Despăgubiri. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii 247/2005.
| Comentarii |
|
Calitate procesuală recunoscută de Legea 10/2001 autorităţilor locale doar în procedura de constatare a calităţii de persoană îndreptăţită a fostului proprietar al imobilului preluat de stat şi de constatare a tipului de măsuri reparatorii cuvenite.
In condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii 247/2005 acordarea măsurilor reparatorii se face după urmarea unei proceduri cu caracter special, neexistând posibilitatea plăţii directe, din conturile unităţilor deţinătoare, a sumelor de bani calculate de instanţă ca fiind corespondentul valorii imobilului preluat abuziv de stat şi pentru care s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii. Independent de împrejurarea că dreptul la măsuri reparatorii şi întinderea acestora s-au stabilit pe cale administrativă sau în urma exercitării controlului judecătoresc, în raport de Titlul VII din Legea 247/2005, despăgubirile acordate vor urma procedura prevăzută în capitolul III, în sensul că se vor converti în titluri de despăgubiri ce se acordă de Comisia Centrală.
Prin sentinţa civilă nr. 15 din 26.01.2012, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul T.M în contradictoriu cu pârâţii Primăria Comunei Galicea Mare şi Primarul Comunei Galicea Mare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul este beneficiarul Sentinţei civile nr.196/2009 a Tribunalului Dolj, sentinţa modificata parţial prin Decizia civila nr. 266/2009 a Curţii de Apel Craiova - Secţia I Civilă, ambele irevocabile prin respingerea recursului la data de 20.05.2010.
Prin dispozitivul hotărârii amintite s-a stabilit dreptul reclamantului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 84.500 RON pentru preluarea şi demolarea de către stat a unui imobil casa aparţinând reclamantului.
Îndreptăţirea reclamantului la a primi despăgubiri în suma stabilita de instanţa s-a constatat în considerarea art. 2 lit.d Legea 10/2001 în forma în vigoare la acel moment.
Prin acţiune reclamantul a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 510/2011 a Primarului Comuna Galicea Mare, obligarea Primăriei comunei Galicea Mare şi a Primarului Comunei Galicea Mare la plata sumei de 84.500 lei, sau, în subsidiar, la obligarea acestora la emiterea unei decizii de plata a despăgubirilor stabilite prin hotărâre, precum şi obligarea celor doi pârâţi la plata de daune în cuantum de 4000 euro.
Fata de obiectul cauzei, instanţa a constatat următoarele:
Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor şi nu autorităţile locale - pârâţii din speţă - este competentă a emite actele finale de acordare a despăgubirilor băneşti, legea nestabilind nici o obligaţie în acest sens în sarcina autorităţilor locale.
De asemenea, pentru aceleaşi motive, instanţa a reţinut ca autorităţile locale nu pot fi obligate a efectua în mod direct plata despăgubirilor băneşti stabilite prin hotărâre în favoarea reclamantului, modalitatea de efectuare a acestei plăţi fiind reglementată prin lege specială şi pe calea unei proceduri speciale. De altfel, plata titlurilor de plata - când beneficiarul despăgubirilor băneşti a optat pentru emiterea de titluri de plata - a fost suspendata prin art. III OUG 62/2010 pentru o perioada de 2 ani, încă în derulare.
Pârâţii cauzei au doar obligaţia instituită de textele legale citate mai sus de a înainta dosarul de notificare cu ordinele sau dispoziţiile adoptate de ei şi cu hotărârea instanţei de judecata, de menţinere, sau, după caz, de modificare a ordinelor mai sus amintite, - în cazul în care aceste ordine sau dispoziţii au fost atacate în instanţa - în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a ordinelor sau dispoziţiilor menţionate mai sus - sau, în cazul în care actele de autoritate au fost atacate în instanţă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti - către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor..
În acest sens şi în executarea acestei obligaţii, precum şi în executarea hotărârilor judecătoreşti de care se prevalează reclamantul, autorităţile locale au emis dispoziţia atacată, dispoziţie prin care au constatat, conform Sentinţei civile nr. 196/2009 a Tribunalului Dolj, aşa cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 266/2009 a Curţii de Apel Craiova - Secţia I Civila, îndreptăţirea reclamantului la a primi despăgubiri în cuantumul menţionat în hotărâri şi au dispus înaintarea dosarului de notificare, împreună cu hotărârile judecătoreşti amintite, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Decizia contestata este emisa, deci, în mod corect, fiind singurul act care putea fi emis de către pârâţi în executarea sentinţei civile de care beneficiază reclamantul, fiind dat de lege -art. 26 al. 1 Legea 10/2001 republicată şi modificată - în competenţa lor.
În ce priveşte daunele solicitate, instanţa a constatat, faţă de cele reţinute mai sus, ca şi acest capăt de cerere este neîntemeiat.
