Imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi care a făcut obiectul unui contract de concesiune. Principiul prevalenţei restituirii în natură
| Comentarii |
|
Potrivit principiilor de soluţionare a notificărilor reglementate prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevalenţa restituirii în natură în conformitate cu art. 1, art. 7 şi art. 9 din lege, nu poate fi împiedicată numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare. Cu alte cuvinte, în explicarea mecanismelor de funcţionare a legii, legiuitorul a subliniat impedimentele la restituirea în natură, respectiv, „imposibilitatea” sau „înlăturarea expresă de la aplicarea legii”. Terenul în litigiu, cu privire la care s-a încheiat un contract de concesiune, nu a făcut obiectul niciunei transmisiuni cu titlu oneros şi de asemenea, nu a făcut nici obiectul celorlalte legi cu caracter reparator. Ca atare, „imposibilitatea” restituirii în natură la momentul emiterii dispoziţiei atacate nu exista. Pe de altă parte, terenul restituit pârâţilor nu intră sub incidenţa acelor dispoziţii legale care înlătură expres de la aplicare principiul prevalenţei restituirii în natură. Potrivit art. 7 din Legea nr. 10/2001 de regulă imobilele se restituie în natură. Prin art. 7.1 din Normele metodologie pentru aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001 se arată că „norma prevăzută la alin. (1) al art. 7 din lege consacră principiul restituirii în natură şi numai acolo unde această măsură nu este posibilă urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege (semnificaţia sintagmei „nu este posibilă” este complexă: fie bunul nu mai există, fie acesta a fost înstrăinat)”. În cauza de faţă, imobilul (teren) există şi în prezent şi nu a fost înstrăinat, ca atare, restituirea în natură este posibilă. Întrucât imobilul în litigiu a făcut obiectul unui contract de concesiune, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, care sunt norme cu caracter special şi care reglementează situaţia aparte a imobilelor ce fac obiectul contractelor de locaţiune, concesiune, locaţie de gestiune sau asociere în participaţiune, iar argumentele reclamantei recurente potrivit cărora prin aplicarea art. 14 din Legea nr. 10/2001 s-ar modifica natura contractului şi respectiv a dreptului de concesiune nu pot fi primite având în vedere că operaţiunea legală a subrogării este una posibilă atât sub imperiul Legii nr. 50/1991, cât şi prin prisma Legii nr. 10/2001.
Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 199 din 22 martie 2011
Prin Sentința civilă nr. 248 din 2 martie 2009 Judecătoria Gheorgheni a admis cererea formulată de reclamanta B.C.R. SA în contradictoriu cu pârâții T.M., S.G., S.M., S.M.E., C.M., Primarul Municipiului Gheorgheni, Municipiul Gheorgheni prin Primar; a constatat nulitatea absolută a Dispoziției nr. 437/02.07.2008 emisă de Primarul Municipiului Gheorgheni; a respins cererea pârâților de constatare a nulității absolute parțiale a contractului de concesiune încheiat la 4 august 1992 între Primăria Municipiului Gheorgheni și reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 111/28 octombrie 2009, Tribunalul Harghita a admis apelul declarat de pârâți precum și apelul formulat de Municipiul Gheorgheni și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
Prin Decizia civilă nr. 232/23 martie 2010 Curtea de Apel Târgu. Mureș a admis recursul reclamantei B.C.R. SA, a casat decizia pronunțată de Tribunal și a dispus trimiterea spre rejudecare a apelurilor de către instanța de apel.
Prin Decizia civilă nr. 100 din 20 octombrie 2010, Tribunalul Harghita a admis apelurile declarate și rejudecând cauza a respins acțiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:
Reclamanta B.C.R. SA a invocat, pe fondul cauzei, imposibilitatea restituirii în natură a imobilului de natura teren în favoarea pârâților T.M., S.G., S.M., S.M.E., C.M., întrucât acesta face obiectul contractului de concesiune intrând astfel sub incidența prevederilor art. 1, art. 9, art. 10 alin. (2) și art. 14 din Legea nr. 10/2001.
Criticile pârâților, prin raportare la principiile Legii nr. 10/2001 privitoare la prevalența restituirii în natură, au fost considerate de instanța de apel ca fiind întemeiate.
Noțiunea de teren restituibil în natură a fost interpretată de instanța de apel ca fiind acel teren neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică. Această interpretare a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 10, art. 11 din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a legii.
Nu în ultimul rând s-a reținut, în cuprinsul considerentele deciziei, că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001 reglementează situația specială a imobilelor ce fac obiectul contractelor de locațiune, concesiune, locația gestiunii sau asociere în participațiune în sensul în care noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau a persoanei juridice deținătoare.
Instanța de fond a apreciat, în baza înscrisurilor de la dosar, că, la emiterea Dispoziției atacate nu au fost încălcate prevederi imperative ale Legii nr. 10/2001, ci dimpotrivă s-a respectat caracterul reparatoriu al legii.
Cu referire la anularea contractului de concesiune încheiat între Municipiul Gheorgheni și reclamantă instanța de apel a reținut că art. 11 din Legea nr. 50/1991 nu prevede nicio sancțiune în cazul încălcării acestor dispoziții legale. în atare situație contractul ar putea fi lovit de nulitate relativă iar persoanele îndreptățite, în cauză pârâții, nu se pot plânge de vreo vătămare. Caracterul derizoriu al prețului concesiunii nu poate fi reținut întrucât atât prin contractul de concesiune cât și prin actele adiționale ulteriore acest preț a fost recalculat respectându-se art. 14 din lege.
