Dreptul muncii; jurisdicţia muncii . Jurisprudență Indemnizaţii
| Comentarii |
|
Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 628 din data de 14.10.2014
Concediul de odihnă la cumulul de funcții. Această situație juridică a cumulului de funcții, nu este reglementată prin dispoziții speciale în cadrul muncii. Art. 35 Legea nr. 53/2003 prevede că un salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiți sau la același angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.
Conform art. 3 H.G.250/1992 salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază. Situația premisă de la care pornește acest articol este aceea că un salariat are încheiate două CIM cu doi angajatori diferiți, ambele instituții bugetare. Limitarea este impusă numai din considerente bugetare. Acest scop al reglementării nu este realizat în cauză întrucât reclamantul a avut două contracte individuale de muncă, unul cu o societate comercială, cu capital privat. Prin urmare, situația juridică a reclamantului nu se încadrează în situația premisă a H.G. nr. 250/1992.
Decizia civilă nr.628/14.10.2014 a Curții de Apel Galați
Prin acțiunea formulată reclamantul MC, a chemat în judecată pe pârâta Universitatea DJ Galați, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata indemnizației de concediu de odihnă pentru perioada 2009-2013, suma actualizata cu rata inflației plus dobânda legală aferentă pentru această perioadă.
În motivare, a arătat că începând cu anul 2009 a avut încheiat un contract de muncă pe perioada determinată cu norma întreagă cu unitatea pârâta până în anul 2013.
A mai arătat că norma de bază o desfășura la un alt angajator, iar unitatea pârâtă i-a acordat zilele de concediu de odihnă, fără însă a i se plăti aceste zile.
În drept, a invocat HG nr. 250/1992, Codul muncii, Constituția României.
Universitatea DJ a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția puterii de lucru judecat deoarece pretenția supusă judecații in speță a fost dezlegată de Curtea Constituțională prin Decizia nr.385/2007 si excepția lipsei interesului motivat de faptul că interesul acțiunii formulate de către reclamant nu este legitim deoarece nu este in concordanță cu legea.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată motivat de faptul că reclamantul a desfășurat activitatea in cadrul unității pârâte, având însă funcția de bază la un alt angajator.
Față de această situație, pârâta a considerat că, aflându-se in situația unui cumul de funcții, a făcut aplicarea art.3 alin.1 din HG nr.250/1992 potrivit căruia salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea in care au funcția de bază.
Prin sentința civilă nr… Tribunalul a respins excepțiile ca fiind nefondate.
A respins acțiunea formulată de reclamantul MC, în contradictoriu cu pârâta Universitatea DJ ca fiind nefondată.
Analizând și coroborând materialul probator administrat în prezenta cauză, instanța a reținut următoarele:
Referitor la excepția puterii de lucru judecat invocată de pârâtă, instanța a respins-o ca nefondată motivat de faptul că puterea de lucru judecat invocată de către pârâtă se refera la o decizie a Curții Constituționale, într-o speță in care părțile din prezentul dosar nu au avut calitatea de reclamant și pârât.
Prin urmare, instanța a considerat că nu există putere de lucru judecat în condițiile în care părțile din prezenta cauza nu s-au mai judecat într-o speță similară și, mai mult, excepția invocată se raportează la o decizie a Curții Constituționale prin care nu se soluționează fondul cauzelor.
Referitor la excepția lipsei de interes, instanța a respins-o motivat de faptul că reclamantul justifica un interes, iar apărarea pârâtei că interesul acestuia nu este în concordanță cu legea va fi stabilit pe fondul cauzei prin hotărârea instanței.
Pe fond, instanța a reținut că reclamantul a fost salariat al unității pârâte pe perioada determinată cu normă întreagă, având funcția de bază declarată la un alt angajator din domeniul privat.
Instanța a reținut că, potrivit art.3 din HG nr.250/1992, salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază. Unitatea în care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate.
Instanța a reținut că în speță nu ne aflăm în situația unei restrângeri a vreunui drept prevăzut de legislația muncii, reclamantul beneficiind de concediul de odihnă plătit de la angajatorul unde a avut norma de bază declarată și de la pârâtă a beneficiat, potrivit prevederilor legale, de zilele de concediu fără plata pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.
În motivare, a arătat că nelegal și netemeinic, după o motivare lapidară și contrară probelor de la dosar, instanța a reținut o situație de fapt și de drept neconformă cu realitatea.
