Terţii, deşi sunt protejaţi de principiul relativităţii efectelor unei hotărâri judecătoreşti (în sensul că hotărârea nu poate crea drepturi sau obligaţii în favoarea sau în sarcina lor), totuşi nu pot nega situaţia juridică născută din faptul existenţei
| Comentarii |
|
Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 430 din data de 27.10.2014
Printr-o hotărâre anterioară ce s-a judecat în contradictoriu cu Comisia de Aplicare a Legii nr. 18/1991 s-a stabilit calitatea de legatar universal a reclamantei la succesiunea bunicii sale.
În prezenta cauză, în care pârâta este Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, hotărârea anterioară nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat, însă lipsa unor argumente noi, sau probe noi din partea pârâtei determină o soluție ce are la bază statuările primei hotărâri.
Decizia civilă nr. 430/R din 27.10.2014 a Curții de Apel Galați
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea în data de 08.02.2012 sub nr. 842/91/2012 reclamanta P.M. (în continuare reclamanta) a solicitat în contradictoriu cu pârâta P.M. F. (M.F. sau U.A.T. F. în condițiile Legii nr. 215/2001, denumită în continuare pârâta) să îi fie restituit în natură imobilul situat în Focșani, strada T.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat, în esență, că la 08.08.2001 a depus notificarea nr. 655/2001 prin care a solicitat restituirea bunului imobil deținut de bunica sa, T.S. În anul 2007 i s-a adus la cunoștință că sunt în curs de soluționare notificările depuse în lunile iunie-iulie 2001, a depus din nou documentația, iar până în prezent nu i s-a comunicat stadiul soluționării. A dovedit că este moștenitoarea legală a defunctei T.S. potrivit sentinței civile nr. 2211/03.05.2001, că imobilul proprietatea bunicii sale a fost expropriat, iar amplasamentul actual este în curtea Școlii nr. …unde s-au realizat restituiri.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.
În probațiune, reclamanta a depus alăturat cererii introductive înscrisuri.
Cererea este scutită de plata taxelor de timbru și a timbrului judiciar în lumina art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995.
Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.
În motivare, a indicat că reclamanta a depus inițial doar o serie dintre actele impuse de lege apoi, deși a fost înștiințată, nu a depus restul actelor.
Contestatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul în cauză, nici legătura de rudenie cu pretinsa bunică. A indicat faptul că reclamanta a solicitat prin notificare doar despăgubiri bănești.
A invocat art. 23 din Legea nr. 10/2001 și a depus înscrisuri.
La termenul din data de 19.04.2012 s-a dispus suspendarea cauzei în baza art. 242 alin. 1 pct. 1 C.p.c., pricina fiind repusă pe rol prin încheierea din data de 20.09.2012.
Prin încheierea din data de 25.10.2012 a fost suspendată pricina în baza art. 242 alin. 1 pct. 2 C.p.c., iar prin încheierea din data de 07.11.2013 cauza a fost repusă pe rol.
La această înfățișare s-a pus în discuție suplimentarea probatoriului administrat până la cea dată.
Reclamanta a realizat "completări și precizări"; prin care a indicat că este îndreptățită să revendice și cota parte a lui T.M.
Prin sentința civilă nr. 85/2014 a Tribunalului Vrancea s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța această sentință s-au reținut următoarele:
Prin notificarea înregistrată la BEJ T.C. I. sub nr. 655 în data de 08.08.2001 reclamanta a solicitat să fie despăgubită conform evaluărilor la prețul de 25 USD (sau echivalentul în lei la prețul zilei) pentru bunurile expropriate, indicând că este moștenitor (legatar universal) al bunicii sale, T.S., potrivit sentinței civile nr. 2211/03.05.2001, iar bunica sa a fost proprietara imobilului casă și anexe (construcții - 282,05 m², suprafață locuibilă 115,52 m²) plus teren aferent în suprafață de 640 m², imobil situat în Focșani strada T. și expropriat conform Decretului nr. 119/03.04.1978.
Conform anexei nr. 7 - tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile au fost expropriate și trecute în proprietatea statului - rezultă că T.M. și T.S. au avut domiciliul în Focșani, str. T., județul Vrancea, acest imobil a fost expropriat, iar imobilul era compus din teren în suprafață de 640 m² și construcții în suprafață de 282,05 m², din care suprafață locuibilă - 115,52 m²
Conform adresei nr. 7054/22.06.2001 emisă de CUP RA ce are a fi coroborată cu conținutul Decretului nr. 119/03.04.1978 rezultă că amplasamentul imobilului era la data emiterii adresei în incinta Școlii nr. ….
