Drept de autor. Operă muzicală. Drept conex al autorului interpret. încălcare. Utilizarea operei fixate în lipsa contractului de cesiune. Despăgubiri

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Legea nr. 8/1996, art. 14⁴, art. 65 alin. (2), art. 66, art. 68, art. 70, art. 139

1. Conform art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce îşi asumă responsabilitatea producerii operei şi, în această calitate,

organizează realizarea operei şi furnizează mijloacele necesare tehnice şi financiare.

în speţă, pârâtul a fost cel care şi-a asumat responsabilitatea realizării spotului publicitar, ca parte în derularea unui întreg proiect, şi, în această calitate, i-au revenit şi obligaţiile de a furniza mijloacele tehnice şi financiare pentru realizarea spotului publicitar, ceea ce l-a exonerat de obligaţiile financiare faţă de executantul spotului dat fiind acceptul acestuia de a lucra pro bono.

în calitate de producător, pârâtului îi revenea şi obligaţia de a stabili cu autorul principal - regizorul sau realizatorul - contribuţiile care urmau a fi incluse în operă, precum şi de a veghea la respectarea legalităţii unei asemenea includeri, date fiind prevederile art. 66 şi 70 din Legea nr. 8/1996.

în mod corect a reţinut curtea de apel încălcarea de către pârât a dreptului patrimonial de autor cu privire la utilizarea operei, în condiţiile în care, fără a încheia contractul de cesiune prevăzut de lege şi solicitat de reclamant, pârâtul a folosit opera muzicală compusă de acesta prin includerea într-o altă operă, audiovizuală.

2. Pentru aceleaşi considerente, însă cu referire la art. 98 din Legea nr. 8/1996, s-a constatat în mod corect şi încălcarea dreptului patrimonial conex al reclamantului, care decurge din calitatea acestuia de artist interpret al melodiei.

în acest context trebuie menţionat că împrejurarea că reclamantul îşi manifestase intenţia de a ceda folosinţa drepturilor sale cu titlu gratuit nu-l exonera pe pârât de obligaţia de a încheia contractul de cesiune, în condiţiile legii, contract care are menirea de a face dovada limitelor cesiunii, în funcţie de specificul obiectului acesteia şi de dispoziţiile speciale din art. 68 al Legii nr. 8/1996.

3. Recurentul s-a adresat justiţiei pentru utilizarea fără drept a operei muzicale şi a interpretării acesteia fixate deja pe un suport, despre care a arătat în mod explicit că s-a realizat prin operaţiunea de înglobare într-o altă operă, de data aceasta audiovizuală. O asemenea activitate nu intră sub incidenţa art. 14⁴ din Legea nr. 8/1996, care defineşte împrumutul ca fiind punerea la dispoziţie spre utilizare pentru un timp limitat şi fără un avantaj economic sau comercial, direct ori indirect, a unei opere prin intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în acest scop.

Şi în dreptul comun contractul de comodat - împrumut de folosinţă, astfel cum este reglementat de art. 1560 C. civ. -, presupune, prin definiţie, punerea la dispoziţie a unui obiect material şi, consecutiv, restituirea acestuia.

Or, opera muzicală nu se pretează unei atare operaţiuni, iar chestiunea litigioasă nu a vizat împrumutul suportului material pe

care se află fixată interpretarea operei, ci folosirea operei interpretate de reclamant la crearea unei alte opere.

Nici din faptul că reclamantul îşi manifestase intenţia de a permite folosirea operei muzicale compuse şi interpretate de el în realizarea unei opere audiovizuale, fără o remuneraţie în schimb, nu se poate trage concluzia că actul juridic pe care avea intenţia să-l încheie era un împrumut în sensul art. 14⁴ din Legea nr. 8/1996, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

In realitate, era vorba despre o cesiune a dreptului de utilizare a operei, sub forma adaptării audiovizuale, care, ca orice cesiune, poate fi făcută cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Această formă de utilizare a unei opere preexistente este reglementată expres în art. 68 al Legii nr. 8/1996, care prevede în alin. (1) că dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală.

în alin. (2) se prevede că cesiunea se poate face numai pe bază de contract scris între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare a operei, iar potrivit alin. (4) autorizarea acordată de titularul dreptului de autor trebuie să prevadă expres condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.

Or, în lipsa contractului, acţiunea pârâtului naşte răspunderea delictuală, în cadrul căreia reclamantul are dreptul să solicite o despăgubire pentru dreptul ce i-a fost încălcat, după criteriile prevăzute de art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Potrivit textului de lege menţionat, câştigul nerealizat - pe care reclamantul îl pretinde prin acţiune - reprezintă unul din criteriile de care instanţa urmează să ţină seama la stabilirea despăgubirilor, iar în aplicarea acestui criteriu comparaţia cu situaţii similare sugerată de reclamant este pertinentă.

I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2156 din 26 martie 2010, nepublicată

Prin cererea înregistrată la 10 mai 2007 şi precizată apoi la 4 octombrie 2007, reclamantul C.P.F. a chemat în judecată în calitate de pârât Ministerul Culturii şi cultelor, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să constate încălcarea de către pârât a dreptului de autor şi a drepturilor conexe ce îi aparţin cu privire la compoziţia muzicală „Zece”, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.306.000 lei RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat şi la publicarea integrală a hotărârii prin mijloacele de comunicare în masă, pe cheltuiala pârâtului.

In motivarea cererii a arătat că la 23 aprilie 2005 pârâtul a lansat o campanie publică naţională numită „Mai bine o carte”, având ca scop

readucerea în atenţia publicului a cărţii şi regăsirea gustului pentru lectură şi, în plus, finalizarea construcţiei Bibliotecii Naţionale.

Campania s-a derulat pe o perioadă de un an şi a fost făcută cu ajutorul mass media; în vederea promovării ei, pârâtul a folosit un spot publicitar realizat de firma de publicitate GMP, în regia lui E.C., vocea aparţinând actorului R.A., iar muzica aparţinând în totalitate reclamantului, fiind vorba despre compoziţia muzicală „Zece”; potrivit comunicatului lansat de Biroul de Presă al Ministerului Culturii şi Cultelor, spoturile publicitare de promovare a campaniei urmau să fie difuzate începând cu data de 23.04.2005.

S-a mai arătat că la data la care pârâtul a iniţiat campania, reclamantului i s-a solicitat contribuţia la realizarea spotului publicitar de promovare, însă acesta a solicitat semnarea unui contract în scris prin care să cedeze pârâtului pe perioada difuzării spotului publicitar, drepturile de autor şi conexe asupra compoziţiei muzicale „Zece”, înscris care nu s-a semnat niciodată, nici sub forma unui contract de cesiune, nici sub forma unuia de închiriere sau de împrumut, deşi reclamantul a insistat vreme de doi ani ca acest acord să se realizeze, dar s-a lovit în mod constant de indiferenţă din partea pârâtului.

Reclamantul a mai arătat că prin atitudinea Ministerului Culturilor şi Cultelor de a folosi o compoziţie muzicală într-un sport publicitar de promovare a unei campanii publice naţionale, fără a avea consimţământul scris al autorul operei, pârâtul a încălcat prevederile Legii nr. 8/1996, precum şi prevederile hotărârii de Guvern privind propria organizare şi funcţionare.

Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 4 şi 5 din H.G. nr. 78/2005 art. 3 alin. (1), art. 7, art. 12, art. 13, art. 98 şi art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 54 din Decretul nr. 31/1954, pe prevederile Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 1886, pe prevederile Convenţiei internaţionale pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune încheiată la Roma în 1961 şi pe prevederile Convenţiei universale privind drepturile de autor adoptată la Geneva în 1952 şi revizuită la Paris în 1971.

Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a SC GMP A. SRL, solicitând ca instanţa să oblige chematul în garanţie să răspundă faţă de el, în cazul în care va fi admisă cererea reclamantului.

La 7 iunie 2007, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor -O.R.D.A. a formulat o cerere intervenţie accesorie în interesul pârâtului.

Prin sentinţa civilă nr. 254 din 7 februarie 2008 Tribunalul Bucureşti -Secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, precum şi cererea de chemare în garanţie.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor a lansat o campanie naţională, în cadrul căreia a folosit un spot publicitar realizat de SC GMP A. SRL, iar la realizarea spotului publicitar respectiv a fost folosită opera muzicală „Zece”, al cărei autor şi interpret este reclamantul.

Din probele administrate în cauză a rezultat că spotul publicitar sus-menţionat fost realizat pro bono de chemata în garanţie SC GMP A. SRL.

Spotul publicitar este o operă audiovizuală în sensul art. 64 din Legea nr. 8/1996, iar opera „Zece” folosită în cadrul spotului publicitar este o operă muzicală preexistentă operei audiovizuale reprezentate de spotul publicitar, aşa încât, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora „dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală”.

Cesiunea dreptului menţionat se poate face numai pe baza unui contract scris între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare a operei.

Prin încheierea contractului de adaptare, titularul dreptului de autor asupra unei opere preexistente transferă unui producător dreptul exclusiv de transformare şi de includere a operei respective într-o operă audiovizuală.

Autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra operei preexistente trebuie să prevadă expres condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.

Pe de altă parte, potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce îşi asumă responsabilitatea producerii operei şi, în această calitate, organizează realizarea operei şi furnizează mijloacele necesare tehnice şi financiare.

Producător al spotului, în sensul art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, a fost SC GMP A. SRL, aspect pe care, de altfel, niciuna dintre părţi nu l-a contestat.

In consecinţă, tribunalul a constatat că, în raport de dispoziţiile legale menţionate, Ministerul Culturii şi Cultelor, neavând calitatea de producător al spotului publicitar menţionat, nu avea obligaţia legală de a încheia cu reclamantul vreun contract prin care să obţină dreptul de a folosi opera muzicală preexistentă în cadrul operei audiovizuale, iar calitatea Ministerului Culturii şi Cultelor de beneficiar al spotului publicitar nu atrage în sarcina sa, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, obligaţia de a încheia contracte cu autorii operelor preexistente incluse în spotul publicitar.

Reclamantul a mai invocat ca temei de drept al cererii sale şi dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 8/1996, dar, din probele administrate nu rezultă că pârâtul ar fi realizat vreuna din acţiunile menţionate în textul de lege arătat, astfel încât nu se poate constata că acesta ar fi încălcat drepturile reclamantului nici din acest punct de vedere.

Ca o consecinţă a respingerii cererii principale, întrucât pârâtul nu a căzut în pretenţii, s-a respins ca neîntemeiată şi cererea de chemare în garanţie.

Prin decizia civilă nr. 49A din 26 februarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul formulat de către reclamant şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că:

A admis în parte cererea principală şi a constatat încălcarea de către pârât a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe asupra compoziţiei muzicale „Zece”, aparţinându-i reclamantului.

L-a obligat pe pârât la echivalentul în lei a sumei de 10.000 euro la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de despăgubiri şi la publicarea integrală a hotărârii, pe cheltuiala acestuia, într-un ziar de mare tiraj.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli.

Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Campania de promovare „Mai bine o carte” a fost concepută în trei etape mediatice, astfel cum rezultă din înscrisurile cauzei, realizarea şi difuzarea unui clip fiind prima dintre ele, care a debutat pe 23 aprilie

2005 - 23 aprilie fiind Ziua Internaţională a Cărţii - iar spotul a fost difuzat vreme de un an, împrejurare necontestată de niciuna dintre părţile cauzei.

De asemenea, susţinerile subiectelor cadrului procesual prezent au fost concordante cu privirea la executarea spotului de către chemata în garanţie SC GMP A. SRL pro bono, în beneficiul Ministerului Culturii şi Cultelor, care a fost iniţiatorul proiectului, ca şi cel responsabil cu derularea sa.

Pe de altă parte, astfel cum a afirmat pârâtul, inclusiv în întâmpinarea depusă în apel, susţinere care se coroborează şi cu răspunsul chematei în garanţie la interogatoriul ce i-a fost administrat la prima instanţă, între pârât şi chemata în garanţie nu a existat un contract scris cu privire la realizarea clipului.

Piesa „Zece” reprezintă o operă aparţinând reclamantului, inclusă în albumul „10 Porunci”, acesta fiind creatorul muzicii şi al versurilor; acelaşi reclamant este şi interpretul respectivei piese.

De altfel, calitatea de autor, ca şi cea de titular de drepturi conexe nu a făcut obiectul vreunei contestări în cauză din partea pârâtului, astfel că

premisa enunţată nu are nevoie de demonstraţii suplimentare, fiind suficient a se invoca dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) şi art. 7 şi art. 94 din Legea nr. 8/1996, republicată, temeiuri la care însuşi reclamantul a făcut trimitere în motivarea cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul s-a mai prevalat de prevederile art. 12, 13, 98 şi 139 din aceeaşi lege, fără a se referi la vreo încălcare a drepturilor morale de autor, care îi aparţin în egală măsură.

Ca atare, în absenţa unei învestiri explicite de către reclamant a primei instanţe sub raport obiectiv cu un asemenea capăt de cerere sau cu o astfel de susţinere, nici prin cererea introductivă şi nici prin completări ulterioare pe care le putea face în condiţiile art. 132 C. proc. civ., Curtea a înlăturat motivul de apel cu acest conţinut, respectiv omisiunea primei instanţe de a constata, în baza rolului activ, şi încălcarea drepturilor sale morale, date fiind dispoziţiile art. 129 alin. (6) şi 294 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 8/1996, republicată, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii, drepturile patrimoniale fiind cele enumerate la art. 13 din lege; pe de altă parte, artistul interpret sau executant are drepturile patrimoniale enumerate la art. 98 alin. (1) lit. a)-i) din Legea nr. 8/1996.

Apelantul reclamant nu a indicat ipoteza concretă din fiecare categorie de drepturi patrimoniale considerate a-i fi fost încălcate, limitându-se să declare generic că nu şi-a dat acordul pentru utilizarea creaţiilor sale; se poate reţine însă, că în mod repetat în înscrisurile dosarului de primă instanţă a făcut trimitere la închirierea sau împrumutul operei şi la închirierea sau împrumutul interpretării sau a execuţiei fixate, astfel încât, Curtea urmează a se raporta la dispoziţiile art. 13 lit. d) şi e), ca şi la ale art. 98 alin. (1) lit. d) şi e) din legea specială.

