Drepturi conexe dreptului de autor. Artist interpret, înregistrare audiovizuală şi operă audiovizuală. Distincţie. Drepturile oferite artistului interpret. Limite

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Legea nr. 8/1996, art. 64, art. 98 alin. (1) lit. b) şi c),

art. 106¹, art. 106³ alin. (1) lit. a) Decretul nr. 321/1956^m

1. Conform art. 64 din Legea nr. 8/1996, opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete.

Conform art. 106¹ din aceeaşi lege, se consideră înregistrare audiovizuală sau videogramă orice fixare a unei opere sau a unor secvenţe în imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul utilizate pentru această fixare.

Deşi definiţiile au elemente comune, opera audiovizuală este o operă care dă naştere unui drept de autor şi este cu mult mai complexă decât simpla înregistrare audiovizuală, care dă naştere doar unor drepturi conexe.

în realizarea operei audiovizuale sunt implicate mai multe contribuţii diferite, cum ar fi cea a regizorului, realizatorului, scenaristului, autorului muzicii special create etc., aşa cum reiese din art. 66 privitor la autorii operei audiovizuale.

Or, în condiţiile în care, în speţă, s-a susţinut de către toate părţile litigante că s-a realizat exclusiv înregistrarea audio-video a unui concert muzical, este corectă concluzia tribunalului în sensul că înregistrarea nu reprezintă o operă audiovizuală.

2. Reclamantul a consimţit la înregistrarea interpretării sale din anul 1992 şi la distribuirea acestei înregistrări şi, în lipsa unui contract care să conţină o clauză contrară, drepturile conexe prevăzute odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996, în art. 98 alin. (1) lit. b) şi c) al acesteia se prezumă cedate producătorului care a realizat în anul 1992 înregistrarea audiovizuală.

Conform art. 106³ alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, producătorul unei înregistrări audiovizuale are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriei înregistrări audiovizuale.

Din coroborarea acestor texte de lege reiese că pârâta, care a reprodus şi distribuit videograma produsă în anul 1992, nu era ţinută de acordul artistului interpret pentru aceste acte şi, pe cale de consecinţă, nu este culpabilă de a-i fi încălcat acestuia drepturile conexe prevăzute de art. 98 alin. (1) lit. b) şi c).

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală decizia nr. 4822 din 30 septembrie 2010, nepublicată

Prin cererea înregistrată la data de 14 noiembrie 2007, reclamantul A.W. (cunoscut ca artist şi sub numele A.A.G.W.) a chemat în judecată pe pârâta A&A Records - SC A.A. România SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate încălcarea drepturilor conexe dreptului de autor rezultate din fixarea de către pârâtă a prestaţiei sale artistice din cadrul unui spectacol organizat de R. Inc., precum şi prin reproducerea şi distribuirea de către pârâtă a prestaţiei fixate; să o oblige pe pârâtă la oprirea şi retragerea de la distribuire a suportului material care conţine fixarea execuţiei sale, respectiv a DVD-ului intitulat Alexandru Andrieş - Videoarhiva volumele 1, 2 & 3”; să o oblige pe pârâtă la distrugerea tuturor exemplarelor DVD-ului menţionat cu prezentarea unei dovezi din care să reiasă distrugerea acestora, precum şi la plata sumei de 20.000 Euro, reprezentând contravaloarea remuneraţiei cuvenite pentru drepturile conexe încălcate.

Prin cererea înregistrată în 18 ianuarie 2008, pârâta a solicitat chemarea în garanţie a SC R. SA pentru a se dispune, în cazul în care va cădea în pretenţii, obligarea chematei în garanţie la plata sumei de

20.000 euro reprezentând remuneraţia cuvenită din drepturi conexe de autor solicitată pârâtei de către reclamant; obligarea chematei în garanţie în subsidiar la plata sumei reprezentând triplul remuneraţiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, solicitate de către reclamant; obligarea chematei în garanţie de a acoperi costurile de producţie în cazul în care DVD-ul pe care apare prestaţia interpretului A.W. va fi distrus; plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 6 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pe rolul căreia s-a înregistrat

iniţial dosarul, a admis excepţia de necompetenţă funcţională, a scos de pe rol cauza şi a înaintat-o conducerii Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării unei secţii civile, respectiv unui complet specializat în materie de proprietate intelectuală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, care, prin sentinţa civilă nr. 1559/F din data de 9 octombrie 2008, a respins cxcepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea reclamantului; a constatat încălcarea drepturilor conexe dreptului de autor; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 2000 de euro - despăgubiri pentru daunele morale; a respins cererea în rest, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanţie; a obligat-o pe chemata în garanţie la plata sumei de 2000 de euro; a respins cererea de chemare în garanţie, în rest, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Situaţia de fapt relatată în cererea de chemare în judecată este dovedită, în sensul că:

Reclamantul este interpret al unor compoziţii muzicale incluse în spectacolul „Cât de departe?”, organizat în 1992 la Teatrul O., de către R. Inc.

