Excepţie de necompetenţă materială a secţiei. Natura litigiului. Despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin acte de concurenţă neloială
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 2346 din 30 septembrie 2010
Prin cererea înregistrată iniţial la Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş, reclamanta S.C. E.R. S.R.L. Baia Mare l-a chemat în judecată pe pârâtul Z.V., solicitând obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauza reclamantei prin acte de concurenţă neloială exercitate în perioada când avea calitate de asociat, dar, în acelaşi timp, a încheiat contracte, deturnând clientela, în favoarea unei societăţi concurente, al cărei director executiv era.
Prin încheierea civilă nr. 314 din 11 februarie 2009, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş a transpus cauza Secţiei Civile a aceluiaşi tribunal, pe motiv că răspunderea pârâtului este una civilă delictuală, în sensul art. 998 C. Civ., neavând relevanţă împrejurarea că pârâtul a săvârşit actele de concurenţă în perioada când era asociat administrator al reclamantei, în condiţiile în care, pentru săvârşirea acestor fapte, nu avea un mandat din partea reclamantei, aşadar, răspunderea sa nu este una contractuală, derivând din mandat.
Prin sentinţa civilă nr. 780 din 13.05.2010 a Tribunalului Maramureş, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Z.V. şi în consecinţă, a fost respinsă ca prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamanta SC E.R. SRL, pentru despăgubiri rezultând din acte de concurenţă neloială.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin acţiunea care face obiectul prezentului dosar, reclamanta SC E.R. SRL a solicitat obligarea pârâtului Z.V. la plata unor daune materiale şi morale către aceasta având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 940/28 septembrie 2005, pronunţată în dosar nr. 3545/2004, devenit 129/100/2004 al Tribunalului Maramureş, rămasă irevocabilă, acesta a fost exclus din societatea petentă pentru acte de concurenţă neloială.
În justificarea cererii, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1, 3, 4 şi 9 din Legea nr. 11/1991.
Pârâtul Z.V. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 11/1991.
Reclamanta a solicitat respingerea excepţiei, raportat la împrejurarea că faptele prejudiciabile ale pârâtului s-au desfăşurat în timp, succesiv şi continuu, producându-se într-o perioadă începând cu data la care pârâtul a deţinut funcţia de director la societatea concurentă SC Group Confortline SRL şi derulându-se pe tot parcursul activităţii societăţii.
Dreptul la acţiune invocat de către reclamanta SC E.R. SRL ca şi temei legal, respectiv prevederile articolului 9 din legea mai sus menţionată, se prescrie într-un an de la data de la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi cel care a cauzat-o. Reclamanta susţine, atât prin actele depuse la dosar, cât şi prin motivarea acţiunii, raportându-se la situaţiile financiare ale societăţii, ulterior anului 2003, că a înregistrat pierderi datorită deturnării clientelei către o societate concurentă, prin activităţile ilicite ale pârâtului.
Faţă de susţinerile reclamantei, calculul termenului de prescripţiei începe să curgă începând cu anul 2004, acela fiind momentul când reclamanta a luat la cunoştinţă că pârâtul i-a cauzat o pagubă respectiv cel mai târziu la data introducerii acţiunii în dosar nr.3545/2004, devenit 129/100/2004, ca fiind acela de 15.07.2004.
În cuprinsul acelui dosar, acţiunea a fost formulată, solicitându-se, la pct. 2, ”obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru daunele pricinuite prin acte frauduloase şi de concurenţă neloială”.
Ulterior, acţiunea a fost precizată, menţinându-se numai capetele de cerere vizând excluderea pârâtului, dosar nr.129/100/2004.
În consecinţă, faţă de textul legal, termenul de un an începe să curgă de la data de 15.07.2004 şi s-a împlinit în data de 16.07.2005. Faţă de aceste aspecte, promovarea prezentei acţiuni în data de 19.08.2008 este în afara termenului de prescripţie.
În cauza de faţă, termenul de prescripţie este de 1 an de la momentul naşterii dreptului la acţiune, acesta fiind un termen de prescripţie. În acest sens, trebuie să se facă diferenţa între momentul în care se naşte dreptul la repararea prejudiciului suferit (acest moment fiind anul 2003) şi momentul în care se naşte dreptul la acţiune. Faţă de acest moment al naşterii dreptului la acţiune trebuie calculat termenul de prescripţie care începe să curgă din momentul în care persoana păgubită a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea sau momentul în care deşi nu a cunoscut paguba şi autorul ei, trebuie să le cunoască. Momentul comiterii faptei ilicite este un moment obiectiv, dar legiuitorul a stabilit ca moment al începerii curgerii prescripţiei un moment subiectiv şi anume data când a luat sau trebuia să ia cunoştinţă de pagubă şi de autor. Raportat la acest lucru, termenul prevăzut de Legea nr. 11/1991 în articolul 12 este de 1 an, şi a început să curgă din momentul introducerii acţiunii din dosarul nr. 3545/2004, dosar devenit 129/100/2004. Aşadar, această dată de 15.07.2004 reprezintă momentul de început al termenului de prescripţie. În aceste condiţii, dreptul la acţiune în cauza de faţă s-a prescris în 16.07.2005.
În speţă, nu este aplicabil termenul de 3 ani prevăzut în teza a doua a articolului 12 din Legea nr. 11/1991, deoarece acest termen nu este unul de prescripţie, la fel ca termenul de 1 an prevăzut în prima teză, ci un termen de decădere din dreptul de a mai introduce o acţiune în justiţie pentru fapta săvârşită de pârât.
