Drepturi conexe drepturilor de autor. Artişti interpreţi. Fonograme. Lege aplicabilă. Conformitate cu Directiva nr. 92/100/CEE
| Comentarii |
|
Legii nr. 8/1996, art. 98, art. 101, art. 149 alin. (2) Directiva nr. 92/100/CEE, art. 13
1. în speţă, în anii 1974 şi 1984 a avut loc o fixare a sunetelor -constând în înregistrarea interpretării a două cântece de muzică uşoară - din care au rezultat fonograme, ce au fost utilizate recent pentru realizarea coloanei sonore a unui film.
La momentele celor două fixări era în vigoare Decretul nr. 321/1956, care nu conferea protecţie drepturilor conexe aparţinând artiştilor interpreţi sau executanţi, ci numai autorilor de opere.
O atare protecţie a fost instituită în dreptul românesc prin Legea nr. 8/1996, care reglementează în Capitolul II drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi.
Potrivit art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, beneficiază de protecţia acestei legi şi interpretările şi execuţiile, înregistrările sonore şi audiovizuale realizate anterior intrării în vigoare a prezentei legi.
Prin urmare, şi cele două interpretări fixate ale operelor muzicale beneficiază de protecţia Legii nr. 8/1996.
2. Dacă art. 98 se referă în general la drepturile conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi, art. 101 conţine reglementarea unor cazuri particulare, şi anume cele în care nu s-a realizat o simplă interpretare şi, respectiv, fixare a unei interpretări a operei, ci artistul a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore.
în speţă, ambii reclamanţi au participat la realizarea unor înregistrări sonore, în anul 1974 şi, respectiv, în anul 1984, care au fost realizate de doi producători diferiţi.
Pentru o atare ipoteză art. 101 prevede că, în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, închiriere şi împrumut, ceea ce înseamnă că artistul însuşi nu se poate plânge de încălcarea acestor drepturi de către terti.
3. Includerea unei asemenea prevederi legale în dreptul intern este, de altfel, conformă cu Directiva nr. 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale.
Faptul că această Directivă a fost transpusă în Legea nr. 8/1996 este menţionat expres în art. 1512 lit. b) al legii.
Articolul 13 alin. (7) al Directivei prevede că: Statele membre pot prevedea, sub rezerva alin. (8) şi (9) - care se referă la dreptul la remuneraţie echitabilă - că, atunci când titularii care dobândesc noi » 7 drepturi în temeiul dispoziţiilor naţionale adoptate pentru punerea în aplicare a prezentei directive, au consimţit, înainte de 1 iulie 1994, la exploatare, sunt prezumaţi a fi cedat noile drepturi exclusive.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4823 din 30 septembrie 2010, nepublicată
Prin acţiunea înregistrată la 22 mai 2008, reclamanţii A.S. şi C.C. au chemat în judecată pe pârâta SC M.F. SRL solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate încălcarea de către pârâtă, în calitate de producător al operei cinematografice „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, a drepturilor patrimoniale conexe drepturilor de autor aparţinând reclamanţilor şi decurgând din interpretarea pieselor muzicale „Te aud mereu” şi „Lasă lumea să vorbească”, utilizate în producţie; să o oblige pe pârâtă la plata despăgubirilor pentru utilizarea fără drept şi fară acordul prealabil a pieselor muzicale indicate mai sus; să o oblige pe pârâtă la răspândirea informaţiilor cu privire la hotărârea instanţei de judecată, inclusiv afişarea hotărârii, precum şi publicarea sa integrală sau parţială în mijloacele de comunicare în masă, pe cheltuiala pârâtei.
La data de 3 septembrie 2008 pârâta a depus cerere de chemare în garanţie a SC S.M.M. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirilor până la repararea integrală a prejudiciului care i-a fost cauzat pârâtei, ca urmare achiziţionării unor drepturi de care a fost evinsă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 9 septembrie 2008, reclamanţii şi-au modificat acţiunea, chemând în judecată în calitate de pârâţi şi SC S.F.P. SRL şi C.N.C., cu motivarea că prima este distribuitoarea în România a filmului „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, iar cel din urmă este producător alături de SC M.F. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 1762 din 26 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor invocată de pârâta SC M.F. S.-R.L. şi a respins acţiunea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Piesa muzicală „Lasă lumea să vorbească” a fost produsă în anul 1984 de către producătorul de înregistrări sonore - SC E. SA, în interpretarea reclamantului C.C.