Din probele cauzei rezultă că în perioada de concepţie a clipului reclamantul a avut apariţii publice legate de realizarea lui, împreună cu F.T., directorul general al chematei în garanţie, în cadrul cărora a declarat că va acorda gratuit, la rândul său, dreptul de utilizare a creaţiilor sale intelectuale, dar că va trebui să semneze cu Ministerul Culturii şi Cultelor un contract scris, probator al cesiunii drepturilor patrimoniale susceptibile de a fi utilizate în spot; acest acord de voinţă nu s-a realizat, deşi a trecut o perioadă de doi ani de la data difuzării clipului până la data introducerii cererii de chemare în judecată, motiv pentru care a recurs la intentarea acţiunii.

Pârâtul a susţinut în mod constant că persona juridică chemată în garanţie este cea care trebuia să se preocupe de obţinerea tuturor autorizărilor pentru respectarea drepturilor de autor şi conexe, întrucât pretinde că aceasta are calitatea de producător al spotului prin intermediul

căruia s-a afirmat producerca încălcării, calitate reţinută şi de prima instantă.

Pârâtul nu se pune în nicio relaţie cu spotul care a fost realizat în derularea unui proiect pe care l-a iniţiat şi pe care l-a coordonat, afirmându-şi doar calitatea de beneficiar a spotului.

Clipul publicitar este, într-adevăr, o operă audiovizuală, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, fiind ea însăşi obiect al protccţici legii dreptului de autor, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 64 şi urm. din Legea nr. 8/1996.

Potrivit art. 65 alin. (1), regizorul sau realizatorul operei audiovizuale este persoana fizică ce îşi asumă conducerea creării şi realizării operei audiovizuale, în calitate de autor principal, pe când conform art. 65 alin. (2), producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce îşi asumă responsabilitatea producerii operei şi, în această calitate, organizează realizarea operei şi furnizează mijloacele necesare tehnice şi financiare, producătorul nefiind titular de drepturi de autor; pe de altă parte, autori ai operei audiovizuale sunt cei menţionaţi la art. 66 din lege.

Pornind de la aceste definiţii legale, Curtea constată că tribunalul, în mod greşit, a stabilit că, în cauză, calitatea de producător aparţine chematei în garanţie, în condiţiile în care acesta are doar calitatea de executant al spotului şi care, în absenţa executării lui pro bono de către SC GMP A. SRL, trebuia a fi remunerat de Ministerul Culturii şi Cultelor, beneficiar al spotului, în îndeplinirea obligaţiilor sale de a furniza mijloacele tehnice şi financiare pentru finalizarea lui ca parte a proiectului „Mai bine o carte”, pe care îl derula şi pe care şi l-a asumat.

Prin urmare, între intimatul pârât şi chemata în garanţie nu a existat decât un raport de subordonare, relaţia dintre ei fiind una de la comitent la prepus, de executare a unei activităţi circumscrise unei anume finalităţi, întrucât societatea de publicitate a îndeplinit o sarcină încredinţată de pârât şi în beneficiul acestuia.

Concluzia enunţată se impune pentru aceea că societăţii chemate în garanţie nu i se poate recunoaşte vreo autonomie în realizarea spotului, acesta trebuind a fi realizat în coordonatele prestabilite pentru promovarea proiectului în considerarea căruia a fost realizat şi să fie apt a susţine finalitatea declarată prin campania în discuţie, aflată în deplina responsabilitate a Ministerului Culturii şi Cultelor, iniţiatorul ei şi căruia îi revenea şi dreptul de a stabili cu autorul principal (regizorul sau realizatorul) versiunea definitivă a operei audiovizuale pe care urma să o promoveze sub egida sa, prin difuzare pe posturile de televiziune, drept care, în condiţiile obţinerii cesiunii din partea autorilor ale căror opere au fost utilizate în clip, ar fi fost presupus, în termenii art. 70 alin. (1) din lege.

Ca atare, calitatea de producător al spotului se verifică de partea pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor căruia îi revenea şi care şi-a asumat sarcina realizării lui în condiţii de legalitate - sarcină implicită, date fiind atribuţiile legale ale acestuia - respectiv, după obţinerea autorizărilor prevăzute de lege pentru respectarea drepturilor celor ale căror opere preexistente au fost utilizate în spot.

In consecinţă, pârâtul este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, contrar celor susţinute de acesta prin întâmpinarea formulată la motivele de apel.

Inexistenţa unui contract de cesiune - în forma specifică tipului de utilizare preconizat - nu este de natură a infirma calitatea pârâtului de persoană responsabilă de încălcare, ci este o situaţie în care se prevalează chiar de propria sa culpă. Chiar dacă răspunderea concepută în condiţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. este una solidară, potrivit art. 1003 C. civ., victima este cea care are alegerea de a solicita despăgubirea fie de la comitent singur, ca în speţă, care este răspunzător garant pentru fapta prepusului ori chiar în baza art. 998-999 C. civ., fie de Ia prepus, care ar putea fi ţinut să răspundă pentru faptă proprie, pe temeiul art. 998-999 C. civ. Comitentul ar putea fi chemat să răspundă pentru fapta proprie, în condiţiile în care cel prejudiciat este în măsură să dovedească elementele răspunderii în condiţiile menţionate de textele invocate.

Cum însă în cauză intimatul pârât şi chematul în garanţie au susţinut că nu s-a încheiat un contract pentru realizarea clipului, iar alte împrejurări nu au fost dovedite pentru conturarea tuturor elementelor faptului juridic prejudiciabil, urmează a se reţine ca temei al răspunderii Ministerului, dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., iar nu art. 998-999 C. civ.

Curtea constată că, din acest punct de vedere, pârâtul în mod corect chemase în garanţie pe SC GMP A. SRL, cerere respinsă de prima instanţă, însă, intimatul pârât neformulând cel puţin o cerere de aderare la apelul reclamantului, în condiţiile art. 293 C. proc. civ., nu se va putea analiza şi răspunderea prepusului pentru fapta proprie, întrucât s-ar depăşi limitele devoluţiunii stabilite în apel doar prin criticile reclamantului şi ar avea loc o încălcare a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Răspunderea ce se antrenează în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996 este una ce are un temei delictual, aşa cum deja s-a arătat, şi nu contractual, cum eronat a susţinut intimatul, iar calitatea procesuală pasivă decurge din calitatea de autor al faptului juridic ilicit prejudiciabil: ignorarea drepturilor patrimoniale de autor al piesei muzicale şi a drepturilor conexe de interpret ale apelantului, care trebuia să autorizeze tipul de utilizare în baza drepturilor sale exclusive - în condiţiile în care părţile conveneau - drepturi prevăzute de dispoziţiile art. 12, dar şi art. 98

alin. (1) din lege, chiar dacă acesta decidea să autorizeze tipul de utilizare cu titlu gratuit, aşadar să împrumute opera, în condiţiile ar. 13 lit. e) şi interpretarea, astfel cum este posibil, conform art. 98 lit. e) din lege.

Dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevăd că titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege, pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.