Imobilul construcții plus teren în suprafață de 480 m² aflat pe strada P. apare a fi fost cumpărat de T.S. și M. prin actul de vindere-cumpărare din 30.01.1954; identitatea dintre strada T. și strada P.M. se deduce din înscris).
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că P.M. este fiica lui B. M. V. și T. S., mama sa ar mai avea o soră, iar bunicii materni ai reclamantei ar fi T.S. și T.M. În acest sens prezintă relevanță înscrisurile depuse la dosar.
Cu toate acestea, notificarea indicată la subpunctul 2.1. a fost realizată de reclamantă în considerarea nu a calității de moștenitor legal al petentei, ci a celei de moștenitor testamentar.
În acest sens, Tribunalul notează că deși în se indică în notificare mai întâi prima calitate, din argumentarea acestei chestiuni se deduce cu lesniciune că în realitate voința petentei a fost de a se prevala de calitatea de legatar.
Relativ la această problemă Tribunalul reține următoarele trei aspecte care vor fi detaliate în punctele subsecvente ale prezentei sentințe:
În primul rând, din analiza întregului probatoriu administrat și inclusiv al conținutului dosarului nr. 1686/2001 al Judecătoriei Focșani, se poate deduce că la momentul realizării notificării nr. 655, erau în viață (cel puțin) doi moștenitori legali din clasa întâi de moștenitori legali (descendenți), gradul de rudenie I, ai defuncților T.S. (decedată în noiembrie 1990) și M. (decedat în august 1995) - bunicii reclamantei. Aceste două persoane apar a fi numitele T.(M.) S.și D.(T.)C.C.
Privitor la aceste două fiice ale defuncților bunici ai reclamantei, Tribunalul reține că nu a rezultat că acestea nu aveau (sau nu au în prezent) vocație succesorală concretă, capacitate succesorală, nici că ar fi fost înlăturate de la succesiunea părinților lor sau că ar fi nedemne.
De notat este și că reclamanta ar fi, în condițiile date, moștenitor legal din aceeași clasă întâi, însă de gradul al doilea față de cei doi defuncți.
În al doilea rând, Tribunalul notează că prin sentința civilă nr. 2211/03.05.2001, dată de Judecătoria Focșani în dosarul nr. 1686/2001 (rămasă definitivă prin respingerea apelului ca tardiv formulat prin decizia civilă nr. 77/04.04.2013 a Tribunalului Vrancea și irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat prin decizia civilă nr. 498/09.10.2013 a Curții de Apel Galați) a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții: D.C. și M.S. ("cu domiciliile necunoscute";), Primăria Comunei V. - Comisia de aplicarea Legii nr. 18/1991, pentru constatarea calității de unic moștenitor, și repunere în termen de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate potrivit Legii nr. 18/1991, s-a constatat că reclamanta are calitate de legatar universal asupra averii rămasă de pe urma defunctei T.S. și s-a dispus repunerea reclamantei în termenul de formulare a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate.
În al treilea rând, văzând testamentul olograf din 15.08.1990 depus în dosarul de mai sus și care a stat la baza sentinței nr. 2211, Tribunalul notează că acesta nu apare a fi fost desființat sau afectat de o altă cauză de ineficacitate.
Legatul apare a fi fost întocmit de T.S. și conform acestuia testatoarea (bunica reclamantei) a indicat că lasă drept moștenire după moartea sa nepoatei sale, P.M., toate bunurile ce i-au revenit de la părinții săi.
Bunurile ce au făcut obiectul legatului au fost individualizate în paragraful al treilea al actului, respectiv: "casa din Araci și celelalte imobile, fabrica de spirt, pământul și pădurea";, "dovedite"; cu foaia de avere originală întocmită în data de 11 noiembrie 1935 (înscris dosar nr. 1686/2001 - acest înscris nereferindu-se la imobilul ce face obiectul prezentei judecăți).
În paragraful al patrulea din testament se indică de către testatoare că nu este de acord ca alți membri ai familiei să beneficieze de bunurile ce îi aparțin și abuziv i-au fost luate de statul comunist, în paragraful următor indicându-se că toate aceste bunuri nu dorește să fie înstrăinate.