Piesa muzicală „Te aud mereu” a fost produsă în anul 1974 de către producătorul de înregistrări sonore - S.R.R., în interpretarea reclamanţilor C.C. şi A.S. Conform legii aplicabile la acea dată, Decretul nr. 321/1956, artiştii interpreţi nu se bucurau de drepturi recunoscute şi protejate de lege asupra propriilor interpretări.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996 li s-a recunoscut artiştilor interpreţi, conform art. 98, dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice următoarele: a) fixarea interpretării sau a execuţiei; b) reproducerea interpretării sau a execuţiei fixate; c) distribuirea interpretării sau a execuţiei fixate; d) închirierea interpretării sau a execuţiei fixate; e) împrumutul interpretării sau al execuţiei fixate; f) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau a execuţiei fixate; g) radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretării sau ale execuţiei sale, cu excepţia cazului care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată; h) în situaţia specificată la lit. g) au dreptul numai la remuneraţie echitabilă; i) punerea la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei sale fixate, astfel încât să poată fi accesată, în orice loc şi în orice moment ales în mod individual de către public; j) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate. Articolul 101 din Legea nr. 8/1996 instituie o prezumţie legală în favoarea producătorilor de înregistrări sonore, în sensul că:
„In lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări individuale ori a unei înregistrări sonore se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut”.
Prin urmare, în lipsa unei înţelegeri contrare, pentru interpretările fixate pe un port de înregistrare sonoră, producătorul de înregistrări sonore devine şi titularul drepturilor patrimoniale conexe dreptului de
autor asupra interpretării, astfel cum a fost fixată, putându-le exploata în mod liber prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut, indiferent de modalitatea de utilizare a interpretării fixate, fară mai fi nevoie de acordul interpretului.
Articolul 101 din Legea nr. 8/1996, recunoaşte interpreţilor a căror interpretare a fost fixată pe o înregistrare audio doar dreptul la o remuneraţie echitabilă, drept pe care şi-l pot exercita numai împotriva producătorilor de înregistrări sonore.
In lipsa unei clauze contrarc, în baza prezumţiei legale instituite de art. 101 din Legea nr. 8/1996, drepturile patrimoniale conexe dreptului de autor asupra interpretării din piesele muzicale „Lasă lumea să vorbească” şi „Te aud mereu" aparţin producătorilor înregistrărilor acestor piese, şi anume SC E. SA, respectiv, S.R.R., singurele care au calitate procesuală activă pentru a solicita constatarea încălcării drepturilor de interpret în prezenta cauză.
Cum reclamanţii nu au făcut în vreun fel dovada contrarie prezumţiei instituite prin art. 101 din Legea nr. 8/1996, acţiunea acestora apare ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă, excepţie admisă în temeiul dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 124 A din 11 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut aceeaşi situaţie de fapt şi de drept ca şi tribunalul, în sensul că:
Problema de drept în discuţie este dată de îndreptăţirea reclamanţilor -artişti interpreţi de a-şi formula solicitările privitoare la drepturile lor conexe drepturilor de autor, direct către utilizator.
Urmărind evoluţia legislaţiei în materie, reclamanţii invocă păstrarea în propriul patrimoniu a dreptului exclusiv de utilizare a interpretărilor înregistrate, susţinând că nu există o transmitere a acestuia către producători. Afirmă că, în lipsa unei cesionări, dreptul conex celui de autor născut sub imperiul vechii legislaţii - Decretul nr. 321/1956 -datorită înregistrărilor realizate în 1974 şi 1984, ar fi preluat noua protecţie, conform art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, într-un regim diferit de cel actual, fiind necesară existenţa unui contract de cesiune de drepturi de autor pentru utilizarea interpretării de către producător.
în realitate, după lipsa oricărei protecţii a drepturilor artistului interpret, consacrată în legislaţia sub care s-a efectuat înregistrarea, actuala reglementare din Legea nr. 8/1996 instituie prin art. 101 o prezumţie în favoarea producătorului, care este aplicabilă atât înregistrărilor anterioare, cât şi celor ulterioare apariţiei legii.