Având în vedere cele anterior arătate, curtea de apel a constatat că, întrucât Ministerul Culturii şi Cultelor nu a obţinut acordul reclamantului pentru utilizarea creaţiilor sale, opera muzicală cu text şi interpretarea sa pentru piesa „Zece”, printr-un contract de cesiune corespunzător tipului de utilizare pe care părţile îl conveneau, respectiv, împrumutul operei şi al interpretării sau execuţiei fixate, astfel cum a afirmat reclamantul că intenţiona, dreptul de autorizare a utilizării aparţinându-i în exclusivitate conform art. 12 şi art. 98 alin. (1) din lege, pârâtul a săvârşit un fapt juridic ilicit, utilizând în condiţii nelegale opere purtătoare de drepturi de autor şi conexe protejate prin lege.

Nu este necesar a se verifica intenţia directă sau indirectă a intimatului pârât sub raport subiectiv, răspunderea în condiţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie.

Potrivit art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 republicată: „La stabilirea despăgubirilor, instanţa de judecată ia în considerare: fie criterii cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauze titularului dreptului [lit. a)]; fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile menţionate la lit. a) [lit. b)].

Curtea a apreciat că reclamantul are alegerea criteriilor în raport de care solicită instanţei determinarea prejudiciului suferit şi stabilirea cuantumului despăgubirilor pe acest temei, acesta nearătând ipoteza legală pentru care a optat prin indicarea explicită a acesteia, ci doar cuantumul despăgubirilor pretinse, respectiv, 3.306.000 lei, echivalentul sumei de 1.000.000 euro la cursul BNR de la data formulării cererii de chemare în judecată.

Din motivarea expusă în cererea introductivă pentru susţinerea acestei pretenţii, Curtea a apreciat că daunele morale cauzate titularului drepturilor reprezintă criteriul cel mai adecvat pentru dimensionarea lor, conform art. 139 lit. a) din lege.

Concluzia se impune deoarece apelantul reclamant intenţiona autorizarea utilizării gratuite, astfel că nu s-ar putea aplica criterii având legătură cu eventualul beneficiu direct sau indirect pe care l-ar fi obţinut pentru acelaşi tip de utilizare ori pe care l-ar fi putut obţine, situaţie în care se putea prevala de probe prin care să dovedească eventual câştigul obţinut de terţi pentru acclaşi tip de utilizare, în condiţii identice, pentru o operă aproximativ egală ca valoare, de către un artist cu o cotă de piaţă similară sau apropiată de a sa, pentru a putea oferi instanţei criterii orientative pentru stabilirea prejudiciului încercat de acesta; în măsura în care autoriza gratuit utilizarea creaţiilor sale, în mod evident, un atare acord nu avea un corespondent patrimonial pentru apelant, motiv pentru care criteriile economice sunt excluse.

Or, apelantul a susţinut în motivarea cererii de chemare în judecată că nu este admisibil ca tocmai Ministerul Culturii şi Cultelor să fie constatat responsabil de încălcarea unor drepturi pe care are obligaţia legală de a le apăra şi promova, deoarece potrivit art. 4 şi 5 din H.G. nr. 78/2005 de organizare şi funcţionare a Ministerului Culturii şi Cultelor, reiese că această autoritate administrativă centrală are ca principale atribuţii: promovarea şi dezvoltarea creaţiei contemporane şi susţinerea creatorilor, promovarea drepturilor şi intereselor creatorilor, artiştilor şi specialiştilor în domeniul culturii şi sprijinirea, în condiţiile legii, protecţiei drepturilor de autor şi ale artiştilor interpreţi.

Se constată din cele anterior redate, că apelantul a pretins despăgubirea sa pentru repararea unor daune morale, câtă vreme se indică valori legale, nepatrimoniale şi morale pe care le-a considerat lezate prin conduita intimatului pârât, garant al valorilor enumerate, conduită neconformă cu legea şi care a presupus folosirea compoziţiei şi a interpretării sale muzicale într-un spot publicitar de promovare a unei campanii publice naţionale, fără a avea consimţământul său, valori care, altfel, ar rămâne grav compromise, formale, neconsistente sau chiar ipotetice.

Pentru repararea acestui prejudiciu, daunele morale trebuind a fi justificate, iar nu dovedite, suma de 10.000 euro (în echivalent lei la cursul BNR la data plăţii) este o sumă suficient de rezonabilă şi acoperitoare.

împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantul C.P.F. şi pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional (fost Ministerul Culturii şi Cultelor).

1. Reclamantul C.P.F. critică decizia instanţei de apel sub următoarele aspecte:

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, limitând cuantumul daunelor solicitate de recurentul-recla-mant la suma de 10.000 euro.

Instanţa de apel trebuia să ia în considerare că textul de lege menţionat prevede, pe lângă daunele morale pe care autorul sau interpretul prejudiciat prin utilizarea operei/interpretării le poate pretinde şi câştigul nerealizat de către titularul dreptului recunoscut şi protejat care a suferit un prejudiciu sau beneficiile realizate pe nedrept de către făptuitor.

Astfel, instanţa trebuia să ia în considerare la stabilirea daunelor acordate reclamantului, câştigul care ar fi trebuit să fie obţinut de acesta în condiţiile unei utilizări legale a compoziţiei „Zece”.

In acest context, pentru determinarea câştigului nerealizat, instanţa de apel trebuia să facă o comparaţie cu alte câştiguri care s-au acordat titularilor drepturilor de autor sau conexe în situaţii similare, având obligaţia conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

In acest sens, instanţa de fond putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare pentru a stabili valoarea justă a despăgubirilor, precum şi veniturile realizate în condiţiile unei astfel de utilizări a operelor.

Este injust pentru reclamant ca, pentru utilizarea operei sale inclusă în spotul publicitar „Mai bine o carte”, spot difuzat vreme de un an, să nu se ia în considerare câştigul care ar fi putut fi obţinut prin încheierea unui contract care privea cesionarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe asupra operei.

Reţinerile instanţei de apel privind intenţia autorizării gratuite a operei muzicale „Zece” şi, pe cale de consecinţă, neaplicarea unor criterii având legătură cu eventualul beneficiu direct sau indirect pe care l-ar fi obţinut pentru acelaşi tip de utilizare ori pe care l-ar fi putut obţine sunt nelegale. Prin aceasta, instanţa de judecată încalcă un drept recunoscut de lege titularului, acela de a obţine pe cale judecătorească câştigul nerealizat.

Instanţa de apel omite să ia în considerare speţa în ansamblul său, în sensul că, chiar în condiţiile în care au existat discuţii între recurentul-reclamant şi reprezentanţii Ministerului Culturii şi Cultelor cu privire la utilizarea operei sale „Zece”, acestea nu au fost concretizate prin încheierea unui contract între părţi. Chiar dacă recurentul-reclamant ar fi afirmat la un moment dat, înainte de i se fi adus atingere drepturilor sale, că intenţionează cesionarea cu titlu gratuit a drepturilor sale de autor şi a drepturilor sale conexe, aceasta nu prezintă nicio importanţă în situaţia creată prin utilizarea neautorizată a operei „Zece”.

Instanţa de recurs urmează a lua în considerare ca recurentul-reclamant este îndreptăţit la acordarea câştigului pe care ar fi trebuit să îl realizeze în condiţiile respectării prevederilor legale.