Instanța nu a ținut cont de adresa ITM Galați și de punctul de vedere exprimat de Direcția Juridică din Ministerul Muncii care arată că dispozițiile HG 250/1992 sunt aplicabile numai în măsura în care cumulul de funcții se realizează în cadrul a două instituții publice.
Motivarea instanței cuprinde doar trei afirmații succinte.
Art. 35 din Codul muncii prevedea situația cumulului de funcții și obligația de a declara norma de bază. Prin Legea nr. 40/2011 de modificare a Legii nr. 53/2003, legiuitorul a înlăturat obligația salariatului de a declara funcția de bază pentru a crea un regim juridic de egalitate pentru toți angajatorii.
Contractul individual de muncă dă naștere la drepturi și obligații reciproce între părți, iar în cazul cumulului de funcții, fiecare contract este independent.
O normă cuprinsă într-o hotărâre nu poate contraveni unei legi.
În drept, a invocat art. 466-482 Cod de procedură civilă.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că se încearcă o aplicare lacunară a prevederilor art. 35 din Legea 53/2003. Raportul juridic contractual dintre părți este special, normele codului muncii fiind completate cu norme speciale, cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG 250/1992. Obligația de a declara funcția de bază rezultă din art. 56 din Codul fiscal, fiind imperativă, și nu opțională.
În ceea ce privește contraprestația muncii depuse de reclamant, salariul este reglementat de Legea nr. 63/2011, iar în anexa legii, care cuprinde metodologia de calcul al drepturilor salariale care se acordă personalului din învățământ se prevede că plata concediului de odihnă se face conform art. 23 din OG 10/2008.
În art. 23 al. 6 din OG 10/2008 se prevede că rămân în vigoare prevederile HG 250/1992, în care se specifică acordarea concediului de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază.
Problema acordării indemnizației pentru concediu de odihnă în cazul cumulului de funcții a fost dezlegată de Curtea Constituțională, prin Decizia 385/2007, în sensul că această reglementare se aplică tuturor salariaților, fără nici un fel de privilegiu sau discriminare.
În drept, a invocat art. 250 Cod de procedură civilă.
Apelul este întemeiat.
În baza art. 248 Cod de procedură civilă, Curtea va analiza mai întâi excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2009-2010, invocată din oficiu.
Deși cu prilejul dezbaterilor, apărătorul apelantului a susținut că instanța nu putea să invoce această excepție din oficiu, nu a motivat în drept această apărare.
Regimul juridic al excepției prescripției dreptului la acțiune a fost reglementat inițial prin Decretul 167/1958 și ulterior prin Legea 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil. Pentru a stabili regimul juridic aplicabil în cauză prezintă importanță data la care a început să curgă termenul de prescripție. În speță, această dată coincide cu începutul vacanței universitare din anii 2009, 2010, date anterioare intrării în vigoare a noului Cod civil.
Din interpretarea dispozițiilor art.5, art.201, art.223 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil și ale art.6 alin.(4), art.2512, art.2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, rezultă că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art.18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Aceeași interpretare a fost realizată și prin Decizia 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Potrivit art. 268 alin.1 lit.c din Codul Muncii, cererile constând în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Față de data nașterii dreptului la acțiune pentru indemnizația de concediu de odihnă aferentă anilor 2009 - 2010, dată care coincide cu începutul vacanței universitare din anii 2009, 2010, Curtea constată că promovarea acțiunii la data de 18.12.2013 s-a făcut cu depășirea termenului de 3 ani, motiv pentru care excepția prescripției va fi admisă.
Pe fondul cauzei, cu privire la indemnizația de concediu de odihnă pentru perioada 2011-2013, Curtea constată:
Motivarea instanței nu este nici lapidară, nici contrară probelor de la dosar. Instanța a prezentat, succint, argumentul pe care l-a avut în vedere la pronunțarea soluției, acela că în cauză se aplică art. 3 din HG 250/1992. Înscrisurile depuse de reclamant constând în adeverința ITM și punctul de vedere al Ministerului Muncii nu constituie probe, în sensul Codului de procedură civilă, întrucât nu cuprind date referitoare la acte sau fapte juridice, ci reprezintă puncte de vedere ale unor instituții cu privire la interpretarea unor dispoziții legale.
Situația de fapt prezentată de reclamant a fost recunoscută de pârâtă și reținută de instanță. Apelantul a încheiat un contract individual de muncă cu o persoană juridică de drept privat și un alt contract cu intimata, instituție bugetară, realizând un cumul de funcții.
Această situație juridică, a cumulului de funcții, nu este reglementată prin dispoziții speciale în codul muncii. Art. 35 din Legea 53/2003 prevede că orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiți sau la același angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.