Interpretarea sistematică a clauzelor testamentului, dublată de o interpretare logică și de una gramaticală au condus instanța la concluzia indubitabilă că obiectul testamentului (legatului) îl reprezintă doar bunurile testatoarei ce i-au revenit de la părinții săi (paragrafele 1, 2 și 3) din testament și nu alte bunuri dobândite eventual de la alte persoane și prin alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate (imobilul în cauză a fost dobândit de la terțe persoane, împreună cu soțul său de către testatoare, prin act de vânzare-cumpărare) ori totalitatea bunurilor testatoarei sau bunuri dintr-o anumită categorie aptă a intra în sfera de incidență a art. 894 cod civil (Codul civil de la 1864).
Indicațiile aparent neclare din paragraful al patrulea nu pot conduce la o concluzie contrară în condițiile în care, deși atunci când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul - art. 978 Cod civil - toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezulta din actul întreg - art. 982 Cod civil - iar când este îndoiala, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obliga - art. 983 Cod civil - și, în plus, convenția nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat - art. 984 Cod civil.
Văzând în particular regula de interpretare propusă de art. 983 Cod civil, Tribunalul reține că atunci când îndoiala privește nu existența legatului ci doar întinderea sa, îndoiala se va interpreta în favoarea moștenitorilor legali și în contra legatarului, regula urmând a fi nuanțată și realizată aplicarea art. 978 Cod civil atunci când există dubiu asupra existenței legatului. Pentru speța dedusă judecății prezintă relevanță exclusiv prima teză expusă în acest paragraf.
Dincolo de aceste aspecte, interpretarea gramaticală a paragrafului al patrulea, dublată de cea sistematică (prin raportare la restul clauzelor testamentare) conduc la aceeași concluzie, clauza neputând fi echivalată nici cu o exheredare a celorlalți moștenitori însă nici extinsă la alte proprietăți ale testatoarei. A admite teza contrară ar echivala nu doar cu a lăsa lipsite de conținut logic primele trei paragrafe ale legatului, ci și de a priva de înțeles rațiunea pentru care în chiar debutul paragrafului subsecvent testatoarea a folosit cuvântul "toate"; ("aceste bunuri (…)";), termenul făcând în mod logic trimitere la cele indicate în paragrafele inițiale ale testamentului și vizate, în mod logic, și de paragraful al patrulea.
Nu au fost supuse analizei înscrisurile nepertinente față de obiectul prezentei pricini, relative de principiu fie la alte succesiuni, fie la alte imobile decât cel ce face obiectul prezentei cauze.
Conform art. 1 alin. 1-3 din Legea nr. 10/2001: " (1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.
2) In cazurile in care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii oferite in echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau măsuri compensatorii in condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv, în perioada regimului comunist in Romania. (3) Măsurile reparatorii prin echivalent constând in compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității investite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile reparatorii in echivalent constând in măsuri compensatorii in condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv, in perioada regimului comunist in Romania se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității investite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării";.
Conform art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001: "(1) Sunt îndreptățite, in înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând in restituire in natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării in mod abuziv a acestora";.
Conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001: "De prevederile prezentei legi beneficiază si moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite";.
Conform art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001: "Prin imobile, in sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără constructivi, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării in mod abuziv, precum si bunurile mobile devenite imobile prin incorporare in acest construcții";.
Conform art. 7 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001: "De regulă, imobilele preluate in mod abuziv se restituie in natură. Dacă restituirea in natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât in cazurile expres prevăzute de prezenta lege";.
În primul rând, cu titlu preliminar, Tribunalul a subliniat că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, ca regulă partea reclamantă fiind cea care stabilește limitele învestirii instanței atât în planul cadrului procesual subiectiv, cât și a celui obiectiv.
În al doilea rând, instanța a reținut prevederile art. 82 și 112 C.p.c. care prevăd condițiile de conținut ale cererii de chemare în judecată în general, relevante fiind în acest caz dispozițiile art. 112 art. 1 pct. 5 C.p.c. conform cărora: "cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere";.
Elementele de conținut ale cererii de chemare în judecată sunt determinate de principiul disponibilității procesului civil, conform art. 129 alin. 1 teza finală C.p.c. "părțile au îndatorirea (…) să-și probeze pretențiile și apărările";, principiu în strânsă legătură cu cel înscris în art. 1169 Cod civil conform căruia "cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească";.
Pornind de la aceste scurte considerații teoretice și având în vedere că mijloacele de probă admise în procesul civil sunt în mod exhaustiv enumerate de art. 1170 Cod civil, instanța notează că alegațiile reclamantei au fost răsturnate de probele administrate și analizate în lumina legislației civile relevante.
