Drepturi reale. Uzucapiune. Sarcina probei pentru dovedirea posesiei utile. Intervertire posesie.
| Comentarii |
|
Potrivit art. 1855 codul civil „ când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie". Când sunt incidente aceste prevederi legale sarcina de a dovedi că au fost făcute acte de intervertire a posesiei şi că posesia care a curs după intervertire întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a opera prescripţia achizitivă revine celui care invocă uzucapiunea, nefiind incidente dispoziţiile art. 1854 din Codul civil vechi, conform cărora, în caz de îndoială, se prezumă că posesorul posedă pentru sine.
Intervertirea posesiei pentru a uzucapa poate fi reţinută numai dacă se face dovada vreuneia din situaţiile prevăzute de art. 1858 codul civil.
Prin acţiunea dedusă judecaţii, aşa cum a fost precizată ulterior, reclamanţii Z.D., Z.M ş.a. au chemat în judecată pe pârâţii S. V. D. şi S. D. A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Craiova, compus din teren în suprafaţă de 950 mp, o casă şi mai multe construcţii anexe amplasate pe acesta, invocând în fapt împrejurarea că sunt proprietarii imobilului ca moştenitori ai numitei I.M., iar in drept dispoziţiile art. 480 si urmat. codul civil
Pârâţii în apărare au invocat posesia legitimă asupra imobilului, respectiv pe de o parte efectele juridice ale sentinţei civile nr. 2641/2001 a Judecătoriei Craiova, iar pe de altă parte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin uzucapiunea de 30 ani.
Prin sentinţa civilă nr. 12828 din 08.07.2010, pronunţata de Judecătoria Craiova, acţiunea a fost respinsă.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Z.B., S. I. ş.a..
Prin decizia civilă nr.512/16.11.2011, pronunţată de Tribunalul Dolj s-a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 12828 din 08 iulie 2010. A fost schimbată sentinţa civilă atacată, în sensul că s-a admis acţiunea precizată.
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Craiova, compus din teren în suprafaţă de 950 mp, o casă şi mai multe construcţii anexe amplasate pe acesta.
Examinând sentinţa civilă atacată, prin prisma motivelor de apel si a dispoziţiilor art. 296 codul procedură civilă, tribunalul a reţinut că instanţa de fond a respins acţiunea in revendicare, apreciind ca pârâţii au exercitat asupra imobilului o posesie continuă, neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietari pe o perioadă mai mare de 30 de ani şi că reclamanţilor li se poate opune excepţia dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, dreptul de proprietate al reclamanţilor (proprietari iniţiali) stingându-se concomitent cu naşterea lui în patrimoniul uzucapanţilor (pârâţi), ca o sancţiune a neglijenţei foştilor proprietari care s-au dezinteresat de imobil.
Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Craiova, compus din teren în suprafaţă de 950 mp, o casă şi mai multe construcţii anexe amplasate pe acesta.
Tribunalul, în raport de probele administrate în faza apelului, a constatat că este eronată reţinerea instanţei de fond în sensul că pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin efectul uzucapiunii de 30 ani. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că din declaraţiile martorilor I.I. si S. M. şi actele depuse la dosar în faza apelului rezultă fără dubiu că pârâţii şi autorii lor nu au exercitat o posesie utilă timp de 30 ani în înţelesul art. 1847 codul civil asupra imobilului în litigiu, ci autorii pârâţilor şi ulterior pârâţii au exercitat doar o detenţie precară asupra imobilului, în înţelesul art. 1853 codul civil , ei începând să-l folosească în urma unui ordin de repartiţie emis de autorităţile publice în perioada 1967-1969 autorului S.C-tin, iar o asemenea detenţie nu este suficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Astfel, tribunalul a constatat că martorii I.I. si S.M. au arătat că familia S. a primit de la autorităţile locale imobilul în litigiu, fiindu-le repartizat în urma demolării unui alt imobil ce a aparţinut acestora, iar această stare de fapt este confirmată de înscrisurile depuse de Primăria Craiova, din care rezultă că imobilul în litigiu a figurat la fila de inventar nr. 656/1967 ca fiind vorba de imobil cu dosar cu cereri de locuinţă aprobate şi pentru care au fost emise ordine de repartiţie. Un început de dovada relevant în cauză şi care este de natură să dovedească aceeaşi stare a detenţiei precare îl constituie şi cererea de chemare în judecată formulată în anul 1967 de către autorul părţilor - S. C-tin, în care a făcut referire la faptul că imobilul în litigiu a fost primit de la autorităţile locale prin ordinul de repartiţie nr. 24/1967.