Această reglementare consacră principiul centralizării dreptului la remuneraţie unică echitabilă, prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, care ulterior stabilesc repartizarea către categoriile de titulari de drepturi.
In lipsa unei convenţii încheiate între reclamanţi şi cei doi producători de înregistrări sonore, anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 cu privire la dreptul de utilizare a celor două piese muzicale, nu se poate reţine că artiştii interpreţi şi-au rezervat un drept exclusiv de exploatare.
Prin urmare, titulari ai drepturilor conexe asupra interpretării fixate sunt producătorii, reclamanţii având posibilitatea obţinerii de la aceştia a beneficiilor decurgând din utilizarea înregistrării.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 101 coroborate cu cele ale art. 149 din Legea nr. 8/1996.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996, artiştii interpreţi se bucură de recunoaşterea drepturilor de autor cu privire la prestaţiile fixate pe orice tip de suport, conform art. 95-102 din lege.
Potrivit art. 101, în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut.
Folosirea de către legiuitor a expresiei „în lipsa unei clauze contrare” conduce la concluzia logică a existenţei unui contract scris de cesiune a drepturilor de autor, încheiat între artistul interpret şi producătorul de fonograme, prin care acesta din urmă dobândeşte, în schimbul unui preţ, dreptul de a utiliza opera muzicală interpretată de către artistul interpret.
Cât priveşte gestiunea colectivă a drepturilor interpreţilor, aceasta are mai multe aspecte independente şi separate de cesiunea drepturilor interpreţilor, cum ar fi colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiei echitabile dacă s-au cesionat drepturile producătorului, conform art. 1111 din lege, colectarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, conform art. 107 din lege şi dreptul de a autoriza sau interzice retransmisia prin cablu conform art. 121 din lege, precum şi altele similare.
Conform dispoziţiilor în vigoare la data fixării celor două piese în discuţie - Decretul nr. 321/1956 - artiştii interpreţi nu se bucurau de drepturi recunoscute şi protejate asupra propriilor interpretări.
Aşadar, la momentul respectiv, nu putea fi vorba de existenta unor convenţii prin care artiştii să fi cesionat drepturile celor doi producători şi nici de o remuneraţie echitabilă acordată de producătorii de fono-grame artiştilor, deoarece aceştia din urmă nu erau titularii vreunui drept de autor patrimonial.
Conform art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, beneficiază de protecţia noii legi şi interpretările sau execuţiile realizate anterior intrării în vigoare a legii.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior, artiştii-interpreţi se bucură de drepturile patrimoniale de autor prevăzute de art. 95 din lege în ceea ce priveşte interpretările realizate anterior intrării în vigoare a legii noi.
Aceasta înseamnă că orice utilizare a interpretărilor lor, realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, cu privire la reproducerea, distribuirea, importul, închirierea sau împrumutul operelor muzicale, se va face numai cu consimţământul artiştilor-interpreţi şi în schimbul unei remuneraţii.
O interpretare contrarie, cum ar fi cea dată de instanţele de fond, ar duce la lipsirea de efecte juridice a dispoziţiilor legale menţionate la art. 149 alin. (2) coroborat cu art. 95 din Legea nr. 8/1996, ceea ce cu siguranţă nu a fost în intenţia legiuitorului.
Numai în cazul în care ar fi existat o convenţie de cesiune a drepturilor de interpret, prin care cei doi producători ar fi dobândit dreptul de reproducere, distribuire, import, închiriere sau împrumut asupra celor două piese muzicale, producătorii de fonograme ar fi putut, la rândul lor, să încheie legal un contract valabil cu pârâta SC M.F. SRL.
Dreptul producătorului de înregistrări sonore de a utiliza o interpretare fixată pe un suport, în sensul prevăzut de art. 101 din Legea nr. 8/1996, nu se naşte prin simpla înregistrare a piesei muzicale respective, ci ia naştere prin transmiterea acestui drept de la artistul interpret la producător.
Cum în speţa de faţă nu există o transmitere a drepturilor de autor de la reclamanţi la producătorii de înregistrări sonore, cu privire la piesele utilizate pe coloana sonoră a operei cinematografice „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, SC. E. SA şi S.R.R. nu au calitatea de titulari ai drepturilor conexe drepturilor de autor cu privire la piesele menţionate.