În al treilea rând, văzând sentința civilă nr. 2211/03.05.2001, Tribunalul a subliniat că o hotărâre judecătorească reprezintă izvor de drept exclusiv în cazurile în care legea îi conferă în mod explicit o atare valență. Pronunțarea într-o altă speță a unei sentințe, chiar rămasă definitivă și irevocabilă, nu conduce la o atare concluzie, acea hotărâre judecătorească bucurându-se însă de efectele specifice oricărei hotărâri judecătorești.
Pornind de la acest aspect, Tribunalul reține că în mod asemănător cu situația convențiilor care produc efecte relative, adică sunt generatoare de drepturi și obligații față de părțile care au participat la încheierea actului (sau care sunt succesorii acestora ori s-au substituit acestora), hotărârea judecătorească este supusă aceluiași principiu al relativității efectelor sale.
Această regulă, după care o hotărâre judecătorească nu poate profita și nici vătăma terților, efectele sale limitându-se la sfera părților din proces, își găsește reglementarea în dispozițiile art. 1202 Cod civil, care impun ca o nouă judecată să fie "între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate";, pentru a funcționa excepția autorității de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat răspunde nevoii de securitate juridică, interzicând părților readucerea aceluiași litigiu în fața instanței sau a unor situații de fapt tranșate irevocabil prin hotărârea respectivă.
Efectele judecății finalizate se opun însă cu autoritate de lucru judecat absolută doar celor care au avut calitatea de parte în procesul anterior, acest principiu având origini încă din dreptul roman unde nu se admitea ca în materie judiciară să poți suferi sau beneficia de acțiunea altuia.
Expresia acestui principiu se regăsește în câteva adagii, după care lucrul judecat nu poate profita, nici prejudicia decât părților din proces: "res inter alios iudicata neque emmolumentum adfere his, qui iudicio non interfuerunt, neque praejudicium solent inrogare - C, VII, T. 56, L. 2; nec inter alios res iudicata aliis prodesse aut nocere solent - D, XX, 4, 16";.
Fundamentul principiului relativității efectelor actului jurisdicțional trebuie pus așadar în legătură cu ceea ce reprezintă însuși spiritul dreptului judiciar, cu regulile și limitele desfășurării judecății. Procesul și rezultatul acestuia sunt în funcție de mijloacele de probă aduse de părți în fața judecătorului, de elementele furnizate de acestea în legătură cu situațiile de fapt.
Adevărul judiciar pe care se sprijină judecata este cel relevat de probațiunea părților și, de aceea, este firesc ca soluția dată litigiului să se opună numai acestora. Respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare trebuie să stea la baza relativității efectelor hotărârii judecătorești.
Este inechitabil ca rezultatul procesului să se opună, în aceleași condiții ca și părților, unui terț față de dezbateri. Lipsirea acestuia de orice posibilitate de a se apăra, de a invoca legitimitatea dreptului său ori de a aduce elemente noi în fața judecătorului, care ar fi putut conduce la un alt rezultat, fac să nu poată fi opuse terțului, cu valoarea relativității, efectele hotărârii judecătorești.
Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat nu poate folosi sau nu poate fi opus decât de către părțile din proces sau succesorii acestora.
Așadar, efectul pozitiv sau negativ al lucrului judecat se manifestă doar în ceea ce privește persoanele care au participat în proces, iar nu și față de terți.
În același timp însă, ca element nou ce apare în realitatea și ordinea juridică, hotărârea judecătorească nu poate fi ignorată de terț. Numai că aceasta i se va opune ca simplu fapt juridic, ca mijloc de probațiune împotriva căruia îi este permisă dovada contrară.
Relativitatea efectelor semnifică nașterea de drepturi și obligații în favoarea respectiv, în sarcina părților, iar nu faptul că aceste efecte nu ar avea nicio valoare în raport cu terțe persoane. Apare și este recunoscut astfel conceptul de opozabilitate a hotărârii judecătorești.
Astfel, terții, deși sunt protejați de principiul relativității (în sensul că hotărârea nu poate crea drepturi sau obligații în favoarea sau în sarcina lor), totuși nu pot nega situația juridică născută din faptul existenței unei hotărâri judecătorești.
Ei trebuie să respecte rezultatul dezbaterii judiciare - chiar dacă nu au participat la aceasta - cel puțin până la momentul în care vor demonstra în justiție contrariul.
Așadar, opozabilitatea hotărârii judecătorești reprezintă necesitatea pentru părți sau terți de a recunoaște existența sa și de a o respecta în realitatea ei legală. Hotărârea nu poate fi considerată că există - în raport de părțile procesului - și că nu există, față de persoanele străine de proces.