Aceeaşi societate comercială a înregistrat spectacolul, l-a fixat şi, în acelaşi an, a reprodus şi distribuit pe suport VHS prestaţiile artiştilor interpreţi şi executanţi realizate cu această ocazie.

Din verificările efectuate din oficiu cu privire la produsul - caseta video din 1992 - nu a fost posibil a se stabili modalitatea în care a fost reprodusă iniţial prestaţia reclamantului şi nici părţile nu au iăcut referiri exprese cu privire la această împrejurare.

Pe caseta video din 1992 nu apare menţiunea privind prestaţia reclamantului, iar o casetă video pentru verificare nu a fost depusă la dosar.

Ulterior, în anul 2007, SC R. SA a cesionat pârâtei drepturile de producător asupra înregistrării audio-video a spectacolului.

In baza acestei cesiuni, pârâta a editat DVD-ul şi l-a distribuit.

In drept, tribunalul a reţinut că raporturile reclamantului cu producătorul spectacolului şi al înregistrării sunt reglementate de legea în vigoare la data naşterii lor, respectiv de Decretul nr. 321/1956.

Conform art. 11 din acest act normativ: „Studiourile cinematografice sau radiofonice şi organizaţiile de înregistrare mecanică au drept de autor asupra operelor colective pe care le realizează. Autorul scenariului, al compoziţiei muzicale, regizorul şi orice alţi creatori îşi păstrează fiecare dreptul de autor asupra operei sale cuprinsă în opera colectivă astfel realizată.”

Această normă este aplicabilă situaţiilor în care opera a fost creată în mod expres pentru a fi înregistrată. Faţă de modul în care este concepută înregistrarea - verificată de instanţă prin accesarea conţinutului DVD-ului

depus la dosar - se reţine că spectacolul a fost conceput pentru a fi reprezentat şi înregistrat.

Spectacolul din 1992 este o modalitate de organizare a prestaţiilor unor artişti, iar nu o operă audiovizuală; de aceea, producătorul nu are drepturi proprii asupra prestaţiilor, ci numai asupra înregistrării.

Cu privire la înregistrarea din 1992 nu s-a făcut dovada că între părţile din prezentul dosar a existat vreo înţelegere, astfel că nu poate opera nicio prezumţie cu privire la drepturile rezultând din această înregistrare.

Reclamantul a recunoscut că a primit o sumă de bani în schimbul prestaţiei, dar nu şi în schimbul cesiunii dreptului de fixare a prestaţiei.

Altfel spus, reclamantul a ştiut că prestaţia sa urma să fie fixată pentru reproducere şi distribuire, însă, faţă de lipsa unui act scris constatator al înţelegerii, nu se poate reţine că interpretul a cedat drepturile de reproducere şi de distribuire în alte condiţii decât cele iniţiale din 1992.

Atât în condiţiile Legii nr. 8/1996 (art. 42), cât şi în condiţiile reglementării anterioare (art. 19), exerciţiul dreptului de a reproduce şi distribui prestaţia interpretului va putea fi cedat doar în formă scrisă, atât art. 101 din Legea nr. 8/1996, cât şi art. 11 din Decretul nr. 321/1956 reglementând doar prezumţii ce pot fi aplicate în situaţia existenţei contractului în formă scrisă.

Faţă de cele reţinute, tribunalul a stabilit că drepturile reclamantului prevăzute de art. 98 lit. b) şi c) din Legea nr. 8/1996 au fost încălcate, actele de reproducere şi de distribuire fiind făcute fără autorizarea artistului interpret.

Tribunalul a reţinut şi incidenţa dispoziţiilor art. 139 alin. (1) din Lega nr. 8/1996 şi că acţiunea trebuie admisă în limitele pretenţiilor restrânse cu ocazia dezbaterilor în fond.

Cum pârâta este societatea comercială care produce şi distribuie DVD-ul, potrivit menţiunilor de pe copertă, aceasta are calitatea procesuală de a răspunde pretenţiilor rezultând din aceste fapt, iar împrejurarea că o altă persoană şi-a asumat răspunderea pentru „exploatarea legitimă” a înregistrării nu îi poate fi opusă reclamantului care are cunoştinţă de săvârşirea faptelor de către pârâtă, fără să aibă posibilitatea de a cunoaşte toate convenţiile încheiate de aceasta.

