile imputabile autorităților judiciare competente pot conduce la o eventuală constatare a depășirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie soluționată orice cauză, permițând astfel să se conchidă că nu a fost respectată cerința prevăzută de art. 6 par.1 din Convenție.

Din această perspectivă, Curtea constată că în mod corect tribunalul a reținut că, dacă perioada de timp scursă de la punerea în mișcare a acțiunii penale până la data pronunțării deciziei nr. 992 din 26 februarie 2001 de către Curtea Suprema de Justiție - Secția penală, de mai puțin de trei ani nu poate fi catalogată ca o perioadă nerezonabilă în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere complexitatea deosebită a cauzei și implicațiile acesteia, în ceea ce privește etapele procesuale derulate după pronunțarea deciziei instanței supreme se constată existența unei perioade de inactivitate nejustificată obiectiv în vreun mod.

In cadrul acestei ultime perioade, prin Ordonanța nr. 26/P/2002 din 09 decembrie 2004 Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a dispus declinarea competenței în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție întrucât la acea dată reclamantul avea calitatea de deputat.

La data de 17 decembrie 2004 dosarul a fost trimis de către Secția de Urmărire Penală și Criminalistică la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cauza fiind înregistrată sub numărul 26/D/P/2005.

Prin Ordonanța din 20 august 2009 dată în dosarul nr. 26/D/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de reclamant

Potrivit dispozițiilor procesuale penale, procesul penal are ca scop constatarea la timp si în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoana care a săvârșit o infracțiune sa fie pedepsită, potrivit vinovăției sale si nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Reținând că lucrările efectuate în acest ultim interval de timp s-au limitat la reaudieri a celor implicați, Curtea, deși, ca instanță civilă, nu poate aprecia care erau măsurile care mai puteau fi luate de organele de urmărire în vederea eficientizării cursului procesului penal, fără a se abate de la atingerea finalității acestuia, constată că tribunalul a reținut judicios inexistența unor lucrări de amploarea si complexitatea celor derulate în etapele mai sus menționate ale procesului.

Or, potrivit jurisprudenței CEDO, aprecierea duratei rezonabile trebuie să ia în calcul "justul echilibru"; ce trebuie menținut între exigența celerității procedurilor organelor judiciare (sau de urmărire) și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6 din Convenție.

Acest just echilibru nu se regăsește în cauza de față, ceea ce justifică statuarea primei instanțe privind durata nerezonabilă a procesului penal.

Criticile apelantului-reclamant referitoare la cuantumul modic al daunelor morale acordate în acest context nu pot fi însă primite.

Este adevărat că, în lipsa unei proceduri speciale care să indice eventual și criteriile de stabilirea a întinderii prejudiciului suferit de cel vătămat prin durata nerezonabilă a unui proces, instanța de fond nu putea decât să apeleze la soluțiile propuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere în acest caz și principiile stabilite de către instanța europeană în jurisprudența creată pe tărâmul art. 41 privitor la reparația echitabilă.

Astfel, pe temeiul propriei hotărâri adoptate asupra fondului cauzei, Curtea Europeană, în măsura în care prin aceasta se constată încălcare de către statul pârât a unui drept pe care Convenția îl garantează, poate acorda victimei respectivei încălcări o satisfacție echitabilă - o prerogativă a instanței europene caracterizată în literatura de specialitate ca fiind discreționară, Curtea fiind suverană în a aprecia dacă se impune acordarea satisfacției echitabile, precum și asupra conținutului concret al acestei reparații, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze.

Curtea Europeană arată că o satisfacție echitabilă trebuie să acopere atât prejudiciul material, constând în pierderi de ordin patrimonial, generate direct sau chiar indirect de încălcarea constatată, dar și pe cel de ordin moral, ce presupune repararea stărilor de neliniște, de disconfort și de incertitudine ce rezultă din acea încălcare.

În ceea ce privește despăgubirile acordate pentru nerespectarea garanțiilor procesuale instituite de art. 6 din Convenție, stabilind că vătămările decurgând din depășirea "termenului rezonabil"; nu se pretează decât la acordarea unei satisfacții echitabile pentru repararea prejudiciului moral suferit, instanța europeană învederează că natura intrinsecă a încălcării acestui drept nu permite repunerea părților în situația anterioară, iar prejudiciul material într-o asemenea situație este mai greu de dovedit.

Raportându-se și la aceste criterii, Curtea apreciază ca fiind echitabilă suma acordată de tribunal reclamantului cu titlu de daune morale exclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal, această sumă fiind de natură să compenseze suferințele cauzate de starea de incertitudine și stresul la care victima a fost supusă, decurgând din durata îndelungată a anchetei penale - ținându-se seama de perioada de referință, respectiv intervalul de timp luat în considerare în stabilirea încălcării aduse art.6 par.1 CEDO, dar și de împrejurarea că celelalte suferințe decurgând din restrângerea libertății persoanei au fost evaluate și compensate corespunzător în cadrul daunelor acordate pentru eroarea judiciară privită ca fapt ilicit cauzator de prejudicii.

In privința criticii apelantului-reclamant vizând lipsa motivării hotărârii atacate, Curtea constată că sentința tribunalului răspunde exigențelor art. 261 alin.1 pct.5 Cod de procedură civilă, reținerea unei alte situații de fapt decât cea dorită de apelant neputând duce la constatarea existenței unor motive străine de natura pricinii, cum, eronat, se susține prin apel.

In consecință, Curtea, în temeiul art. 296 Cod de procedură civilă, va admite apelul declarat de reclamant și va respinge celelalte apeluri declarate în cauză, schimbând sentința în parte și obligând pârâtul S.R., prin M.F.P., la plata de despăgubiri către reclamant, în cuantumurile menționate mai sus.

← Răspunderea patrimonială a funcţionarului public. Decizie de...		Legea nr.10/2001. Jurisprudență Proprietate privată;... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Drept procesual civil. Jurisprudență Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.) Calificarea exactă a cererii formulată de reclamant. Consecinţe. Nulitate contracte. Jurisprudență Contracte Legea nr.10/2001. Jurisprudență Proprietate privată; Proprietate publică Răspunderea patrimonială a funcţionarului public. Decizie de imputare tardiv emisă. Drept procesual civil. Jurisprudență Procedură civilă şi penală (căi de atac, competenţe etc.)