Drepturile noi, recunoscute în persoana artiştilor interpreţi de către legiuitor prin Legea nr. 8/1996, nu puteau fi cedate până la apariţia sa, or, nu poate exista clauză contrară fară să existe contract.
întreaga legislaţie a drepturilor de autor dă preferinţă titularilor drepturilor, pentru a proteja autorii, astfel că şi interpretarea dispoziţiilor legale se face în acest sens şi nu din contră. Acest principiu este reflectat şi de dispoziţiile art. 43 alin. (3) şi (4) din lege, care prevăd situaţia auto
rului carc a ccdat drepturile sale ca având posibilitatea să ceară instanţei revizuirea contractului sau mărirea convenţională a remuneraţiei.
Recurenţii nu sunt de acord nici cu existenţa regulii privind gestiunea comună a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, întrucât chiar textul de lege prevăzut la art. 101 îi obligă să probeze inexistenţa convenţiei scrise, adică să facă proba unui fapt negativ.
Recurenţii solicită admiterea recursului, casarea decizici, admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rcjudecare la prima instanţă.
Printr-o cerere separată, formulată tot în termenul legal de motivare a recursului, recurenţii au mai invocat, tot în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., omisiunea instanţelor anterioare de a observa că, în speţă, cu ocazia realizării filmului de lung metraj în care s-au încorporat şi prestaţiile lor artistice, a avut loc o nouă fixare a interpretării.
Fixarea prestaţiilor artistice se raportează la produsul în sine: fono-grama, pelicula de film sau alt suport magnetic ori digital. Atunci când se realizează o fonogramă există o fixare sonoră (denumită fonogramă), iar când se realizează un film există o altă fixare, distinctă de fonogramă, chiar dacă fixarea prestaţiei artistice în cazul realizării unui film (opera audiovizuală) vizează o prestaţie artistică deja fixată pe o fonogramă.
Potrivit art. 1061 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, se consideră înregistrare audiovizuală sau videogramă (...) orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda sau suportul utilizate pentru această fixare.
Potrivit art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul legii, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete ori a prezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări încorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală.
Fixarea unei opere se distinge de reproducerea operei prin faptul că prin fixare se realizează un produs original, distinct prin ideea sa creativă, în comparaţie cu reproducerea care presupune realizarea unei copii a unei opere preexistente, fară a se putea reţine vreun aport creativ în actul de reproducere.
Noţiunea de fixare este definită de art. 98 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi reprezintă încorporarea sunetelor, imaginilor ori a sunetelor şi imaginilor sau a reprezentării digitale a acestora pe suport care permite perceperea, reproducerea ori comunicarea publică a lor, cu ajutorul unui dispozitiv.
Pentru utilizarea prestaţiilor artistice în discuţie pârâta trebuia să obţină acordul pentru fixarea acestora în opera sa audiovizuală, în virtutea dreptului recunoscut de art. 98 alin. (1) lit. a) din lege: dreptul de fixare a interpretării sau execuţiei.
Prezumţia legală de cesionare a drepturilor conexe prevăzută de art. 101 din lege vizează doar dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei artistice astfel fixate doar prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut.
Prezumţia nu poate fi extinsă şi asupra dreptului de a autoriza o nouă fixare a prestaţiei artistice, de această dată într-o operă audiovizuală, astfel că artistul interpret îşi păstrează dreptul de a autoriza fixarea propriilor sale prestaţii. Acest drept nu poate face obiectul unei gestiuni colective, după cum sugerează instanţa de apel şi nici nu poate fi substituit de eventualul acord al celor doi producători de fonograme.
Intimata SC M.F. SRL a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.
Intimata susţine că motivele de recurs vizează hotărârea primei instanţe şi că nu au fost formulate prin cererea de apel, ci direct în recurs, omisso medio.
Pe fond, arată că nu poate fi vorba despre o nouă fixare a interpretării celor două piese muzicale, ci de utilizarea unor înregistrări din anii 1974 şi 1984, cărora li s-au aplicat în mod corect prevederile art. 101 din Legea nr. 8/1996.
Intimaţii SC S.F.P. SRL şi C.N.C. au solicitat, cu ocazia dezbaterilor, respingerea recursului ca nefondat şi au depus la dosar concluzii scrise în acelaşi sens.