în materia încălcării drepturilor de autor, pârâtul răspunde şi pentru culpă, nu numai în cazul săvârşirii faptelor determinate de intenţie.

Pentru prejudiciul moral rezultat din încălcarea acestor drepturi, instanţa a apreciat un cuantum al despăgubirilor de 20.000 de euro - faţă de împrejurările privind credinţa legitimă a pârâtei privind existenţa în patrimoniul „producătorului” cedent a drepturilor asupra prestaţiilor reproduse.

Pentru stabilirea prejudiciului material - câştigul nerealizat de către reclamant - cel ce invocă dreptul la despăgubiri trebuie să ofere criterii de calcul, ceea ce în acţiunea de fată reclamantul nu a făcut.

Celelalte măsuri solicitate sunt apreciate de instanţă ca nejustificate, în condiţiile art. 139 alin. (14) din Legea nr. 8/1996, în realizarea produsului fiind implicate mai multe persoane, pe care măsurile solicitate le-ar afecta nejustificat.

In condiţiile clauzei de la art. 1.3. din contractul nr. 131/13.01.2007, chemata în garanţie a fost obligată la despăgubirea pârâtei cu sumele de bani pe care aceasta le datorează, din cauză că SC R. SA nu a dovedit existenţa în patrimoniul său a drepturilor implicate în activităţile pârâtei.

Prin decizia civilă nr. 123 A din 11 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate împotriva sentinţei atât de reclamant, cât şi de pârâtă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

In speţă nu se pune problema legalităţii contractului prin care apelanta pârâtă a dobândit drepturile de a reproduce şi comercializa albumul -aceasta fiind o problemă de relaţii contractuale dintre cele două părţi, care nu este opozabilă reclamantului - ci dacă artistul interpret A.W. şi-a dat acordul pentru această reproducere.

Faptul că societatea care i-a cedat drepturile pârâtei asupra acestei înregistrări şi i-a permis reproducerea şi înregistrarea acesteia nu avea acordul cel puţin al reclamantului, care a participat la interpretarea unor piese de pe această înregistrare, nu o exonerează pe pârâtă de răspundere, în calitate de editor, SC R. SA răspunzând în temeiul contractului faţă de aceasta, ceea ce s-a şi întâmplat în speţă prin admiterea cererii de chemare în garanţie.

In speţă nu este vorba despre fixarea interpretării, care s-a produs în 1992 şi nu face obiectul acestui litigiu, ci de reproducerea şi comercializarea ulterioară.

Faptul că pârâta nici nu era constituită în anul 1992, când a avut loc fixarea, nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte răspunderea acesteia care priveşte acţiunile ei privind reproducerea şi comercializarea, în calitate de editor trebuind să se asigure că producătorul deţinea toate drepturile şi acordurile necesare cu privire la înregistrare.

Reclamantul a recunoscut că a fost retribuit pentru prestaţia sa din ziua spectacolului, dar nu pentru cedarea tuturor drepturilor legate de eventuale reproduceri şi comercializări viitoare.

în ceea ce priveşte problema dacă artistul interpret A.W. a cesionat producătorului dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale, pentru toate reproducerile viitoare, în speţă nu se poate reţine că s-a făcut vreo dovadă în acest sens.

Pentru interpretarea şi fixarea spectacolului din 1992 nu s-a făcut dovada existenţei unui contract scris prin care să se prevadă ce drepturi au fost cesionate sau pentru ce a fost remunerat artistul interpret. Drepturile artistului interpret sunt drepturi conexe dreptului de autor şi li se aplică, în principiu, aceleaşi reguli.

Ţinând cont că interpretarea şi fixarea interpretării a avut loc în 1992, forma contractului care guverna transmiterea acestor drepturi este dată de actul normativ în vigoare la acea dată, şi anume Decretul nr. 321/1956.

Acest act normativ cuprinde următoarele prevederi relevante în cauza de faţă:

Articolul 19 alin. (1): „Contractul privitor la exercitarea dreptului de autor se va încheia în forma scrisă, cuprinsul contractului neputându-se dovedi prin martori.”

Articolul 22: „Cesiunea dreptului de reproducere, multiplicare şi difuzare nu cuprinde şi transmiterea dreptului de proprietate asupra originalului, după cum transmiterea dreptului de proprietate asupra originalului nu implică şi cesiunea dreptului de reproducere, multiplicare sau difuzare, dacă nu s-a convenit altfel.”