Opozabilitatea hotărârii judecătorești nu înseamnă însă o extensiune a autorității de lucru judecat asupra terțelor persoane, respectiv acelea care nu au participat în proces.
Actul jurisdicțional (hotărârea judecătorească) va fi opozabil nu doar sub aspectul existenței sale, ca mijloc de probă, ci și din punct de vedere al consecințelor (efectelor) sale, cu mențiunea însă că opozabilitatea acestor efecte trebuie deosebită de caracterul lor obligatoriu, care se manifestă doar în privința persoanelor care au avut calitatea de părți în procesul finalizat cu hotărârea respectivă.
Opunerea hotărârii judecătorești, ca mijloc de probă, nu va însemna însă și posibilitatea invocării obligativității acestor efecte față de terți așa încât aceștia să nu le poată pune în discuție și în alt cadru procesual, să nu tindă la a face dovada contrară, invocând propriile apărări, pe care nu le-au putut realiza în procesul finalizat prin hotărârea ce li se opune.
Obligativitatea efectelor și imposibilitatea punerii în discuție, a reluării dezbaterilor judiciare, rămân aplicabile sferei părților, care au avut posibilitatea să-și afirme pretențiile și să-și apere poziția în cadrul unui proces desfășurat în prezența lor, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale.
Opozabilitatea hotărârii judecătorești față de terți înseamnă obligația acestora de a respecta situația juridică născută prin acea hotărâre, însă nu presupune obligativitatea efectelor hotărârii față de terți și nici imposibilitatea contestării celor tranșate pe cale jurisdicțională, în procesul în care nu au participat.
Autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești funcționează cu valoare absolută față de părțile din procesul finalizat prin respectiva hotărâre, dar are caracter relativ față de terți.
Acest lucru este explicabil pe faptul că adevărul stabilit de judecător prin hotărârea judecătorească este adevărul judiciar, iar nu întotdeauna cel obiectiv. Judecătorul este limitat în aflarea adevărului de probele administrate de părți, de principiul disponibilității și de elementele prezentate de părți, astfel încât adevărul stabilit de acesta este unul judiciar.
Prin urmare, față de terți, hotărârea judecătorească se opune cu valoare probatorie, ca realitate juridică, ca fapt juridic, astfel încât aceștia pot contesta și combate pe calea unui proces cele statuate în cuprinsul acesteia.
Reținând considerentele expuse mai sus referitoare la relativitatea și opozabilitatea hotărârii judecătorești, Tribunalul a reținut următoarele argumente pentru care este neîntemeiată alegația reclamantei în sensul că este legatară universală a bunicii sale, T.S. și deci îndreptățită la a i se reconstitui dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză deoarece astfel s-a stabilit prin sentința civilă nr. 2211/03.05.2001 pronunțată de Judecătoria Focșani, iar statuările acestei instanțe s-ar impune cu putere de lucru judecat în prezentul proces și nu ar putea fi combătute:
după cum rezultă din cuprinsul sentinței civile nr. 2211/03.05.2001, în procesul finalizat cu pronunțarea acesteia nu a participat partea pârâtă; prin urmare cele statuate în această hotărâre nu se opun cu putere de lucru judecat absolută, pârâtei în acest proces, în baza principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești;
pârâta are dreptul de a contesta ceea ce s-a statuat în sentința civilă nr. 2211/03.05.2001 în ceea ce privește calitatea succesorală a reclamantei, deoarece opozabilitatea acestei hotărâri față de pârâtă nu înseamnă imposibilitatea contestării de către aceasta a celor tranșate, pe calea unui proces distinct, respectiv procesul de față. Drept consecință, Tribunalul reține că față de pârâtă, adevărul judiciar stabilit prin sentința civilă nr. 2211/03.05.2001 constituie un fapt juridic susceptibil a fi combătut prin proba contrară;
fiind vorba despre invocarea unui fapt negativ (lipsa calității legatar universal a reclamantei față de T.S.) pârâta nu avea ce probe să administreze, fiind suficient să susțină un atare element.