Recursul este admisibil, deoarece nu toate criticile pe care le conţine au fost formulate omisso medio, dar este, într-adevăr, nefondat, şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1. Situaţia de fapt reţinută de cele două instanţe anterioare este următoarea:
Reclamanţii sunt interpreţii operelor muzicale „Lasă lumea să vorbească” şi „ Te aud mereu”, care au fost fixate în anul 1984 de către producătorul SC E. SA şi, respectiv, în anul 1974 de către producătoarea S.R.R.; interpretările astfel fixate au fost incluse pe coloana sonoră a operei audiovizuale reprezentată de filmul de lung metraj „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”.
La realizarea operei audiovizuale producătorii nu au solicitat acordul celor doi artişti interpreţi pentru utilizarea fonogramelor conţinând fixarea prestaţiei lor artistice şi nu i-au remunerat.
Cu toate acestea, concluzia în drept la care au ajuns cele două instanţe, potrivit căreia reclamanţii nu au calitatea de a solicita de la producătorii şi, respectiv, de la distribuitorul operei audiovizuale plata de despăgubiri este legală.
2. In primul rând, înalta Curte constată că analiza s-a realizat în fazele procesuale anterioare, în limitele sesizării, adică referitor la legalitatea pretenţiilor reclamanţilor decurgând din utilizarea unor fixări ale inter-
prctărilor lor preexistente realizării operei audiovizuale şi anterioare Legii nr. 8/1996.
Pentru prima dată în recurs reclamanţii încearcă să acrediteze ideea că, în realitate, ar fi avut loc o nouă fixare a interpretărilor, pentru care nu operează prezumţia din art. 101 al Legii nr. 8/1996.
Cu toate că formularea unei atare critici direct în recurs este inadmisibilă - aşa cum corect a sesizat intimata SC M.F. SRL - se impune clarificarea noţiunii dt fixare, cu care operează şi textul art. 101 al legii, în temeiul căruia s-a respins acţiunea.
Conform art. 98 alin. (2), în înţelesul Legii nr. 8/1996 se consideră fixare încorporarea sunetelor, imaginilor ori a sunetelor şi imaginilor sau a reprezentării digitale a acestora pe suport care permite perceperea, reproducerea ori comunicarea publică a lor, cu ajutorul unui dispozitiv.
In speţă, în anii 1974 şi 1984 a avut loc o fixare a sunetelor -constând în înregistrarea interpretării a două cântece de muzică uşoară -din care au rezultat fonograme, ce au fost utilizate pentru realizarea coloanei sonore a filmului.
Nu s-a pus problema ca artiştii A.S. şi C.C. să fi participat la o nouă fixare, adică la o nouă înregistrare a interpretării celor două melodii cu ocazia realizării filmului.
Includerea celor două interpretări, astfel cum au fost fixate în anii 1974 şi 1984, în opera audiovizuală nu reprezintă fixare în înţelesul art. 98 alin. (2) din lege, ci reproducere în înţelesul art. 98 alin. (1) lit. b).
3. Nu s-a contestat în cauză că la momentele celor două fixări era în vigoare Decretul nr. 321/1956, care nu conferea protecţie drepturilor conexe aparţinând artiştilor interpreţi sau executanţi, ci numai autorilor de opere.
O atare protecţie a fost instituită în dreptul românesc prin Legea nr. 8/1996, care reglementează în Capitolul II drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi.
4. De asemenea, nu s-a contestat că, potrivit art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, beneficiază de protecţia acestei legi şi interpretările şi execuţiile, înregistrările sonore şi audiovizuale realizate anterior intrării în vigoare a prezentei legi.
Prin urmare, şi cele două interpretări fixate ale operelor muzicale „Lasă lumea să vorbească” şi „Te aud mereu” beneficiază de protecţia Legii nr. 8/1996.
4. în ceea ce priveşte protecţia, reclamanţii susţin aplicabilitatea art. 98, care prevede dreptul exclusiv al artistului interpret sau executant de a autoriza sau de a interzice folosirea interpretării sau execuţiei şi a fixării acesteia, dar contestă aplicabilitatea art. 101 al aceleiaşi legi.