Articolul 26: „Exerciţiul temporar al dreptului de reproducere şi difuzare poate fi cedat numai printr-un contract scris, care va cuprinde termenele de predare, de acceptare, de apariţie şi de difuzare.

Dacă în contractul iniţial de editare nu s-a convenit altfel, reeditarea nu se poate efectua decât în temeiul unui nou contract.”

Din toate aceste dispoziţii legale rezultă că, dacă nu a fost încheiat un contract scris, dovada clauzelor contractuale nu se poate face cu martori şi cu atât mai puţin că părţile ar fi înţeles să cesioneze dreptul de reproducere pe viitor, pentru totdeauna, sau că s-ar fi primit o remuneraţie în acest sens.

De altfel, potrivit art. 3 alin. (3) din acelaşi decret:

„Exerciţiul drepturilor patrimoniale de autor poate fi cedat, însă numai pe timp limitat”.

Deşi nu se poate reţine în speţă aplicarea Legii nr. 8/1996 cu privire la forma contractului încheiat anterior acestei legi, nici dispoziţiile acesteia nu sunt contrare celor menţionate anterior.

Astfel, aşa cum a reţinut corect prima instanţă, potrivit art. 42 din lege: „Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Fac excepţie contractele având drept obiect opere utilizate în presă”.

Potrivit art. 101: „(1) In lipsa unei convenţii contrare, artistul interpret sau executant, care a participat Ia realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia dreptul exclusiv de exploa

tare a prestaţiei sale prin fixare, reproducere, difuzare şi comunicare publică. Pentru comunicarea publică, artistului interpret sau executant i se cuvin 50% din sumele încasate de producător.

(2) Dispoziţiile art. 43, 44 şi 68 alin. (1) se aplică şi artiştilor interpreţi sau executanţi.”

Atât timp cât condiţia formei scrise a contractului este aci proba-tionem, convenţia contrară la care face referire art. 101 ar trebui să se regăsească sau nu în contractul scris, numai în condiţiile existenţei contractului scris putând opera prezumţia.

In ceea ce priveşte aplicarea art. 11 din Decretul nr. 321/1956, dacă s-ar aplica în cauză, atunci nu trebuie să ignore nici prevederile alin. (2), care îi dă dreptul oricărui alt creator să îşi păstreze flecare dreptul de autor asupra operei sale cuprinsă în opera colectivă astfel realizată.

Dreptul patrimonial exclusiv al producătorul unei înregistrări audiovizuale de a autoriza reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări audiovizuale reglementat de art. 106' alin. (1) din Legea nr. 8/1996 nu îl exonerează de obligaţia de a obţine acordul autorilor pentru a le fi reproduse operele, în speţă, interpretările.

Referitor la inadmisibilitatea acţiunii în constatare, curtea de apel a reţinut că de primele două capete de cerere formează un tot împreună cu cel de al cincilea capăt de cerere, care tinde la realizarea dreptului şi că s-ar fi putut pune eventual problema inadmisibilităţii prin raportare la art. 111 C. proc. civ., teoretic, dacă s-ar fi cerut doar constatarea încălcării.

Pe fond, în mod corect s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ., în sarcina pârâtei, prin faptele de reproducere şi distribuire fară autorizarea artistului interpret realizându-se o încălcare a drepturilor prevăzute în cadrul art. 98 lit. b) şi c) din Legea nr. 8/1998.

Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, vinovăţia nu trebuie să îmbrace forma intenţiei, simpla culpă fiind suficientă pentru angajarea răspunderii. Faptul că reclamantul nu a stabilit criterii clare pentru determinarea prejudiciului nu înseamnă că acestea nu există.

Referitor la apelul declarat de către reclamant, care priveşte doar cuantumul despăgubirilor stabilite de către prima instanţă, curtea de apel l-a constatat nefondat, având în vedere că reclamantul nu a oferit criterii clare în funcţie de care să fie determinat prejudiciul material, respectiv suma care i s-ar fi cuvenit pentru reproducerea interpretării sale; de exemplu, cât a primit el sau alţi interpreţi în cazuri similare „beneficiile ilicite realizate pe nedrept de către pârâtă prin reproducerea şi distribuirea DVD-ului” fiind un criteriu mult prea general.

Pârâta a depus în faţa primei instanţe situaţia vânzării colecţiei de cinci DVD-uri, în cadrul cărora este înregistrată şi interpretarea recla

mantului pc trei dintre piese, astfel că este nefondată susţinerea în sensul că oprima instanţă nu ar fi insistat în probarea acestei situaţii de fapt.

împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.A. Romania SRL, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., fară a dezvolta separat cele două motive şi susţinând următoarele:

1. Recurenta deţine în mod legal dreptul de a reproduce şi comercializa albumul în discuţie, în baza contractului nr. 131/31.01.2007 încheiat de ea în calitate de editor cu SC R. SA, în calitate de producător şi având ca obiect includerea înregistrării audio-video a spectacolului intitulat „Cât de departe?” organizat, înregistrat şi editat iniţial pe suport VHS în 1992 de către producător în colecţia „Alexandru Andrieş - Videoarhiva -volumele 1, 2 & 3”.

Artistul-interpret A.W. apare în calitate de cointerpret, într-o serie de piese ale primului din cele trei albume, în concertul care s-a desfăşurat la Sala Majestic a Teatrului O., concert organizat, produs şi înregistrat în anul 1992 pe suport VHS de către firma R. Inc.

Curtea de apel a reţinut în mod corect că nu este vorba în speţa despre fixarea interpretării, ci doar despre reproducerea şi comercializarea acesteia.

Articolul 106' alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare prevede că: „Producătorul unei înregistrări audiovizuale are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele: a) reproducerea prin orice mijloc şi sub orice forma a propriilor înregistrări audiovizuale

Instanţa de apel reţine în mod netemeinic că societatea care i-a cedat recurentei drepturile nu avea acordul cel puţin al reclamantului.

Articolul 106³ alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede un drept patrimonial exclusiv, ceea ce elimină necesitatea obţinerii oricărui alt acord în vederea exploatării dreptului patrimonial exclusiv.

Prezumţia legală din textul enunţat operează în acest caz în favoarea producătorului înregistrării audio vizuale, iar artistul-interpret A.W. nu a răsturnat nici prezumţia legală instituită de art. 11 din Decretul nr. 321/1956 în vigoare la momentul înregistrării spectacolului.

Mai mult, artistul-interpret A.W. a recunoscut ca a fost retribuit pentru prestaţia sa.

2. Reclamantul a cesionat producătorului dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale.

Art. 101 din Legea nr. 8/1996 prevede în acest sens următoarele: „In lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv

de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut”.

Astfel, legea instituie o prezumţie legală privind cesiunea dreptului exclusiv de exploatare a autorilor în vederea protejării drepturilor şi intereselor producătorilor, în acest caz SC R. SA.

Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, în vigoare la data când a avut loc concertul, prevedea la art. 11 următoarele: „Studiourile cinematografice sau radiofonice şi organizaţiile de înregistrare mecanică au drept de autor asupra operelor colective pe carc lc realizează.”

Recurenta mai arată că nu poate face dovada existenţei unui contract scris privind cesiunea drepturilor pentru interpretarea din 1992 încheiat de artistul interpret cu producătorul, deoarece ea este terţ faţă de acel contract, iar reclamantul nu are în niciun caz interesul să prezinte în instanţă drept probă un asemenea contract.

Recurenta nu este de acord cu susţinerea primei instanţe, preluată şi de instanţa de apel, potrivit căreia art. 101 din Legea nr. 8/1996 şi art. 11 din Decretul nr. 321/1956 reglementează prezumţii care pot fi aplicate în situaţia existenţei contractului în forma scrisă.

Legea nu condiţionează aplicarea prezumţiilor respective de existenţa unor contracte în formă scrisă, cu atât mai mult cu cât recurenta este terţă faţă de acele contracte, iar dispoziţiile acestora nu îi sunt opozabile.

Prezumţiile legale sunt stipulate în favoarea producătorului, iar artistul interpret, prin probatoriul administrat, nu a îndepărtat de la aplicare aceste prezumţii.

Instanţele anterioare au înlăturat pur şi simplu de la aplicare dispoziţiile art. 106' alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în mod neîntemeiat, fară raţionamente logice în sprijinul înlăturării de la aplicare a acestui text legal.

Existenţa unui astfel de text legal este lesne de explicat din considerente practice. Există posturi de televiziune specializate pe muzică, există firme producătoare de spectacole de muzică. Acestea realizează diverse compilaţii, albume ale unor concerte, prestaţii etc. Ar fi dificil de solicitat la fiecare difuzare ori reproducere acordul artistului sau artiştilor care participă la acele spectacole, înregistrări etc.

In plus, ce s-ar întâmpla în cazul unui grup mai mare, al unei formaţii? S-ar solicita acordul fiecărui membru în parte?