Faptul negativ afirmat poate fi combătut doar prin dovada faptului pozitiv contrar, sarcina dovedirii faptului pozitiv contrar (că este legatară universală) aparținând reclamantei;
Fără a relua teoria expusă la subpunctul 3.2.2. al motivării, Tribunalul a notat că analiza în fapt mai sus detaliată, dublată de enunțarea elementelor legale incidente în speță converg către concluzia adoptată de instanță. În acest sens Tribunalul a reținut și că mijloacele de probă existente în dosarul nr. 1686/2001 nu apar a fi fost analizate de către o instanță într-o procedură judiciară în care partea pârâtă să își poată exprima un punct de vedere, acest element conducând la concluzia instanței;
Tribunalul a mai reținut că instanța are a examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, iar în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. În egală măsură, unicele obstacole în realizarea unei atari analize nu sunt întrunite în speță, sentința civilă nr. 2211 nefiind obligatorie pentru această instanță astfel cum ar fi dezlegările date în contextul și limitele art. 315 C.p.c., iar puterea de lucru judecat a acestei hotărâri fiind pusă sub semnul principiului relativității, mai sus analizat.
În consecință, Tribunalul a constatat neîntemeiată alegația reclamantei în privința acestui aspect și pentru obiectul cauzei de față.
În al patrulea rând, Tribunalul a reținut că legatul este acea dispoziție testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracțiune din acesta ori doar anumite bunuri determinate. Se reține așadar că, în lumina art. 887 Cod civil "Se poate dispune prin testament de toată sau de o fracțiune din starea cuiva, sau de unul sau mai multe obiecte determinate";. Rezultă așadar că, legatele pot fi universale, cu titlu universal sau cu titlu particular
Pornind de la acest aspect, Tribunalul a reținut următoarele:
- art. 888 Cod civil "Legatul universal este dispoziția prin care testatorul lasă după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale";;
.art. 894 alin. 1 Cod civil "Acest legat (cel cu titlu universal) poate avea de obiect o fracțiune a moștenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele, sau o fracțiune din imobile sau mobile";;
- art. 894 alin. 2 Cod civil "Orice alt legat este singular";.
Din analiza acestor texte de lege rezultă următoarea concluzie esențială pentru soluționarea prezentei pricini: în ipoteza în care prin legat nu sunt lăsate uneia sau mai multor persoane toate bunurile (universalitatea) testatorului și nici o fracțiune din ele ci doar o anumită categorie ori grup de bunuri (cazul legatului în discuție - bunurile ce i-au revenit testatoarei de la părinții săi) legatul nu poate sub nicio formă să fie considerat universal ori cu titlu universal ci doar cu titlu particular, argumentele principale de text fiind date de art. 894 alin. 2 și art. 887 Cod civil.
În al cincilea rând, Tribunalul a reținut că formularea aparent largă a art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, text în conformitate cu care "De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite"; nu trebuie desprinsă de restul dispozițiilor legale în materie.
În concret, Tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 a conferit posibilitatea, inclusiv pentru moștenitorii celor ce au pierdut în condițiile legii dreptul de proprietate, de a solicita aplicarea acestui act normativ, însă aceasta cu respectarea regulilor în materie de succesiuni.
În acest sens, Tribunalul a reținut că în lumina principiului proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă, rudele de gradul I înlătură rudele de un grad inferior de la succesiune, vocația acestora din urmă nemaifiind una concretă.
Așadar, văzând acest principiu strict în planul moștenirii legale, reclamanta este față de mama și mătușa sa o rudă cu un grad inferior față de cei doi de cujus. Rezultă că aceasta nu poate veni în baza moștenirii legale la succesiune celor doi bunici ai săi cât timp rudele de grad superior (și care nu rezultă a nu fi îndeplinit vreuna dintre cerințele legale ale devoluțiunii legale) sunt în viață. Drept consecință, existența în atari condiții a rudelor de gradul I față de cei doi de cujus face ca exclusiv aceste persoane să intre în sfera de incidență a art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. Faptul uzului sau a neuzului de acest act normativ de către rudele de gradul I este în mod fundamental nerelevantă, aceasta fiind o opțiune de care persoanele îndrituite pot uza însă nu sunt obligate, iar eventuala inacțiune a acestora nu dă naștere la un drept la acțiune în patrimoniul rudelor de grad inferior sau a altor persoane.
Cu titlu de concluzie, reclamanta nu putea solicita în baza moștenirii legale imobilul în discuție, concluzie valabilă atât prin raportare la bunica, cât și la bunicul reclamantei, singurele moștenitoare legale îndrituite să realizeze cererea (notificarea) fiind exclusiv fiicele celor doi defuncți.
Sub un al doilea plan, cel al moștenirii testamentare, Tribunalul a reținut că aceasta este temeiul solicitării reclamantei exclusiv față de bunica sa, T.S., nefiind exhibat un testament emanând de la bunicul său, T.M.