In acest sens, beneficiul care i se cuvine recurentului-reclamant trebuie să fie analizat de instanţa recurs în raport cu remuneraţia obţinută de terţi pentru acelaşi tip de utilizare, în condiţii identice, pentru o operă aproximativ egală ca valoare, de către un artist cu o cotă de piaţă similară sau apropiată de a sa.

In continuare, recurentul exemplifică prin câteva remuneraţii acordate de către acelaşi pârât pentru cesionarea drepturilor sau pentru realizarea anumitor opere, respectiv 3.600.000 lei pentru realizarea unei lucrări de artă plastică, 17.000.000 lei pentru cesionarea drepturilor de autor privind o operă de arhitectură.

în dovedirea acestor susţineri, recurentul-reclamant a depus la dosar, conform art. 305 C. proc. civ., o serie de înscrisuri noi.

2. Pârâtul invocă în cererea sa de recurs următoarele critici:

Decizia recurată a fost dată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

In dezvoltarea acestui motiv, recurentul arată că în doctrina de specialitate şi în practica judiciară se consideră că o hotărâre judecătorească este dată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti atunci când, instanţa, cu exces de putere, atribuie o altă valoare legală unui text decât pe aceea care exprimă voinţa legiuitorului, tăgăduindu-i prin interpretarea şi aplicarea greşită forţa legală.

Este cazul interpretării pe care instanţa de apel a dat-o textelor de lege menţionate în cuprinsul deciziei recurate şi în special textului de lege înscris în art. 65 din Legea nr. 8/1996, pe care îl citează şi îl interpretează într-un sens vădit contrar voinţei legiuitorului. Astfel, după ce în paginile precedente prin alineatele indicate, instanţa de apel constată că „cererea de chemare în judecată a avut ca obiect constatarea încălcării de către subscrisul a drepturilor patrimoniale de autor şi a celor conexe de interpret ale apelantului-reclamant, încălcare produsă cu ocazia realizării şi difuzării spotului publicitar „Mai bine o carte”, aceeaşi instanţă reţine că „prin cererea de chemare în judecată apelantul-reclamant s-a prevalat de prevederile art. 12, 13, 98 şi 139 din Legea nr. 8/1996, fară a se referi la vreo încălcare a drepturilor morale de autor, care îi aparţin în egală măsură”. Ca atare, instanţa de apel reţine lipsa învestirii instanţei cu cererea de a fi constatat în favoarea apelantului încălcarea drepturilor morale de autor, respingându-i cererea în baza art. 129 alin. (6) şi a art. 294 alin. (1) din Codul de proc. civ., dar, paradoxal, în motivarea deciziei citează dispoziţiile art. 12 din acelaşi act normativ indicat mai sus şi, deşi reţine că apelantul nu îşi poate modifica cererea în apel, instanţa se raportează la dispoziţiile art. 13 lit. d) şi e) şi la cele ale art. 98 alin. (1) lit. d) şi e), reţinând în mod greşit că:

Din probele cauzei, pe care instanţa le-a ignorat - declaraţia martorei M.O.M. - a rezultat că apelantul a avut în perioada realizării spotului

publicitar o serie de apariţii publice, dar nu le menţionează şi nici nu sunt probate cu niciun mijloc de probă. Faptul că apelantul ar fi afirmat că va participa la lansarea campaniei pro bono, ca şi chemata în garanţie, dar cu condiţia semnării unui contract scris nu este probat de reclamant cu niciun mijloc de probă, iar cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească , potrivit art. 1169 C. civ.

Greşit a reţinut Curtea că pârâtul ar fi afirmat că GMP A. era cea care trebuia să obţină toate autorizările pentru utilizarea melodiei. Această obligaţie a producătorului este dată chiar de legiuitor în cuprinsul art. 65 al Legii nr. 8/1996, pe care instanţa de apel îl citează şi îl interpretează greşit şi cu exces de putere în sensul că: deşi calitatea de producător aparţine chematei în garanţie, această are doar calitatea de executant al spotului, care, în absenţa executării lui pro bono de către GMP A. SRL, trebuia să fi fost remunerat de recurent.

Din acest punct de vedere consideră decizia ca fiind dată şi cu interpretarea greşită a legii şi cu schimbarea naturii actului juridic dedus judecăţii, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Aceeaşi interpretare greşită o dă instanţa şi împrejurării potrivit căreia societăţii chemate în garanţie nu i se poate recunoaşte vreo autonomie în realizarea spotului, în condiţiile în care martora M.O.M. a afirmat foarte clar că a fost vorba de o gratuitate necondiţionată în niciun fel de pârât şi pe care a acceptat-o la insistenţele domnului F.T., căruia i s-a spus că Ministerul nu poate să comande un asemenea spot, neavând resurse bugetare alocate cu această destinaţie.

Potrivit art. 92 din Legea nr. 8/1996, modificată, drepturile conexe dreptului de autor nu aduc atingere drepturilor autorilor, iar potrivit art. 94 din aceeaşi lege sunt recunoscuţi şi protejaţi, ca titulari de drepturi conexe de autor, producătorii de înregistrări sonore şi audiovizuale, în cazul dat, fiind vorba despre producătorul spotului publicitar indicat chiar de către reclamantul-apelant, adică de firma GMP, care nu l-a dat în judecată, aşa cum a făcut apelantul.

Producătorul de înregistrări sonore este persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea organizării şi finanţării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în înţelesul art. 103 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, text de lege reţinut de instanţa de apel, dar încălcat.

Potrivit art. 105, producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări sonore.

Nu există la dosar vreun mijloc de probă din care să rezulte că producătorul i-a interzis utilizarea spotului, dar există proba că el i-a oferit spotul. Producătorul unei înregistrări audiovizuale are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea prin

oriec mijloc şi sub orice formă a propriilor înregistrări audiovizuale. Aşa fiind, reclamantul, din culpă proprie nu a depus diligenţe pentru a conveni cu producătorul spotului publicitar, respectiv cu firma GMP, modalităţile în care urma să îi fie reprodusă melodia, mărginindu-se să ne acuze pe noi de prejudicierea dreptului său de autor. Or, este binecunoscut principiul de drept potrivit cărui nimeni nu poate invoca în apărarea dreptului său propria culpă, greşit reţinând curtea de apel că pârâtul ar fi utilizat opera autorului fără o autorizare din partea acestuia.

Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional nu a contestat niciodată calitatea de autor a reclamantului-intimat asupra melodiei „Zece” şi nici că autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă şi în ce mod va fi utilizată opera sa; prin acţiunile recurentului, acesta încurajează promovarea şi exercitarea în condiţiile legii a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe. Că artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice fixarea, reproducerea sau distribuirea interpretării ori punerea la dispoziţia publicului a acesteia, de asemenea, nu a contestat. Ceea ce contestă recurentul este faptul că el are calitatea de producător de spoturi publicitare, astfel cum a reţinut curtea de apel.

In ce priveşte prejudiciul pretins creat, acesta nu este în niciun fel motivat în fapt şi în drept, iar instanţa de apel nu putea face ea însăşi, în locul reclamantului, această motivare, decât acordându-i apelantului mai mult decât a cerut sau ce nu a cerut, în sensul art. 304 pct. 6. C. proc. civ.