3. Hotărârea atacată este nelegală şi nu poate fi angajată răspunderea delictuală a pârâtei.

în mod neîntemeiat a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare. Articolul 111 din codul de procedură civilă prevede că partea care are interes poate solicita constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Or, în primele două capete de cerere reclamantul solicită constatarea încălcării drepturilor conexe, pentru ca în cel de-al cincilea capăt de cerere să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de remuneraţie cuvenită din drepturile conexe de autor, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri.

Capătul al cincilea de cerere şi cererea formulată în subsidiar reprezintă cereri în realizarea unor drepturi, pe când primele două capete reprezintă cereri în constatarea unor drepturi. Acestea din urmă nu pot fi primite dacă partea a cerut realizarea dreptului, ceea ce s-a şi făcut în cauză.

Pe de altă parte, nu sunt îndeplinite cerinţele angajării răspunderii delictuale, după cum urmează:

- existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se prin aceasta o atingerea unui drept subiectiv al persoanei -nu există suficiente elemente pentru a stabili în sarcina pârâtei o încălcare a drepturilor reclamantului, întrucât pârâta a contractat cu titularul drepturilor de utilizare a prestaţiei;

- săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, ca element subiectiv al răspunderii - nici această condiţie nu este îndeplinită pentru că pârâta a acţionat în baza contractului încheiat cu SC R. SA, ca titular al drepturilor de utilizare a prestaţiei în litigiu;

- existenţa unui prejudiciu - reclamantul nu a determinat şi nici nu stabilit criterii clare de determinare a valorii acestuia, precizând doar că este vorba de triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite;

- un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu - or, neexistând faptă ilicită şi prejudiciu, este de la sine înţeles ca nici aceasta condiţie nu este îndeplinită.

Recurenta solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei apelate, în sensul admiterii apelului formulat de ea şi, pe cale de consecinţă, modificarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantului A.W.

Intimatul reclamant a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând că hotărârea atacată este motivată, analizând toate elementele cauzei, fără ca motivarea să fie contradictorie sau străină de natura pricinii.

Pe fond, hotărârea curţii de apel este legală, atât din perspectiva legii actuale, cât şi a celei în vigoare la data realizării fixării prestaţiei reclamantului şi, în lipsa unui contract de cesiune în formă scrisă, drepturile sale conexe au fost încălcate.

Recursul este fondat, în limitele şi pentru motivele ce se vor arăta:

1. Deşi enunţă dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta nu dezvoltă nicio critică posibil de încadrat în texul de lege menţionat, în

sensul că nu arată dacă şi de ce, în opinia sa, deciziei recurate i-ar lipsi considerentele sau acestea ar fi contradictorii sau străine de natura pricinii.

Prin urmare, acest motiv de recurs nu poate fi primit.

2. In ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta este fondat, în sensul că, în raport de situaţia de fapt reţinută, s-au încălcat dispoziţiile legale incidente.

2.1. Astfel, s-a reţinut ca situaţie de fapt că:

Reclamantul A.W. a interpretat câteva compoziţii muzicale - alături de alţi artişti interpreţi sau executanţi - cu ocazia spectacolului „Cât de departe?”, care a avut loc la Teatrul O. în anul 1992.

Organizatorul spectacolului, R. Inc., a înregistrat audiovizual spectacolul, iar înregistrarea a fost reprodusă şi distribuită în acelaşi an pe suport VSH.

Reclamantul, participând la spectacol în calitate de artist interpret al unor opere muzicale, a ştiut că prestaţia sa urma să fie fixată în scop de reproducere şi distribuire; neopunându-se, a consimţit astfel la exploatarea prestaţiei sale; totodată, a fost remunerat pentru prestaţia sa din ziua spectacolului, dar nu a încheiat niciun contract cu producătorul sau cel puţin o asemenea dovadă nu s-a făcut.

In anul 2007 pârâta SC A.A. SA a editat un DVD pe care a reprodus înregistrarea spectacolului din 1992, pe care l-a multiplicat şi distribuit, în baza unui contract încheiat cu SC R. SA, în calitate de producător al înregistrării audiovizuale realizate în anul 1992.

2.2. Pentru a stabili dacă în cauză reclamantul este îndreptăţit să reclame încălcarea drepturilor sale, nu interesează raporturile contractuale dintre pârâtă şi chemata în garanţie SC R. SA, aşa cum corect s-a reţinut de către curtea de apel.

2.3. Reclamantul a invocat încălcarea unor drepturi conexe dreptului de autor, şi anume: dreptul de a consimţi la fixarea interpretării sale şi dreptul de a consimţi la reproducerea şi distribuirea prestaţiei sale.