Încercarea reclamantei de a justifica termenul ca fiind unul „continuu”, nu a putut fi primită, în condiţiile în care se cunoaşte paguba şi autorul, termenul aplicabil este clar ca fiind de 1 an, eventual momentul curgerii acestuia poate fi decalat, până la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 940/28 septembrie 2005, pronunţată în dosarul nr.3545/2004, devenit 129/100/2004 al Tribunalului Maramureş, ca moment al cunoaşterii pagubei şi a persoanei care a produs-o.
Oricum, chiar şi în aceste condiţii termenul de prescripţie este împlinit la data promovării acţiunii prezente.
Chiar dacă s-ar aprecia că, în cauză, ar putea curge termenul de decădere de 3 ani de la data săvârşirii faptei, având în vedere că, în cuprinsul dosarului nr. 129/100/2004, sunt invocate aspecte de concurenţă neloială săvârşite anterior introducerii cererii respectiv 15.07.2004, termenul este depăşit, acesta împlinindu-se în anul 2007
Împotriva acestei sentinţe, a declarat în termen legal apel reclamanta, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Secţiei comerciale, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş.
În motivarea recursului ei, reclamanta învederează că acţiunea are caracter accesoriu celei prin care s-a solicitat excluderea pârâtului din societate, fiind vorba de o răspundere delictuală specială stabilită de Legea nr. 11/1991, natura litigiului fiind prin excelenţă una comercială.
Pârâtul a avut calitatea de asociat şi administrator al reclamantei, răspunderea sa fiind una specială, respectiv una convenţională în calitate de administrator şi una delictuală derivând din lege, aplicându-se cu prioritate răspunderea contractuală.
Pârâtul intimat, deşi legal citat, încă din data de 10.08.2010, nu a formulat întâmpinare în termenul prevăzut de art. 1141 alin. 3 Cod proc.civ. şi nu s-a prezentat în
faţa instanţei pentru a pune concluzii, cererea sa de amânare fiind respinsă ca nejustificată raportat la momentul în care a primit citaţia însoţită de motivele de recurs şi timpul pe care l-a avut pentru a-şi pregăti apărarea.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la disp. art. 304 pct. 3 Cod proc.civ., curtea apreciază că acesta este fondat, întrucât, într-adevăr, litigiul are o natură comercială, indiferent de calificarea răspunderii ca fiind una contractuală, derivând din mandatul administratorului sau una delictuală, fiind vorba de un prejudiciu derivând dintr-o faptă ilicită constând în exercitarea unor acte de concurenţă neloială pentru o altă societate, în condiţiile în care, în aceeaşi perioadă de timp, pârâtul avea calitatea de asociat şi administrator la societatea reclamantă.
Textul art. 4 C. Com. vorbeşte nu doar de obligaţii de natură comercială rezultând din acte juridice, ci şi de alte obligaţii, ce pot rezulta din faptele juridice licite sau ilicite săvârşite în cadrul exercitării comerţului.
Reclamantul susţine că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită de pârât în perioada cât era asociat şi administrator al societăţii reclamante, constând în acte de concurenţă neloială, acesta fiind şi motivul excluderii sale din societate şi revocării calităţii de administrator.
Împrejurarea că acţiunea pentru repararea prejudiciului a fost promovată separat de cea privind excluderea din societate nu schimbă natura comercială a litigiului, întrucât aceasta nu depinde de momentul şi calea alese de reclamant pentru a sesiza instanţa.
Având în vedere natura comercială a litigiului, acesta nu trebuia soluţionat de secţia civilă, ci de cea comercială a tribunalului sesizat.
Raportat la jurisprudenţa ÎCCJ în materia conflictului dintre secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe (a se vedea încheierea nr. 7776 din 3 octombrie 2006 a ÎCCJ, citată, adevărat, cu notă critică, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, „Codul de procedură civilă adnotat”, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu 2007, pag. 95-97), curtea apreciază că acesta este un veritabil conflict de competenţă, datorită fazei de tranziţie la înfiinţarea tribunalelor specializate, sensul noţiunii de instanţă fiind nu doar cel avut în vedere de dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci şi cel de secţii specializate şi de complete specializate în cadrul unei secţii, rezultând din dispoziţiile art. 35-41 ale aceleiaşi legi, accesul la o instanţă independentă şi imparţială însemnând şi judecarea de un judecător specializat, nefiind admisibil ca, în situaţia existenţei unui tribunal specializat, cum este Tribunalul comercial Cluj să se pună problema încălcării normelor de competenţă materială, iar, în situaţia existenţei doar a unor secţii specializate, cum este cazul Tribunalului Maramureş sau a unor complete specializate, nu.
Sentinţa obiect al recursului fiind pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială, în temeiul art. 312 alin. 6 rap. la art. 304 pct. 3 C. pr. civ., aceasta va fi casată şi cauza trimisă spre competentă soluţionare Secţiei comerciale, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş.
În rejudecare, instanţa va stabili, în primul rând, valoarea litigiului, pentru verificarea competenţei de a soluţionare a cauzei în primă instanţă, întrucât reclamantul a indicat doar cuantumul daunelor morale ca fiind de 50.000 lei.
Astfel, instanţa va obliga reclamantul să indice valoarea daunelor materiale, nu după efectuarea expertizei, cerere ce a fost încuviinţată de instanţă cu încălcarea prevederilor art. 112 pct. 3 C. pr. civ., ce obligă reclamantul la indicarea valorii obiectului după preţuirea sa, sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 133 alin. 1 C. pr.civ., ci de îndată, în caz contrar, urmând să aplice sancţiunea prev. de art. 133 alin. 1 C. pr. civ. şi să trimită cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă judecătoriei, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. a C. pr.civ., raportat la valoarea daunelor morale.
| ← Legea nr. 10/2001. Competenţa. Măsuri reparatorii prin... | Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare a unei... → |
|---|