Reclamantul nu a cerut instanţei să verifice intenţia directă sau indirectă a pârâtului în raport de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., dar, cu toate acestea, instanţa, de la sine reţine că răspunderea întemeiată pe art. 1000 alin. (3) din C. civ. este una obiectivă, încălcând astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. pe care l-a amintit la începutul motivării soluţiei sale.

Nu se poate identifica nicio legătură între pârât şi ipoteza sau dispoziţia acestei norme, de la care instanţa de apel a plecat fără a fi învestită, în aprecierea asupra prejudiciului aşa-zis creat.

Referitor la cuantumul daunelor morale, pe lângă lipsa oricărei motivări legale, decizia produce reclamantului o îmbogăţire fără justă cauză.

Raportată la cazul în speţă, definiţia îmbogăţirii fără justă cauză se traduce prin fapta reclamantului care, în loc de a perfecta cu producătorul spotului publicitar condiţiile şi modalităţile, inclusiv financiare, în care urma să îi fie utilizată melodia, rămâne în pasivitate din propria culpă şi înţelege ca pentru această atitudine neglijentă şi culpabilă să sancţioneze în mod injust şi incorect pe pârât.

Greşit a apreciat, aşadar, instanţa de apel că reclamantul are alegerea criteriilor în raport de care solicită instanţei determinarea prejudiciului suferit şi stabilirea cuantumului despăgubirilor pe acest temei.

Deşi reclamantul nu face aceste alegeri, instanţa de apel, cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, cu exces de putere şi acordându-i mai mult decât a cerut, face ea alegerea criteriilor şi stabileşte tot ea, în afara dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., aprecierea daunelor morale şi dimensionarea lor, în raport de art. 139 lit. a) din lege, în sensul că pârâtul datorează, cu titlu de daune morale, suma de 10.000 euro, la cursul de schimb al BNR din ziua efectuării plăţii.

Cât priveşte faptul că pârâtul ar fi trebuit să formuleze o cerere incidentală de aderare la apel, pentru a se îndrepta împotriva chematei în garanţie, aceeaşi aplicare greşită a legii stă la baza acestei concluzii a instanţei de apel.

Recurentul se întreabă cum ar fi putut să atace o soluţie care îi era favorabilă, în condiţiile în care cererea principală fusese respinsă. Principiul de drept este acela că accesoriul urmează soarta principalului şi niciodată principalul soarta accesoriului.

Conform art. 293 C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Care era interesul pârâtului să fi formulat o astfel de cerere pentru schimbarea hotărârii primei instanţe dacă aceasta respinsese cererea principală? Recurentul consideră că o astfel de cerere ar fi fost lipsită de interes şi de obiect, nefiind aşadar admisibilă, ea fiind accesorie şi nu principală.

Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi C.P.F., în calitate de intimaţi, au depus la dosar întâmpinări, solicitând fiecare respingerea recursurilor declarate împotriva lor.

Analizând recursurile declarate în cauză, înalta Curte constată următoarele:

1. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional se impune a fi analizat cu prioritate, deoarece ridică problema însăşi a îndreptăţirii reclamantului la despăgubiri, în timp ce recursul declarat de reclamant priveşte doar cuantumul acestora.

Recursul pârâtului este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

1.1. Deşi îşi întemeiază prima critică pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., acest text de lege nu este incident în cauză.

Textul de lege menţionat prevede ca motiv de casare a hotărârii depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ceea ce nu este cazul în speţă.

Interpretarea unor texte de lege şi aplicarea lor greşită într-un caz concret, aşa cum pretinde recurentul că s-a întâmplat în apel, referindu-

se la art. 6, 12, 13, 65, 98 şi 139 din Legea nr. 8/1996, pot face obiect de analiză ca motiv de recurs din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul se plânge că, deşi instanţa de apel a constatat că reclamantul nu invocă prin acţiune încălcarea unor drepturi morale de autor şi că cererea de chemare în judecată nu poate fi modificată în apel, în mod paradoxal îşi raportează decizia la dispoziţiile art. 13 lit. d) şi e) şi la cele ale art. 98 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 8/1996.

înalta Curte constată că referirea instanţei de apel la prevederile art. 12 şi 13 din Legea nr. 8/1996 nu are nimic paradoxal, deoarece aceste texte de lege reglementează dreptul patrimonial al autorului de a decide asupra utilizării operei, adică exact dreptul despre care reclamantul a susţinut că i-a fost încălcat de către pârât.

In ceea ce priveşte art. 98 al aceleaşi legi, şi acesta reglementează tot un drept patrimonial, de data aceasta aparţinând artistului interpret sau executant, drept care, de asemenea, a fost pretins încălcat, reclamantul întemeindu-şi pretenţiile atât pe calitatea de autor al operei muzicale, cât şi pe calitatea de artist interpret al acesteia.

Articolul 139 al Legii nr. 8/1996 reglementează chestiunea despăgubirilor ce pot fi acordate în cazul încălcării de către terţi a drepturilor aparţinând titularilor de drepturi de autor sau conexe, Ia care se referă actul normativ în discuţie.

In ceea ce priveşte greşita interpretare a art. 65 din Legea nr. 8/1996, critica este reluată într-un motiv detaliat ulterior şi va fi analizată în cadrul respectivului motiv, privitor la calitatea pârâtului de producător al operei.

In speţă nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi analizat pricina prin prisma unor texte de lege care nu au legătură cu aceasta, pe care să le fi aplicat greşit.

1.2. In continuarea motivului de recurs greşit indicat ca fiind art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul face o serie de referiri la modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul.

Astfel, susţine că instanţa a ignorat anumite dovezi - respectiv declaraţia martorei M.O.M. - şi a reţinut în mod greşit că reclamantul ar fi afirmat cu ocazia unor apariţii publice că va participa la lansarea campaniei organizate de pârât pro bono, dar cu condiţia semnării unui contract scris. O asemenea afirmaţie trebuia probată, în opinia recurentului, în condiţiile art. 1169 C. civ. şi acest lucru nu s-a realizat.

înalta Curte nu poate analiza aceste critici dată fiind actuala configuraţie a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., deoarece vizează interpretarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt.

In urma abrogării punctelor 10 şi 11 C. proc. civ., greşita interpretare a probelor sau omisiunea analizării unei dovezi nu mai constituie motive de recurs şi, ca atare, instanţa sesizată cu judecata acestei căi extraor

dinare de atac nu mai poate ca, reevaluând probele administrate sau omise, să stabilească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută în fazele procesuale anterioare.

1.3. Referindu-se la declaraţia martorei M.O.M. şi la împrejurarea pe care a tins să o dovedească pârâtul prin această declaraţie, recurentul susţine că instanţa ar fi schimbat natura actului juridic dedus judecăţii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Făcând această susţinere, recurentul confundă actul juridic dedus judecăţii cu actul de procedură constând în declaraţia unui martor, care nu este act dedus judecăţii, ci mijloc de probă administrat în cursul acesteia.