Tribunalul a constatat astfel că în prezenta cauză nu se poate reţine că pârâţii au dobândit vreun drept de proprietate prin efectul uzucapiunii, întrucât stăpânirea materiala a imobilului nu a fost făcută sub nume de proprietari de către pârâţi şi autorii lor, astfel încât tribunalul a constatat că se impune compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi asupra imobilului în litigiu, respectiv actele prezentate de reclamanţi şi sentinţa civilă nr. 2641/2001 a Judecătoriei Craiova invocată de pârâţi. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că în speţă titlul de proprietate al reclamanţilor este mai bine caracterizat şi, deci, dreptul lor de proprietate este preferabil, întrucât reclamanţii sunt moştenitori ai autoarei I. M, care şi-a constituit ca dotă în vederea căsătoriei averea din care face parte şi imobilul în litigiu, imobilul fiind evidenţiat şi în Buletinul Clădirii, în care apare ca titular H. M. (născută I.) fiind schiţată şi construcţia existentă în anul 1948 la aceeaşi adresă, imobilul fiind înscris in evidentele fiscale in perioada 1941- 1969 având ca proprietari si deţinători pe autorii reclamanţilor, aşa cum rezulta din adresa nr. 100141/19.08.2011 emisa de Primăria Craiova ( fila 151 din dosarul de apel). S-a apreciat că aceste înscrisuri sunt suficiente în a dovedi dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, iar aspectul că reclamanţii sunt moştenitorii numitei I. M. şi că au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat prin acţiunea dedusă judecaţii a fost stabilit in mod irevocabil prin decizia de casare nr. 1319/2009 a Tribunalului Dolj, sub acest aspect fiind neîntemeiate susţinerile părţilor din apel în sensul că reclamanţii nu au putut dovedi dreptul de proprietate invocat.
In ceea ce priveşte hotărârea judecătoreasca invocată de pârâţi ca titlu de proprietate, tribunalul a constatat în primul rând că aceasta nu le este opozabilă reclamanţilor, aceştia nefiind părţi în dosarul finalizat cu hotărârea respectivă, iar pe de altă parte nu poate constitui un titlu mai bine caracterizat întrucât în speţă nu s-a făcut dovada preluării în mod valabil de către stat sau autoritatea locală - Primăria Craiova a imobilului în litigiu, de la autorii reclamanţilor, pentru a se pune problema transmiterii valabile a unui drept de proprietate în patrimoniul pârâţilor ca efect al sentinţei civile nr. 2641/2001, pronunţată în contradictoriu cu Primăria Mun. Craiova.
Pentru considerentele expuse tribunalul a admis apelul şi a schimbat sentinţa civilă atacată în sensul admiterii acţiunii în revendicare, aşa cum a fost precizată.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii S. D. şi S. V. D, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenţii pârâţi au susţinut în esenţă că la filele 142, 143, 148-165, 167-169 din dosarul de fond se găsesc depuse înscrisuri care susţin declaraţiile martorilor şi apărările pârâţilor, cum că s-au comportat ca adevăraţi proprietari, respectiv au introdus reţeaua de gaze în 1971, au executat lucrări de construcţie în 1974, au plătit impozit pentru imobile. La fila 152 dosar apel există adresa 100141/19.08.2011 emisă de Primăria Craiova prin care se învederează că aceasta „nu a atribuit prin vreun titlu folosinţa imobilului în litigiu către terţe persoane”, aspect ce nu a fost reţinut în considerentele deciziei recurate.
În mod greşit s-a reţinut că recurenţii pârâţi ar fi fost detentori precari ai bunului. Susţinerea instanţei de apel cum că autorul S.C-tin ar fi primit un ordin de repartiţie pentru a locui în casa revendicată nu are la bază probe concludente şi pertinente. Nu există depus la dosar ordinul de repartiţie. Restul înscrisurilor depuse de Primăria Craiova nu sunt concludente.