În această privință, fără a relua cele expuse în paragrafele anterioare și, în particular la subpunctele 2.4. și 3.2., Tribunalul a notat că deși reclamanta nu poate solicita aplicarea Legii nr. 10/2001 în cazul concret în baza devoluțiunii legale, de principiu, aceasta ar putea realiza o solicitare admisibilă în baza devoluțiunii testamentare dacă legatul al cărei beneficiară este, ar viza (explicit sau implicit) și bunul în discuție.
Fără a relua argumentele expuse mai sus, Tribunalul a notat că nici această ipoteză de lucru nu este întrunită în cauză și, deși reclamanta apare a fi legatara bunicii sale, drepturile transmise reclamantei prin acest act juridic unilateral sunt altele decât dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. În concret, legatul nu vizează universalitatea bunurilor testatoarei, nici o fracțiune din acestea ci doar o categorie clar determinată de bunuri imobile, altele însă decât cel ce face obiectul acestei proceduri.
Fără a relua cele expuse la punctele anterioare ale prezentei motivări, Tribunalul a subliniat că Legea nr. 10/2001, actul normativ pe care s-a grefat demersul reclamantei, este aplicabil în speță, însă reclamanta nu are calitatea de moștenitor legal cu vocație succesorală concretă față de persoanele deposedate și nici de moștenitor testamentar care să aibă dreptul la bunurile revendicate prin prezenta procedură.
Aserțiunea de mai sus se fundamentează pe elementele de argumentare expuse în paragrafele anterioare și, deși în temeiul legii imobilele în discuție intră în sfera de incidență a Legii nr. 10, este de prisos a se analiza restul cerințelor legale impuse de acest act normativ (inclusiv cele relative la cota parte ce ar fi putut fi solicitată de reclamantă, incidența art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 sau natura bunului imobil revendicat).
În concluzie, Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Împotriva sentinței civile nr. 85/2014 a Tribunalului Vrancea a declarat recurs reclamanta invocând faptul că în mod greșit s-a reținut că prin testamentul defunctei T. S. i-au revenit doar o parte din bunurile acesteia.
Prin sentința civilă nr. 2211/2001 instanța a constatat faptul că are calitatea de legatar universal asupra averii rămase de pe urma defunctei T.S. Or, legatarul universal are vocație la întreaga moștenire. Analizând testamentul se poate constata că testatoarea prin voința sa nu a dorit ca alți membri ai familiei să beneficieze de bunurile ce îi aparțin și abuziv i-au fost luate de Statul Român.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului deoarece prin testamentul în discuție s-a dispus numai cu privire la bunurile menționate de autoare în foaia anexă la testament și că recurenta este un legatar particular și nu universal.
Menționează că dosarul nr. 1081/2001 în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 2211/2001 avea drept pârât Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991, tocmai pentru a i se recunoaște calitatea de moștenitoare pentru bunuri agricole (așa cum sunt menționate în foaia anexă a testamentului) și nu de altă natură.
Pe fond a solicitat să se constate că reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament nu este posibilă.
Prin decizia civilă nr. 430/R din 27.10.2014 a Curții de Apel Galați s-a admis recursul, s-a casat sentința civilă nr. 85/2014 a Tribunalului Vrancea și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această sentință, s-au reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2211/2001 a Judecătoriei Focșani pronunțată în dosarul nr. 1686/2001 s-a admis acțiunea formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu cu pârâtele D.C., M.S. și Primăria Comunei V. - Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991. S-a constatat că reclamanta are calitate de legatar universal asupra averii rămase de pe urma defunctei T.S.
Pentru a se pronunța această sentință s-a reținut că față de probele administrate în cauză, respectiv proba cu martorii P.R. și G.I., proba cu înscrisuri respectiv acte de stare civilă, certificatul de deces, testamentul olograf depus în copie la dosar, declarația autentificată sub nr. 203 din 8 februarie 2001 a martorului G.I., instanța a apreciat că cererea privind constatarea calității de legatar universal asupra moștenirii defunctei T.S. este întemeiată și, în temeiul dispozițiilor art. 888 Cod civil a admis acest capăt de cerere și a constatat că reclamanta este legatară universală.
Prin prezenta acțiune aceeași reclamantă în contradictoriu cu U.A.T. Focșani (o altă parte) solicită restituirea în natură a imobilului din Focșani, str. T. în baza Legii nr. 10/2001 și în virtutea calității de moștenitoare a lui T.S. (bunica sa).