Interpretarea oricărei probe, inclusiv a declaraţiei unui martor, nu poate fi în niciun caz încadrată în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi, pentru motivele anterior expuse, nu poate fi nici reapreciată în recurs.

1.4. Deşi se referă din nou la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii - referire improprie întrucât litigiul nu are ca obiect un act juridic, ci un fapt juridic pretins ilicit - recurentul susţine că s-a aplicat greşit legea atunci când s-a reţinut calitatea sa de producător al spotului publicitar, calitate care aparţine de fapt firmei GMP.

Or, susţine recurentul, această firmă, în calitate de producător, nu i-a interzis utilizarea spotului ci, mai mult, i l-a pus la dispoziţie.

în combaterea celor reţinute de instanţa de apel în legătură cu calitatea de producător, recurentul susţine că Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional nu are calitatea de producător de spoturi publicitare.

înalta Curte constată că aceste critici, care se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 64, 65 şi următoarele din Legea nr. 8/1996, nu sunt fondate.

In primul rând, litigiul nu a avut ca obiect pretinsa încălcare de către pârât a unui drept aparţinând altei persoane asupra operei audio-vizuale, constând din clipul publicitar în discuţie.

In atare situaţie, existenţa acordului din partea respectivului terţ în legătură cu utilizarea de către pârât a clipului nu are nicio relevanţă.

Ceea ce a pretins reclamantul a fost încălcarea dreptului său patrimonial de autor asupra operei constând în muzica şi versurile piesei „Zece”, precum şi a dreptului patrimonial conex ce decurge din calitatea de interpret al respectivei opere, încălcare produsă cu ocazia încorporării operei fixate în clipul publicitar şi difuzării acestuia.

In raport de situaţia de fapt reţinută, privitoare la condiţiile concrete în care s-a decis realizarea spotului publicitar, prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 au fost corect aplicate.

Conform textului de lege menţionat, producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce îşi asumă responsabilitatea

producerii operei şi, în această calitate, organizează realizarea operei şi furnizează mijloacele necesare tehnice şi financiare.

Or, în speţă, s-a reţinut ca situaţie de fapt, care nu poate fi reapre-ciată, că pârâtul a fost cel care şi-a sumat responsabilitatea realizării spotului publicitar, ca parte în derularea unui întreg proiect, şi că, în această calitate, i-ar fi revenit şi obligaţiile de a furniza mijloacele tehnico şi financiare pentru realizarea spotului publicitar, ccea ce l-a exonerat de obligaţiile financiaro faţă de executantul spotului fiind acceptul acestuia de a lucra pro bono.

Aşadar, s-a reţinut pârâtul a fost cel care şi-a asumat responsabilitatea producerii operei constând în spotul publicitar, iar SC GMP Advertising SRL nu a avut decât calitatea de executant al acestuia.

In calitate de producător, pârâtului îi revenea şi obligaţia de a stabili cu autorul principal - regizorul sau realizatorul - contribuţiile care urmau a fi incluse în operă, precum şi de a veghea la respectarea legalităţii unei asemenea includeri, date fiind prevederile art. 66 şi 70 din Legea nr. 8/1996, de asemenea corect aplicate de instanţa de apel.

Faptul că Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional nu are ca activitate predilectă pe aceea de „producător de spoturi publicitare” nu exclude ca în anumite situaţii, cum este cea de faţă, să acţioneze în calitate de producător al unei astfel de opere audio-vizuale.

1.5. Reţinându-i-se corect această calitate de către instanţa de apel, verificarea legalităţii utilizării în cadrul clipului a melodiei „Zece”, al cărei compozitor şi interpret este reclamantul C.P.F. s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 12, 13 şi 98 din Legea nr. 8/1996, care au fost corect aplicate în raport de situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită.

Potrivit acestei situaţii de fapt, reclamantul este cel care a compus versurile şi melodia piesei intitulate „Zece”, inclusă pe albumul „10 Porunci”, interpretarea fixată pe album aparţinându-i tot reclamantului.

S-a mai reţinut tot ca situaţie de fapt, ce nu poate fi reapreciată în recurs, că în mai multe apariţii publice reclamantul a declarat că va acorda gratuit dreptul de utilizare a creaţiei sale intelectuale în cadrul proiectului derulat de Ministerul Culturii şi Cultelor sub titulatura „Mai bine o carte”, dar că va trebui să semneze cu acesta un contract scris, probator al cesiunii drepturilor patrimoniale susceptibile a fi utilizate într-un spot publicitar. Acest acord de voinţă nu s-a realizat, deşi a trecut o perioadă de 2 ani de la data difuzării clipului şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, s-a reţinut că reclamantul şi-a exprimat intenţia de a încheia un contract de cesiune a drepturilor patrimoniale derivând din calitatea de autor şi interpret, contract care să prevadă obiectul şi întinderea drepturilor cedate, dar că acest contract, pentru încheierea căruia reclamantul şi-a manifestat disponibilitatea, nu s-a încheiat.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 8/1996 autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii.

Potrivit art. 39 din aceeaşi lege, autorul sau titularul dreptului de autor poate ccda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale.

Conform art. 41, contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise şi să menţioneze, pentru fiecare dintre acesta, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor.

Articolul 42 prevede că existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia, excepţie făcând contractele având drept obiect opere utilizate în presă.

Date fiind toate aceste texte de lege, în mod corect a reţinut curtea de apel încălcarea de către pârât a dreptului patrimonial de autor cu privire la utilizarea operei, în condiţiile în care, fară a încheia contractul de cesiune prevăzut de lege şi solicitat de reclamant, pârâtul a folosit opera muzicală compusă de acesta prin includerea într-o altă operă, audiovizuală.

Pentru aceleaşi considerente, însă cu referire la art. 98 din Legea nr. 8/1996, s-a constatat în mod corect şi încălcarea dreptului patrimonial conex al reclamantului, care decurge din calitatea acestuia de artist interpret al melodiei.

In acest context trebuie menţionat că împrejurarea că reclamantul îşi manifestase intenţia de a ceda folosinţa drepturilor sale cu titlu gratuit nu exonera pe pârât de obligaţia de a încheia contractul de cesiune, în condiţiile legii, contract care are menirea de a face dovada limitelor cesiunii, în funcţie de specificul obiectului acesteia şi de dispoziţiile speciale din art. 68 al Legii nr. 8/1996.

Faţă de toate prevederile anterior redate ale legii dreptului de autor şi drepturilor conexe, în speţă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar referirile recurentului la intenţia directă sau indirectă cu care a acţionat, cu trimitere la art. 1000 alin. (3) C. civ. nu au nicio relevanţă.

De altfel, textul de lege menţionat a fost utilizat de curtea de apel în demonstrarea relaţiei dintre pârât şi chemata în garanţie, pe care a definit-o ca fiind una dintre comitent şi prepus; curtea de apel a înlăturat astfel apărarea pârâtului care pretindea că chematei în garanţie îi aparţine calitatea de producător şi nu i se poate imputa că a depăşit limitele învestirii, pe considerentul că acest text de lege nu apare în cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

1.6. Critica referitoare la acordarea de către instanţa de apel a mai mult decât s-a cerut sau a ceea ce nu s-a cerut, pe considerentul că reclamantul nu a motivat în fapt şi în drept prejudiciul pretins, nu poate fi primită.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de

3.306.000 lei, echivalentul a 1.000.000 euro calculat la cursul B.N.R. în data de 8 mai 2007, iar instanţa de apel i-a acordat suma de 10.000 euro, deci mai puţin decât a cerut reclamantul.