Nu s-a făcut dovada detenţiei precare exercitate de autor, respectiv nu s-a depus un contract de închiriere, încheiat de autorul S. C-tin cu Primăria. Precaritatea nu se prezumă, reclamanţii trebuiau să facă dovada că posesiunea este precară. În caz de îndoială, legea presupune că posesorul posedă pentru sine (art.1854 cod civil vechi).
Nu s-a cercetat de către instanţă dacă a existat un contract de închiriere, durata acestuia, obiectul închirierii. Dacă s-ar fi încheiat un contract de închiriere în 1967 acesta, conform Decr.78/1952, ar fi expirat în 1970. Nu s-a verificat dacă autorul S. C-tin a continuat să exercite o posesie asupra construcţiei şi după 1970.
Referitor la terenul aferent construcţiei, de asemenea, nu s-a analizat titlul cu care a fost deţinut de S. C-tin. În baza Decretului 78/1992 închirierea viza numai clădirile de locuit.
Pentru ipoteza în care ar exista în realitate un ordin de repartiţie emis pe numele autorului, concluzia care se impune, neanalizată de tribunal, este aceea că imobilul s-ar fi aflat în proprietatea şi la dispoziţia autorităţilor locale, singurele în măsură să dispună asupra închirierilor de locuinţe; foştii proprietari ar fi trebuit să fi fost expropriaţi. Nu s-a dovedit existenţa unor raporturi de locaţiune şi faptul că s-ar fi plătit chirie.
Au fost încălcate dispoziţiile art.1858 pct.2 şi 4 din vechiul Cod Civil privitoare la cazurile de intervertire a precarităţii în posesie utilă. Dacă s-a reţinut că autorul a chemat în judecată în 1967 pe prezumtivii proprietari, această cerere trebuia calificată ca o negare a dreptului celui de la care deţinea lucrul (art.1858 pct.2), ceea ce echivala cu intervertirea precarităţii în posesie utilă.
Totodată, transmisiunea lucrului cu titlu universal de către detentor către succesorul de bună credinţă (art.1858 pct.4 din vechiul Cod Civil) este o altă situaţie de intervertire a precarităţii. În anul 1996 autorul S. C-tin a decedat. Recurenţii pârâţi au acceptat succesiunea tatălui, fiind moştenitori de bună credinţă. În anul 2000 a fost promovată acţiune în instanţă pentru constatarea dreptului de proprietate.
Recursul urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse.
Recurenţii pârâţi au contestat în recurs faptul că cererea de chemare în judecată din 1967 ar emana de la autorul lor S. C-tin, negând valoarea probatorie a acestui înscris cu motivarea că este depusă o copie ce nu poartă menţiunea conformităţii cu originalul, nesemnată şi nedatată. Aceste susţineri, respectiv lipsa forţei probante a înscrisului menţionat, nu pot fi primite din următoarele considerente.
Este cert în cauză faptul că autorii recurenţilor pârâţi au intrat şi locuit în imobilul în litigiu începând, aproximativ, cu anul 1967. Autoarea I.M., cu privire la care este dovedit că ocupa anterior imobilul în litigiu, a decedat la 11 decembrie 1966.
Întrucât dreptul de proprietate cu privire la imobil aparţinea, cum s-a stabilit deja irevocabil în cauză, autorilor intimaţilor reclamanţi, se impunea a se lămuri cu ce titlu a intrat autorul S. C-tin şi soţia acestuia în imobil. Sub acest aspect martorii audiaţi la cererea intimaţilor reclamanţi au declarat că această intrare s-a făcut în calitate de chiriaşi.
Existenţa pe rolul Judecătoriei Craiova în anul 1967 a unui litigiu în care autorul S. C-tin a avut calitatea de reclamant a fost dovedită în cauză prin depunerea la dosar de copii certificate ca fiind conforme cu originalul după opisul alfabetic al instanţei (registru în care se menţionează, în ordine alfabetică, numele tuturor persoanelor care au litigii pe rolul instanţei) şi după registrul informativ. Recurenţii pârâţi nu a susţinut şi dovedit faptul că respectivul litigiu a avut un alt obiect decât cererea de chemare în judecată depusă în copie (informă) la dosar. În lipsa oricăror susţineri ale recurenţilor pârâţi şi probatorii privind obiectul litigiului ce s-a aflat pe rolul Judecătoriei Craiova în anul 1967, în mod just instanţa de apel a prezumat că sesizarea instanţei în respectivul litigiu s-a făcut prin cererea de chemare în judecată depusă în copie la dosar, dând forţă relevantă respectivului înscris numai ca urmare a coroborării lui cu alte probatorii administrate.