Distincția între funcția de bază și celelalte funcții se păstrează însă, în legislația fiscală. Art. 53 din Legea 571/2003, Codul fiscal, menționează că deducerea personală se raportează la funcția de bază, ceea ce determină, implicit, necesitatea ca salariatul să-și aleagă locul unde este funcția de bază.
Raporturile juridice ale reclamantului, cadru didactic, cu pârâta, unitate de învățământ superior, sunt reglementate printr-o legislație specială. Pentru perioada analizată, 2011-2013, cadrul juridic este dat de Legea 63/2011 privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ. În art. 12 din anexa 5 a legii, se prevede că plata concediului de odihnă pentru personalul didactic se face conform art. 23 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2008. În acest din urmă articol se menționează că celelalte prevederi din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, rămân în vigoare.
Prin urmare, dispozițiile hotărârii de guvern sunt preluate într-o lege, ceea ce face ca apărarea apelantului în sensul că hotărârea de guvern, act normativ cu valoare inferioară unei legi să nu poată conține prevederi contrare unui act normativ cu caracter superior, deși este adevărată, să nu fie aplicabilă în cauză.
Fiind preluată în legile ulterioare de salarizare, hotărârea rămâne în vigoare, chiar dacă s-a abrogat legea în aplicarea căreia a fost dată.
Aspectul care se impune a fi analizat este domeniul de aplicare al HG 250/1992. Așa cum rezultă chiar din titlul hotărârii, ea reglementează concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.
Art. 3 prevede că salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcția de bază. Unitatea în care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate. Acest articol folosește termenul unitate, unitatea în care au funcția de bază, unitatea în care salariații cumulează, accepțiunea acestuia fiind cea din titlu, de unitate bugetară.
Situația premisă de la care pornește acest articol este aceea că un salariat are încheiate două contracte individuale de muncă cu doi angajatori diferiți, ambii unități bugetare. Pentru protejarea bugetului statului, prin art. 3 se prevede că salariatul beneficiază de o singură indemnizație de concediu de odihnă. Limitarea este impusă numai din considerente bugetare. Acest scop al reglementării nu mai este realizat în situația din prezenta cauză. Reclamantul apelant a avut două contracte individuale de muncă, unul cu o societate comercială, cu capital privat și cel de-al doilea cu o unitate de învățământ, unitate bugetară. Prin urmare, situația juridică a reclamantului nu se încadrează în situația premisă a dispozițiilor HG 250/1992.
Având în vedere domeniul limitat de aplicare al art. 3 din HG 250/1992, aplicarea acestuia nu poate fi extinsă, prin analogie, la alte persoane juridice. Intimata pârâtă avea obligația de a verifica dacă reclamantul îndeplinește funcția de bază la o altă unitate (bugetară), situație care ar fi atras incidența prevederilor art. 3 din HG 250/1992 și ar fi justificat refuzul de a achita indemnizația de concediu de odihnă cuvenită reclamantului.
Decizia nr. 385/2007 a Curții Constituționale invocată de intimată, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 23 alin. 3 și 6 din OG 10/2007 nu produce efecte în cauza de față. Curtea Constituțională a analizat situația salariaților care au realizat, prin cumul, două norme didactice, la același angajator, unitate bugetară, reținând că această reglementare se aplică în mod egal tuturor salariaților, fără nici un fel de privilegiu și nicio discriminare.
Raporturile juridice ale reclamantului sunt diferite de cele care au făcut obiectul analizei Curții Constituționale.
În mod eronat, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3 din HG 250/1992 în cauză.
Față de argumentele expuse, în baza art. 12 din anexa 5 a Legii nr. 63/2011, raportat la art. 23 alin. 1, 3 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2008, Curtea constată că acțiunea reclamantului este întemeiată în ceea ce privește indemnizația de concediu de odihnă aferentă anilor 2011 - 2013.
Pentru repararea integrală a prejudiciului suportat de reclamant prin neîncasarea la scadență a acestor drepturi de natură salarială, în baza art. 166 al. 3 din Codul muncii, indemnizația va fi actualizată cu rata inflației și se va acorda dobânda legală aferentă de la data scadenței și până la data plății.
În baza art. 480 cod de procedură civilă, Curtea a admis apelul și a schimbat în tot sentința.
| ← Dreptul muncii; jurisdicţia muncii . Jurisprudență Amenzi;... | Lipsa de diferenţiere, în ce priveşte termenul de introducere... → |
|---|