Astfel, de vreme ce pârâţii nu sunt competenţi de a emite decizia de plata a sumei de 84.500 lei, sau de a efectua plata sumei menţionate către reclamant, aceştia nu aveau nici obligaţia legala de a efectua vreunul din aceste doua acte juridice, astfel încât nu au săvârşit nici o fapta ilicita prin nerealizarea lor.
Ca urmare, în cauza nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 - 999 cod civil pentru acordarea de daune în favoarea reclamantului, pârâţii nefăcându-se vinovaţi de săvârşirea în detrimentul acestuia a faptei ilicite constând în întârzierea de a efectua plata sumei de bani cerute sau în întârzierea emiterii deciziei de plata a aceleiaşi sume de bani.
Întrucât reclamantul a invocat ca temei de fapt al angajării răspunderii delictuale împrejurarea întârzierii la plata a sumei sau a emiterii deciziei de plata, şi având în vedere şi considerentele anterioare, acest capăt de cerere s-a apreciat a fi neîntemeiat şi s-a respins ca atare.
Fata de cele de mai sus, instanţa a respins în totalitate acţiunea formulata ca fiind neîntemeiata.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul,criticând-o pentru nelegalitate.
A susţinut că hotărârea Tribunalului este nemotivată, în condiţiile art.261 alin.1 Cod procedură civilă, astfel încât este lovită de nulitate, în condiţiile art. 105 alin.2 Cod procedură civilă iar împotriva sa nu se poate exercita controlul judiciar.
O a doua critică a constat în încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii 10/2001, ceea ce atrage incidenţa motivului de modificare reglementat de art.304 pct.9 Cod procedură civilă. În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că, din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 10,16, şi 22 alin.3 din Legea 247/2005 rezultă fără dubiu că , în situaţia în care unitatea deţinătoare este identificată, aceasta are obligaţia de a acorda despăgubirile, şi nu Statul Român prin ANRP.
Recurentul a mai susţinut şi motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct.7 Cod procedură civilă, arătând că prima instanţă a invocat în motivarea hotărârii texte de lege inaplicabile la speţa dedusă judecăţii , ignorând faptul că, în cauză, cuantumul final al despăgubirilor a fost stabilit de instanţa de judecată, în procedura Legii 10/2001.
S-a mai arătat că instanţa a nesocotit autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr.196/2009 a Tribunalului Dolj şi a deciziei civile nr. 266/2009 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a tranşat în mod irevocabil faptul că imobilul a fost demolat şi preluat abuziv de fostul Sfat Popular, actuala Primăria comuna Galicea Mare, şi nu de Statul român, astfel că nu poate fi acesta din urmă obligat la despăgubiri.
S-a criticat şi soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 400 euro, reprezentând daune pentru neexecutarea obligaţiei de plată a despăgubirilor.
Recursul este nefondat, şi se va respinge, pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr.196/26 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Dolj, modificată în parte prin decizia civilă nr. 266/21.10.2009 a Curţii de Apel Craiova, şi rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei civile nr.3158/20.05.2010 a ÎCCJ, s-a constatat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria comuna Galicea Mare şi Primarul comuna Galicea Mare, că reclamantul TM este îndreptăţit la acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor pentru imobilul demolat, în cuantum de 84.500 lei .
Titlul executoriu a fost pronunţat în materia Legii 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii mai susmenţionaţi, însă, aşa cum se observă din simpla lecturare a dispozitivului s.c. nr. 196/26.05.2009 a Tribunalului Dolj şi al deciziei civile nr.266/21.10.2009 a Curţii de Apel
Craiova, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, cei doi pârâţi nu au fost obligaţi efectiv la plata către reclamant a vreunei sume de bani, ci doar s-a constatat îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor băneşti.
În condiţiile art. 16 din Titlul VII al Legii 247/2005, text în vigoare la data pronunţării deciziei ce constituie titlu executoriu invocat în cauza de faţă, acordarea măsurilor reparatorii se face după urmarea unei proceduri cu caracter special, neexistând posibilitatea plăţii directe, din conturile unităţilor deţinătoare, a sumelor de bani calculate de instanţă ca fiind corespondentul valorii imobilului preluat abuziv de stat şi pentru care s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii.
Legea 247/2005, ale cărei dispoziţii sunt de imediată aplicare, stabileşte regimul plăţii tuturor despăgubirilor rezultate din prevederile ei, indiferent de forma în care au fost acordate.
Aceasta înseamnă că, independent de împrejurarea că dreptul la măsuri reparatorii şi întinderea acestora s-au stabilit pe cale administrativă sau în urma exercitării controlului judecătoresc, în raport de Titlul VII din Legea 247/2005, despăgubirile acordate vor urma procedura prevăzută în capitolul III, în sensul că se vor converti în titluri de despăgubiri ce se acordă de Comisia Centrală.
A susţine că în prezent ar exista calea acţiunii directe împotriva unităţii deţinătoare, ce a stat ca pârât în procesul promovat potrivit Legii 10/2001, în cadrul căreia să se pretindă plata de către aceasta a unor despăgubiri băneşti înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudenţă stabilită (şi previzibilă), iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin norme speciale, prin intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri (cu consecinţe pe planul jurisprudenţei instanţei de contencios european în sensul încălcării art. 6 din CEDO).