In atare situaţie nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

1.7. Nici critica întemeiată pe greşita aplicare a art. 293 C. proc. civ. nu este întemeiată.

In mod corect a reţinut curtea de apel că, în lipsa unui apel, pretenţiile pârâtului împotriva chematei în garanţie, respinse de tribunal, nu pot fi analizate.

întrucât în primă instanţă pârâtul avusese câştig de cauză, prin respingerea acţiunii principale, acesta nu avea, într-adevăr, interesul să atace sentinţa pe calea unui apel principal.

Dar, cum în apelul declarat de reclamant exista posibilitatea pronunţării unei soluţii care să-i fie defavorabile, pârâtul avea la dispoziţie, în cazul în care dorea să se îndrepte împotriva chematei în garanţie, calea apelului incident prevăzută de art. 293¹ C. proc. civ.

Astfel, potrivit textului de lege arătat, în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel să declare apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces, dispoziţiile art. 293 aplicându-se în mod corespunzător.

In speţă, apelul principal a produs consecinţe asupra situaţiei juridice a pârâtului - situaţie ce putea fi luată în calcul faţă de prevederile art. 296 C. proc. civ. - şi, cum chemata în garanţie nu era parte în apelul principal, dar pârâtul se îndreptase împotriva sa în primă instanţă, pentru valorificarea pretenţiilor împotriva acesteia nu avea altă opţiune decât declararea apelului incident care nu putea fi privit ca lipsit de interes sau de obiect sau inadmisibil, aşa cum susţine recurentul.

Nedeclarând un astfel de apel incident, pe care legea de procedură i-1 punea la dispoziţie, soluţia dată de tribunal cererii de chemare în garanţie a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai putea fi reanalizată în apel, cum corect a stabilit Curtea.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât împotriva deciziei, ca nefondat.

2. Recursul declarat de reclamant şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este întemeiat şi va fi admis pentru următoarele considerente:

In stabilirea despăgubirilor care se cuvin reclamantului, curtea de apel a pornit de la situaţia premisă că acesta şi-a manifestat intenţia de a pune la dispoziţie opera şi interpretarea acesteia, cu titlu gratuit, precum şi de la faptul că reclamantul, fară a indica expres forma de utilizare nepermisă a operei, s-a referit pe parcursul judecăţii la împrumutul sau închirierea operei.

Sub acest din urmă aspect, lipsa indicării unui text de lege sau indicarea sa greşită trebuie considerată de instanţă prin raportare la situaţia de fapt descrisă, deoarece, dacă aceasta se confirmă prin probele administrate, încadrarea corectă în drept poate fi făcută de instanţă fară ca în acest fel să se aducă atingere principiului disponibilităţii.

Or, în speţă, recurentul s-a adresat justiţiei pentru utilizarea fară drept a operei muzicale şi a interpretării acesteia fixate deja pe un suport, despre care a arătat în mod explicit că s-a realizat prin operaţiunea de înglobare într-o altă operă, de data aceasta audio-vizuală.

O asemenea activitate nu intră sub incidenţa art. 14⁴ din Legea nr. 8/1996, care defineşte împrumutul ca fiind punerea la dispoziţie spre utilizare pentru un timp limitat şi fără un avantaj economic sau comercial, direct ori indirect, a unei opere prin intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în acest scop.

Şi în dreptul comun, contractul de comodat - împrumut de folosinţă, astfel cum este reglementat de art. 1560 C. civ., presupune, prin definiţie, punerea la dispoziţie a unui obiect material şi, consecutiv, restituirea acestuia.

Or, opera muzicală nu se pretează unei atare operaţiuni, iar chestiunea litigioasă nu a vizat nici împrumutul suportului material pe care se află fixată interpretarea operei, ci folosirea operei interpretate de reclamant la crearea unei alte opere.

In realitate, era vorba despre o cesiune a dreptului de utilizare a operei, sub forma adaptării audiovizuale, care, ca orice cesiune, poate fi făcută cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Această formă de utilizare a unei opere preexistente este reglementată expres în art. 68 al Legii nr. 8/1996, reţinut în mod corect de tribunal.

Textul de lege menţionat prevede în alin. (1) că dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală.

In alin. (2) se prevede că cesiunea se poate face numai pe bază de contract scris între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare a operei, iar potrivit alin. (4) autorizarea acordată de titularul dreptului de autor trebuie să prevadă expres condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.

Tocmai pentru că acordul de voinţă cu privire la o atare cesiune nu s-a mai încheiat şi, în lipsa acordului, pârâtul a folosit fară drept opera şi interpretarea fixată a acesteia, reclamantul a solicitat despăgubiri constând în suma care i s-ar fi cuvenit pentru folosire.

Intenţia de a renunţa la remuneraţie a reclamantului putea fi valorificată de pârât prin încheierea contractului.

Faptul că acelaşi text de lege prevede şi posibilitatea acordării de daune morale, nu înseamnă că acestea sunt menite să acopere un prejudiciu patrimonial, or, în speţă un astfel de prejudiciu este reclamat.

Prin urmare, instanţa de apel trebuia să stabilească pe bază de probe care este suma pe care ar fi obţinut-o reclamantul în condiţiile unei utilizări legale ale operei compuse şi interpretate de el.

Tocmai lipsa contractului îi permite reclamantului să solicite o remuneraţie cu titlu de despăgubire şi să revină asupra declaraţiei privitoare la caracterul gratuit al cesiunii care a rămas astfel doar în stadiul de intenţie.

în recurs, reclamantul a depus la dosar o serie de înscrisuri pentru a dovedi ce alte drepturi au mai fost achitate de către acelaşi pârât pentru

achiziţionarea altor drepturi de proprietate intelectuală, dar înalta Curte nu va proceda la analiza acestora deoarece în recurs nu pot fi analizate aspecte de netemeinicie iar, pe de altă parte, conform art. 314 C. proc. civ.,

această instanţă hotărăşte asupra fondului pricinii atunci când casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, ceea ce nu este cazul în speţă.

In ceea ce priveşte sarcina probei, aceasta aparţine reclamantului, conform art. 1169 C. civ., rolul activ al instanţei consacrat de art. 129 C. proc. civ. neputând substitui obligaţia reclamantului de a propune dovezi şi de a depune diligenţele necesare în vederea administrării lor.

Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 314

C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa în parte decizia curţii de apel, numai în ceea ce priveşte dispoziţia referitoare la cuantumul despăgubirilor şi va trimite cauza spre rejude-

care pe acest aspect la aceeaşi instanţă. înalta Curte va păstra celelalte dispoziţii ale deciziei.

← Drept de autor. Opere muzicale. Remuneraţii cuvenite autorilor...		Drepturi conexe dreptului de autor. Artist interpret,... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drept de autor. Operă muzicală. Drept conex al autorului interpret. încălcare. Utilizarea operei fixate în lipsa contractului de cesiune. Despăgubiri