In ceea ce priveşte dreptul de a consimţi la fixarea interpretării sale, tribunalul a reţinut că acesta nu a fost încălcat, deoarece din probatoriul administrat a rezultat că reclamantul a cunoscut că spectacolul va fi înregistrat şi a fost de acord.

Această statuare a tribunalului a intrat în puterea de lucru judecat, deoarece reclamantul nu a declarat apel decât pe aspectul cuantumului despăgubirilor, iar recurs nu a declarat.

Chestiunea de fapt şi de drept astfel rezolvată prezintă interes pentru analiza încălcării dreptului de a consimţi la reproducerea interpretării fixate şi la distribuirea acesteia.

2.4. La data la care a avut loc prestaţia artistică a reclamantului şi, respectiv, fixarea acesteia nu era în vigoare Legea nr. 8/1996, ci Decretul nr. 321/1956.

Decretul nr. 321/1956 reglementa doar drepturile autorilor şi nu prevedea niciun fel de protecţic drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi.

Referirea instanţei de apel la dispoziţiile art. 19 alin. (1), 22 şi 26 din Dcerctul nr. 321/1956 este greşită, deoarece toate aceste texte legale privesc exercitarea drepturilor de autor, adică a drepturilor care aparţin creatorilor de opere protejate şi nu artiştilor care le interpretează sau le execută pe cele susceptibile de interpretare sau execuţie, cum sunt de exemplu, operele muzicale.

O protecţie a drepturilor conexe aparţinând artiştilor interpreţi sau executanţi a fost instituită în dreptul românesc abia prin Legea nr. 8/1996, care reglementează aceste drepturi în Capitolul II.

Potrivit art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, beneficiază de protecţia acestei legi şi interpretările şi execuţiile, înregistrările sonore şi audiovizuale realizate anterior intrării în vigoare a prezentei legi.

Prin urmare, şi interpretarea reclamantului din anul 1992 şi înregistrarea audiovizuală a acesteia beneficiază de protecţia Legii nr. 8/1996, începând însă cu data intrării în vigoare a legii, conform principiului neretroactivităţii legii civile.

2.5. In ceea ce priveşte calificarea rezultatului înregistrării spectacolului din anul 1992, tribunalul a reţinut că nu este vorba despre o operă audiovizuală, iar curtea de apel se referă în mod ambiguu atât la înregistrarea audiovizuală, cât şi la drepturile studiourilor cinematografice asupra operelor colective pe care le realizează.

Deşi recurenta nu mai reia în cererea de recurs motivul privitor la calificarea înregistrării drept operă audiovizuală, clarificarea acestei chestiuni este necesară pentru acurateţea raţionamentului în analiza motivului de nelegalitate.

Astfel, conform art. 64 din Legea nr. 8/1996, opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete.

Deşi definiţiile au elemente comune, opera audiovizuală este o operă care dă naştere unui drept de autor, şi este cu mult mai complexă decât simpla înregistrare audiovizuală, care dă naştere doar unor drepturi conexe.

In realizarea operei audiovizuale sunt implicate mai multe contribuţii diferite, cum ar fi cea a regizorului, realizatorului, scenaristului, autorului muzicii special create etc., aşa cum reiese din art. 66 privitor la autorii operei audiovizuale.

Or, în condiţiile în care, în speţă, s-a susţinut de către toate părţile litigante că în anul 1992 s-a realizat exclusiv înregistrarea audio-video a unui concert muzical, este corectă concluzia tribunalului în sensul că înregistrarea nu reprezintă o operă audiovizuală.

2.6. In ceea ce priveşte protecţia drepturilor sale conexe, reclamantul a susţinut, iar instanţele anterioare au reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 98 alin. (1) lit. b)şi c) din Legea nr. 8/1996, care prevăd dreptul exclusiv al artistului interpret sau executant de a autoriza sau de a interzice reproducerea interpretării sau a execuţiei fixate şi, respectiv, distribuirea acesteia.

Dacă art. 98 se referă în general la drepturile conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi, art. 101 conţine reglementarea unor cazuri particulare, şi anume cele în care nu s-a realizat o simplă interpretare şi, respectiv, fixare a unei interpretări a operei, ci artistul a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore.

In speţă, reclamantul a participat Ia realizarea unei înregistrări audiovizuale, care a fost realizată de R. Inc., în calitate de producător.

Pentru o atare ipoteză, art. 101 prevede că, în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant se prezumă că cedează producătorului, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, închiriere şi împrumut.