Altfel spus, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competenţa unui organ administrativ - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor -, în favoarea unei proceduri de drept comun, care presupune cu necesitate existenţa unui titlu executoriu prin care o parte este obligată expres să plătească unei alte părţi o sumă de bani.
Or, punând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor (în speţă, o sumă de bani plătită de unitatea deţinătoare) instanţa de judecată şi-ar aroga o funcţie normativă, creând reguli de drept, ceea ce este incompatibil cu funcţia generală a instanţei.
In acest context, creditorul nu poate cere suprimarea unei proceduri judiciare legale, în cadrul căreia se pot valorifica pretenţiile legate de despăgubiri, şi plata directă a unei sume de bani de către pârâţii care nu au calitatea legală de debitori ai obligaţiei de plată, ei având calitate procesuală recunoscută de Legea 10/2001 doar în procedura de constatare a calităţii de persoană îndreptăţită a fostului proprietar al imobilului preluat de stat şi de constatare a tipului de măsuri reparatorii cuvenite.
Cererea directă având ca obiect în despăgubiri nu-şi poate avea temei suficient nici în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie europeană, deoarece dreptul invocat face obiectul unei proceduri speciale, iar reclamantul nu este titularul unei creanţe suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă faţă de persoane cărora legea nu le stabileşte obligaţia de plată.
Instituirea unei proceduri speciale de plată conform Legii 247/2005 nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO, câtă vreme ea este supusă controlului judiciar al instanţei de contencios administrativ.
În aprecierea legalităţii demersului reclamantului, trebuie observate precizările şi distincţiile făcute deja prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a ÎCCJ, referitoare la raportul dintre legea specială şi cea generală , ajungându-se la concluzia că nu poate fi ocolită calea reglementată de legea specială nr. 247/2005, şi ales dreptul comun pentru executarea dreptului creditoarei la măsuri reparatorii prin echivalent.
Recurentul este în eroare cu privire la calitatea pasivă a statului în litigiile grefate pe dispoziţiile Legii 10/2001, făcând confuzie între calitatea procesuală pasivă în contestaţiile sau acţiunile prin care se tinde la recunoaşterea sau constatarea îndreptăţirii la acordarea de măsuri reparatorii, şi cele prin care se urmăreşte încasarea efectivă a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr.196/26.05.2009 a Tribunalului Dolj şi a deciziei civile nr.266/21.10.2009 a Curţii de Apel Craiova, obligaţia de plată a despăgubirilor derivând din dispoziţii legale imperative care au instituit o procedură specială în sarcina organismelor abilitate, şi nu din dispozitivul titlurilor executorii, prin care s-a constatat doar îndreptăţirea la măsuri reparatorii, fără a se institui o obligaţie expresă de plată.
Concluzia care se impune este aceea că pârâţii Primăria comuna Galicea Mare şi Primarul com. Galicea Mare nu au faţă de recurent calitatea de debitori, şi că recurentul are la îndemână procedura specială prevăzută de art. 16 şi urm. din Legea 247/2005 pentru a intra în posesia sumelor de bani ce i se cuvin pentru imobilul ce a făcut obiectul Legii 10/2001.
Cât priveşte critica referitoare la nemotivarea sentinţei recurate, aceasta este nefondată. Din observarea considerentelor rezultă că sunt respectate exigenţele impuse de art. 261 pct.5 Cod procedură civilă, constând în expunerea argumentelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat apărările şi unele cereri ale părţilor, ceastă componentă a dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de art.6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind satisfăcută.
Hotărârea Tribunalului nu cuprinde motive străine de natura pricinii, astfel că nu sunt incidente prevederile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, considerentele de fapt şi textele legale invocate fiind pe deplin concordante cu obiectul cererii deduse judecăţii.
Cum s-a reţinut că pârâtele Primăria comunei Galicea Mare şi Primarului Comunei Galicea Mare nu le revin atribuţii cu privire la obligaţia principală, este evident că nu au culpă pentru inacţiunea Statului, care nu a întreprins demersuri în vederea plăţii despăgubirilor acordate reclamantului ,într-un termen rezonabil, astfel că în mod corect a fost respins şi capătul de cerere accesoriu având ca obiect plata de daune interese compensatorii.
Faţă de considerentele care preced, Curtea apreciază că nu este incident niciunul din motivele de casare sau modificare invocate de recurentul reclamant şi că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, astfel că, potrivit art.304 1şi 312 pct.1 Cod procedură civilă, recursul declarat se va respinge ca nefondat.
(Decizia nr. 6193/14 mai 2012- Secţia I civilă - rezumat judecător Emilia Bălteanu)
| ← Despăgubiri. Contracte. Proprietate privată. | Proprietate privată. Proprietate publică. → |
|---|