Pe cale de consecinţă, din conţinutul aceluiaşi înscris, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că autorul S.C-tin a intrat în imobil în calitate de chiriaş, în baza unui ordin de repartiţie, deşi o copie după acest ordin nu a fost depusă la dosar.
Adresa nr. 100141/19.08.2011 emisă de Primăria Craiova, invocată prin motivele de recurs, prin care se învederează că aceasta „nu a atribuit prin vreun titlu folosinţa imobilului în litigiu către terţe persoane”, este lipsită de forţă probantă câtă vreme din alte înscrisuri depuse la dosar, ce emană de la autorităţile locale sau unităţi specializate ale acestora, rezultă că documentele întocmite în perioada anilor 1970 referitor la repartizarea/închirierea locuinţelor au fost date la topit, întrucât au avut termen de arhivare de 10 ani.
Se impune precizarea că în sprijinul concluziei instanţei de apel privind calitatea de chiriaşi a autorului S. C-tin şi soţiei acestuia la data intrării în imobil vine şi faptul că recurenţii pârâţi nu au făcut nici un fel de susţineri şi probatorii privind temeiul în care, nefiind proprietari ai imobilului, autorul S. C-tin şi soţia acestuia au început să locuiască în imobil.
Calitatea de chiriaşi în imobil a autorului S. C-tin şi a soţiei acestuia în baza unui ordin de repartiţie emis de autorităţile locale din perioada respectivă nu duce în mod automat la concluzia (pe calea unei prezumţii simple) că autorii intimaţilor pârâţi nu mai erau proprietarii imobilului, cum susţin recurenţii pârâţi prin motivele de recurs. În perioada respectivă se afla în vigoare Decretul nr. 78/1952, decret menţionat în cererea de chemare în judecată din 1967. Conform acestui decret ordine de repartiţie se emiteau şi pentru locuinţe aflate în proprietatea privată.
Fiind dovedit în cauză faptul că autorul S. C-tin şi soţia acestuia au început a folosi imobilul în calitate de chiriaşi (detentori precari), sunt incidente în cauză prevederile art. 1855 codul civil, în conformitate cu care „când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie”. În raport de aceste prevederi legale revine recurenţilor pârâţi sarcina de a dovedi că au fost făcute acte de intervertire a posesiei şi că posesia care a curs după intervertire întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a opera prescripţia achizitivă. Sub acest aspect, deci, sunt eronate susţinerile recurenţilor pârâţi în sensul că revenea intimaţilor reclamanţi sarcina probei în dovedirea stăpânirii în continuare a imobilului de către S. C-tin şi soţia acestuia în calitate de chiriaşi.
Actele prin care poate fi intervertită posesia sunt reglementate expres şi limitativ de lege în art.1858 codul civil, respectiv: când deţinătorul lucrului primeşte cu bună-credinţă de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului ce deţine; când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său; când deţinătorul strămută posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credinţă; când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credinţă.
Niciuna dintre situaţiile reglementate de lege nu este incidentă în cauză, astfel cum rezultă din analiza situaţiilor de intervertire invocate de recurenţii pârâţi în motivarea recursului:
A. - cererea de chemare în judecată din 1967 a unei părţi din autorii intimaţilor reclamanţi nu poate fi calificată ca o negare a dreptului de proprietate al acestora (cazul de intervertire prevăzut de art.1858 pct.2), deoarece prin cererea menţionată nu s-a contestat dreptul de proprietate al autorilor intimaţilor reclamanţi ci s-a solicitat obligarea acestora de a le permite folosirea imobilului în urma faptului că acesta le-a fost repartizat printr-un ordin emis în temeiul decretului nr. 78/1952 (deci să le fie respectat dreptul ce decurgea din calitatea lor de chiriaşi);
B. - nu pot fi reţinute că fac dovada intervertirii posesiei nici înscrisurile, depuse în copii, referitoare la introducerea gazelor naturale în imobil, aflate la filele 148 - 167 din dosarul de fond întocmit în rejudecare, lucrare care s-a executat în anul 1974.
Astfel, la fila 148 este depusă aprobare pentru consum gaze, în anul 1971, pe numele S.C-tin din Craiova.