Dacă art. 98 se referă în general la drepturile conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi, art. 101 conţine reglementarea unor cazuri
particulare, şi anume cele în care nu s-a realizat o simplă interpretare şi, respectiv, fixare a unei interpretări a operei, ci artistul a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore.
In speţă, ambii reclamanţi au participat la realizarea unor înregistrări sonore, în anul 1974 şi, respectiv, în anul 1984, carc au fost realizate de doi producători diferiţi: SC E. SA şi S.R.R. (având la vremea respectivă alte titulaturi).
Pentru o atare ipoteză, art. 101 prevede că, în lipsa unei clauze con-tarc, artistul interpret sau executant se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, închiriere şi împrumut.
Cum în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei clauze contrare, corect s-a reţinut că operează prezumţia instituită de text, în favoarea producătorilor celor două fonograme, cărora le aparţine dreptul exclusiv de a utiliza prestaţiile celor doi reclamanţi astfel cum au fost fixate.
Reclamanţii - despre care prin lege se presupune că au cedat drepturile de utilizare producătorului - nu se pot îndrepta, aşadar, împotriva terţilor care au folosit prestaţiile fixate cu o acţiune în despăgubiri pentru folosirea fară consimţământul lor a fonogramelor.
Faptul că inexistenţa clauzei contrare s-ar datora inexistenţei unui contract nu schimbă situaţia.
Aşa cum înşişi reclamanţii au arătat, la data realizării înregistrărilor sonore legislaţia în vigoare nici nu recunoştea drepturi conexe artiştilor interpreţi sau executanţi, aceasta putând constitui o explicaţie pentru inexistenţa contractului.
Dacă totuşi un astfel de contract s-ar fi încheiat, i s-ar fi dat eficienţă, conform art. 149 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prevede că actele juridice încheiate sub regimul legislaţiei anterioare îşi produc toate efectele conform aceleia.
Pe de altă parte, este firesc ca, prin efectul art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care extinde protecţia şi la interpretările fixate sub imperiul legii vechi, artiştii interpreţi sau executanţi să se bucure atât de drepturile recunoscute de legea nouă, dar să suporte şi limitările impuse de aceasta. Or, art. 101 conţine tocmai o astfel de limitare - nu în ceea ce priveşte dreptul artiştilor la plata unei remuneraţii - ci dreptul de utilizare a înregistrărilor sonore, care se prezumă cedat producătorului, tocmai în schimbul remuneraţiei.
Includerea unei asemenea prevederi legale în dreptul intern este, de altfel, conformă cu Directiva nr. 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale.
Faptul că această Directivă a fost transpusă în Legea nr. 8/1996 este menţionat expres în art. 1512 lit. b) al legii.
Articolul 13 alin. (7) al Directivei prevede că: „Statele membre pot prevedea, sub rezerva alin. (8) şi (9) - care se referă la dreptul la remuneraţie echitabilă - că, atunci când titularii care dobândesc noi drepturi în temeiul dispoziţiilor naţionale adoptate pentru punerea în aplicare a prezentei directive, au consimţit, înainte de 1 iulie 1994, la exploatare, sunt prezumaţi a fi cedat noile drepturi exclusive”.
Or, nu s-a contestat în speţă că reclamanţii au consimţit în anul 1974 şi, respectiv, 1984 la fixarea interpretării lor şi implicit la utilizarea înregistrărilor sonore astfel produse, sub regimul unei alte legislaţii care nu le prevedea drepturi conexe exclusive asupra interpretării ori fixării acesteia.
Prin urmare, prezumţia cesionării dreptului conex nou dobândit începând cu intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996 - de utilizare a interpretării fixate - este conformă atât dreptului intern, cât şi celui comunitar.
Pentru aceste considerente, decizia curţii de apel, care confirmă sentinţa tribunalului este legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In ceea ce priveşte consideraţiile legate de dreptul reclamanţilor la remuneraţie, respectiv la felul gestiunii ori la cadrul procesual în care s-ar putea cere valorificarea lui, acestea exced obiectului litigiului de faţă, care priveşte dreptul exclusiv la utilizarea interpretărilor fixate, în legătură cu care s-a decis în mod corect că aparţine nu reclamanţilor, ci producătorilor.
In baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
| ← Drepturi conexe dreptului de autor. Artist interpret,... | Drepturi conexe dreptului de autor. Fonograme. Utilizare... → |
|---|