Cum în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei clauze contrare, corect s-a susţinut de către pârâtă că operează prezumţia instituită de text, în favoarea producătorului, căruia îi aparţine dreptul exclusiv de a utiliza prestaţia reclamantului astfel cum a fost fixată.

Reclamantul - despre care prin lege se presupune că a cedat drepturile de utilizare producătorului - nu se poate îndrepta, aşadar, împotriva terţilor care au folosit prestaţiile fixate cu o acţiune în despăgubiri pentru folosirea fară consimţământul său a înregistrării audiovizuale.

Faptul că inexistenţa clauzei contrare s-ar datora inexistenţei unui contract nu schimbă situaţia.

Aşa cum s-a arătat anterior, la data realizării înregistrării audiovizuale legislaţia în vigoare nici nu recunoştea drepturi conexe artiştilor interpreţi sau executanţi, aceasta putând constitui o explicaţie pentru inexistenţa contractului.

Dacă totuşi un astfel de contract s-ar fi încheiat, i s-ar fi dat eficienţă, conform art. 149 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prevede că actele

juridiec încheiate sub regimul legislaţiei anterioare îşi produc toate efectele conform aceleia.

Pe de altă parte, este firesc ca, prin efectul art. 149 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care extinde protecţia şi la interpretările fixate sub imperiul legii vechi, artiştii interpreţi sau executanţi să se bucure atât de drepturile recunoscute de legea nouă, dar să suporte şi limitările impuse de aceasta.

Or, art. 101 conţine tocmai o astfel de limitare - nu în ceea ce priveşte dreptul artiştilor la plata unei remuneraţii - ci dreptul de utilizare a înregistrărilor audiovizuale, care se prezumă cedat producătorului, tocmai în schimbul remuneraţiei.

Includerea unei asemenea prevederi legale în dreptul intern este, de altfel, conformă Directivei nr. 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale.

Faptul că această Directivă a fost transpusă în Legea nr. 8/1996 este menţionat expres în art. 151“ lit. b) al legii.

Articolul 13 alin. (7) al Directivei prevede că:

Statele membre pot prevedea, sub rezerva alin. (8) şi (9) - care se referă la dreptul la remuneraţie echitabilă - că, atunci când titularii care dobândesc noi drepturi în temeiul dispoziţiilor naţionale adoptate pentru punerea în aplicare a prezentei directive, au consimţit, înainte de 1 iulie 1994, la exploatare, sunt prezumaţi a fi cedat noile drepturi exclusive.

Or, în speţă, s-a reţinut că reclamantul a consimţit la înregistrarea interpretării sale din anul 1992 şi la distribuirea acestei înregistrări şi, în lipsa unui contract care să conţină o clauză contrară, drepturile conexe prevăzute odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 8/1996, în art. 98 alin. (1) lit. b) şi c) al acesteia se prezumă cedate producătorului care a realizat în anul 1992 înregistrarea audiovizuală.

Din coroborarea acestor texte de lege reiese că pârâta, care a reprodus şi distribuit videograma produsă în anul 1992, nu era ţinută de acordul artistului interpret A.W. pentru aceste acte şi, pe cale de consecinţă, nu este culpabilă de a-i fi încălcat acestuia drepturile conexe prevăzute de art. 98 alin. (1) lit. b) şi c).

în atare situaţie, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în sumă de 20.00 euro către reclamant este lipsită e suport legal.

3. Dat fiind că, pentru considerentele arătate anterior, înalta Curte reţine pe fond că, potrivit legii speciale, pârâta nu este ţinută să răspundă

patrimonial faţă de reclamant, nu se mai impune analizarea celorlalte critici de ordin procedural sau formulate în temeiul art. 998-999 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.

In baza art. 312 şi 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă şi va modifica în parte decizia.

In baza art. 296 C. proc. civ. va admite apelul declarat de aceeaşi parte şi va schimba în tot sentinţa, în sensul că va respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantului şi, pe cale de consecinţă, şi cercrca de chemare în garanţie formulată de pârâtă pentru ipoteza în care ar cădca în pretenţii, ipoteză care nu se mai regăseşte în cauză după admiterea recursului în sensul celor arătate.

înalta Curte va menţine din sentinţă dispoziţia referitoare la respingerea excepţiei calităţii procesuale pasive, iar din decizie pe cea referitoare la respingerea apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei.

← Drept de autor. Operă muzicală. Drept conex al autorului...		Drepturi conexe drepturilor de autor. Artişti interpreţi.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi conexe dreptului de autor. Artist interpret, înregistrare audiovizuală şi operă audiovizuală. Distincţie. Drepturile oferite artistului interpret. Limite