Conform înştiinţării referitoare la aprobarea cererii de consum gaze, pentru întocmirea documentaţiei era necesară şi copie după actul de proprietate; pentru imobilele proprietate de stat era necesară o adeverinţă de la ICFL prin care era dat acordul pentru instalare gaze. În borderoul (fila 150) ce a însoţit documentaţia întocmită se menţionează că se depune „copie aprobare cotă gaze”. Acest înscris („copie aprobare cotă gaze”, act ce - conform înscrisului de la fila 148, emis de IGO - trebuia emis de ICFL) este singurul act care lipseşte, nefiind depus la dosar, din cele menţionate în borderoul ce a însoţit proiectul întocmit pentru executarea instalaţiei necesară alimentării cu gaze. Nu se justifică de ce nu s-a depus.
Documentaţia menţionată (şi întreaga activitate de introducere a gazelor naturale în imobil), prin faptul că autorul recurenţilor nu a probat la acea dată că posedă pentru sine, nu constituie o probă concludentă în demostrarea intervenirii intervertirii posesiei;
C. - nici pentru eventualele lucrări de reparaţii efectuate la imobil nu s-a făcut dovada de către recurenţii pârâţi că autorul S. C-tin şi soţia acestuia au acţionat în numele şi interesul lor, că s-au erijat în adevăraţii proprietari ai bunului;
D. - o probă pertinentă şi concludentă prin prisma art.1858 codul civil, o putea constitui aspectul că în 1986 autorul S. C-tin figura cu rol fiscal pentru impozit pe clădiri, ştiut fiind faptul că obligaţia de a achita impozit în perioada respectivă revenea persoanei care se pretindea proprietar al bunului.
Nu rezultă din înscrisuri, însă, care a fost imobilul - clădire pentru care s-a stabilit obligaţia autorului de a achita impozit. Dacă s-ar reţine că acest înscris se referă la imobilul în litigiu, situaţie în care ar face dovada intervertirii posesiei exercitate cu privire la acesta, este important de subliniat faptul că această dovadă se face începând cu anul 1986. Astfel fiind, din acest moment curge termenul de prescripţie achizitivă. Acest termen, în lipsa invocării şi probării unui just titlu cu privire la imobil în condiţiile art. 1895, 1896 Cod civil (pentru a opera uzucapiunea de scurtă durată), urma să se împlinească abia în 2016, nefiind împlinit încă;
E. - cât priveşte buna-credinţă a recurenţilor pârâţi la data transmiterii universale a succesiunii autorului S. C-tin aceasta nu poate fi reţinută câtă vreme nu s-a făcut dovada existenţei la acea dată a unui înscris care să fi atestat dreptul de proprietate al autorului cu privire la acest bun. În lipsa bunei credinţe intervertirea posesiei nu a putut opera nici începând cu anul 1996, anul deschiderii succesiunii autorului S. C-tin.
Cât priveşte valoarea probantă în cauză a sentinţei civile nr. 2641/2001 pronunţată de Judecătoria Craiova (prin care s-a constatat dobândit dreptul de proprietate de către recurenţii pârâţi pe calea uzucapiunii de lungă durată, în contradictoriu cu Primăria Mun. Craiova), în mod just s-a apreciat de către instanţa de apel, pe de o parte, că acea hotărâre nu este opozabilă intimaţilor reclamanţi (întrucât nu au fost părţi în litigiu), şi , pe de altă parte, că recurenţii pârâţi nu au putut dobândi dreptul de proprietate deoarece titularul acestui drept nu era persoana chemată în judecată în acel litigiu de către recurenţii pârâţi (Primăria Craiova, unitatea administrativ-teritorială sau statul român), ci intimaţii reclamanţi.
Verificându-se în contradictoriu cu adevăraţii proprietari, în litigiul de faţă, susţinerile recurenţilor pârâţi referitoare la dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii s-a constatat în mod just că aceste susţineri, în realitate, nu se verifică.
În raport de cele expuse, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă urmează a fi respinse recursurile declarate în cauză.
(Decizia nr. 10867 din 14 noiembrie 2012 - Secţia I civilă, rezumat judecător Paraschiva Belulescu)
| ← Demolări. Opozabilitatea obligaţiei de demolare a... | Proprietate intelectuală. Brevet de invenţie. Neplata taxei... → |
|---|