Așa cum a menționat și instanța de fond, în ceea ce privește efectele sentinței civile nr. 2211/2001, deși UAT Focșani nu este subordonată principiului relativității, îi este aplicabil principiul opozabilității.
Acest ultim principiu reprezintă obligativitatea pentru terți de a recunoaște existența hotărârii judecătorești anterioare și de a o respecta în realitatea ei legală. Altfel spus, dezlegarea dată de instanță în dosarul nr. 1686/2001 al Judecătoriei Focșani nu poate fi ignorată.
In esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifica faptul ca o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul si nu trebuie sa fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).
După cum se poate observa efectul de "lucru judecat"; al unei hotărâri judecătorești are doua accepțiuni.
Stricto sensu semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibila judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea);
Lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă ca exprimă adevărul si ca nu trebuie contrazisa de o alta hotărâre (obligativitatea).
"Autoritatea de lucru judecat"; si "puterea de lucru judecat"; nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenta unei hotărâri judecătorești poate fi invocata in cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invoca exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invoca obligativitatea sa, fără ca in cel de-al doilea proces sa fie aceleași parți, sa se discute același obiect si aceeași cauza.
Altfel spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesara existenta triplei identități de parți, cauza si obiect, ci este necesara doar probarea identității intre problema soluționata irevocabil si problema dedusa judecații, instanța de judecata fiind ținuta sa pronunțe aceeași soluție, deoarece, in caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.
"Excepția puterii lucrului judecat";, care diferă de "excepția autorității de lucru judecat"; este o excepție de fond care a fost dezvoltata de doctrina pe baza principiului conform căruia "hotărârea este prezumata a exprima adevărul si nu trebuie contrazisa de o alta hotărâre (res judicata pro veritate habetur).
Ea este reglementată legal atât ca o prezumție legala (in temeiul art. 1200 pct. 4 din încă actualul Cod civil), cât și ca o excepție procesuală - prin art. 166 CPC.
Foarte important este faptul ca puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde si asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. In acest sens s-au pronunțat doctrina, prin autori de prestigiu si practica judiciară.
Așadar, de vreme ce aceeași problemă dedusă judecății intr-un litigiu dintre aceleași părți a fost soluționată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond intr-un anumit sens, rezultă că acest aspect reținut de instanțe, care a stat la baza soluțiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat si, in mod corect, trebuie avut în vedere de instanța sesizată ulterior.
Aceste susțineri sunt sprijinite și de hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, prin hotărârea pronunțata în Cauza Beian contra României, CEDO a condamnat Statul Roman pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunțarea in cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse.
De asemenea, în Cauza Pilot Service contra României, CEDO a statuat că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Convenție nu face nici o diferențiere între cauzele prin care s-a admis acțiunea si cele prin care s-a respins acțiunea, hotărârea trebuind să fie respectată și aplicată indiferent de rezultatul procesului.
Mai mult de atât, in Cauza Zazanis si alții contra Greciei, CEDO a statuat că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autoritățile nu pot repune in discuție problema soluționată prin hotărârea definitivă.
In plus fata de cele menționate anterior, în Cauza Amuraritei contra României, CEDO a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6&1 trebuie interpretat prin prisma preeminentei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat în preambulul Convenției.
Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.
Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie să depună diligențe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe și să interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeași problemă.
Așadar, instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună in discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.
In concluzie, CEDO a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție.
Faptul că intimata UAT Focșani nu a fost parte în dosarul nr. 1686/2001 îi permite să aducă argumente noi care ar putea să răstoarne cele statuate în hotărârea anterioară.
Or, intimata în prezenta cauză nu a venit cu argumente noi, ci a repus în discuție conținutul testamentului olograf conținut supus analizei de instanță în dosarul nr. 1686/2001.
Față de aceste constatări urmează a se da eficiență celor statuate prin sentința civilă nr. 2211/2001 a Judecătoriei Focșani precum că recurenta este moștenitoare cu titlu universal a lui T.S., calitate ce îi conferă dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilele ce au aparținut acestei autoare.
Cum instanța de fond s-a dezinvestit fără a intra în cercetarea fondului, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă se va admite recursul declarat de către reclamanta P.M. împotriva sentinței civile nr. 85 din 27.02.2014 pronunțată de Tribunalul Vrancea - Secția I civilă în dosarul nr. 842/91/2012, se va casa sentința și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
| ← Sancţiuni de natură diferită aplicate minorului,... | Dreptul muncii; jurisdicţia muncii . Jurisprudență Amenzi;... → |
|---|