Cu referire la prevederile art. 19 din Legea nr. 50/1991, în forma în vigoare la data încheierii contractului, instanța de apel a reținut că durata contractului de concesiune, având în vedere obiectivul ce urma să se construiască, nu putea fi decât una limitată în timp întrucât mențiunea „pe durata existenței construcției” viza doar situația construirii de locuințe.
Apreciind asupra celor de mai sus instanța de apel s-a pronunțat în sensul arătat.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta B.C.R. SA.
Recurenta a invocat în drept prevederile art. 304 pct.9 C.proc.civ.
în dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat recurenta reclamantă a arătat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparație stabilind regula restituirii în natură dar și excepțiile, de strictă interpretare, de la aceasta.
Astfel fiind, potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, în situația construcțiilor noi autorizate, persoana îndreptățită va putea obține restituirea în natura a părții de teren rămasă liberă iar pentru suprafața de teren ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale sau altor amenajări de utilitate publică măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
în opinia recurentei din interpretarea art. 14 raportat la art. 6 și art. 10 din Legea nr. 10/2001 se desprinde un conținut specific pentru noțiunea de „imobil”, noțiune căreia trebuie să se circumscrie celelalte prevederi ale legii. în acest sens, potrivit art. 6 din lege, prin imobile […] se înțeleg terenurile cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
Prin art. 14 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a avut în vedere aceeași noțiune de „imobile” și în nici un caz terenuri cu construcții noi edificate conform autorizațiilor administrative, terenuri ce nu pot face obiect al restituirii în natură.
în aceste condiții recurenta a subliniat că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (1) din aceiași lege.
în altă ordine de idei recurenta a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 50/1991, dreptul de concesiune este un drept real. Prin dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001 acest drept real devine un simplu drept de creanță astfel că subrogarea dispusă de legiuitor ar conduce la modificarea naturii contractului și ar transforma dreptul real al concesionarului asupra bunului într-un drept de creanță în favoarea proprietarului clădirii edificate pe terenul restituit.
Nu în ultimul rând, potrivit Dispoziției nr. 437/2008 emisă de Primarul pârât restituirea în natură a terenului în litigiu s-a făcut pentru punerea în aplicare a Sentinței civile nr. 3011 din 4 decembrie 2007 a Tribunalului Harghita. Or, această sentință a dispus fără echivoc, stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Cu alte cuvinte, Primarul Municipiului Gheorgheni a interpretat greșit dispozițiile sentinței civile cât și a Legii nr. 10/2001.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivului de nelegalitate invocat și dezvoltat prin considerentele arătate anterior, Curtea a reținut următoarele:
Prin acțiunea formulată reclamanta B.C.R. SA a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a Dispoziției nr. 437 din 2.07.2008, emisă de Primarul Municipiului Gheorgheni, dispoziție prin care pârâților T.M.S.G., S.M., S.M.E., C.M. le-a fost restituit în natură terenul în suprafață de 1066 mp situat în Municipiul Gheorgheni.
Imobilul restituit pârâților face obiectul contractului de concesiune încheiat la 4 august 1992 sub nr. 2147 între Primăria Orașului Gheorgheni și reclamanta B.C.R. SA.
în opinia reclamantei dispoziția atacată este nulă absolut întrucât a fost dată cu încălcarea normelor cu caracter special și ca atare cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, art. 9, art. 10 și art. 14 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit principiilor de soluționare a notificărilor reglementate prin Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevalența restituirii în natură în conformitate cu art. 1, art. 7 și art. 9 din lege, nu poate fi împiedicată numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare. Cu alte cuvinte, în explicarea mecanismelor de funcționare a legii, legiuitorul a subliniat impedimentele la restituirea în natură, respectiv, „imposibilitatea” sau „înlăturarea expresă de la aplicarea legii”.
în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 14 care, dincolo de orice interpretare a reclamantei, sunt norme cu caracter special, norme care reglementează situația aparte a imobilelor ce fac obiectul contractelor de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau asociere în participațiune.
Terenul în litigiu nu a făcut obiectul niciunei transmisiuni cu titlu oneros și, de asemenea, nu a făcut nici obiectul celorlalte legi cu caracter reparator. Ca atare, „imposibilitatea” restituirii în natură la momentul emiterii dispoziției atacate nu exista.
în altă ordine de idei, terenul restituit pârâților nu intră sub incidența acelor dispoziții legale care înlătură expres de la aplicare principiul prevalenței restituirii în natură.
Argumentația reclamantei pornește de la definirea noțiunii de imobil astfel cum este dată de legiuitor prin art. 6 al legii coroborat cu prevederile art. 10, omițând însă a face trimitere la regula generală instituită prin art. 9, regulă de la care excepțiile sunt reglementate distinct în cuprinsul art. 10 - art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 10/2001 de regulă imobilele se restituie în natură. Prin art. 7.1 din Normele metodologie pentru aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001 se arată că „norma prevăzută la alin. (1) al art. 7 din lege consacră principiul restituirii în natură și numai acolo unde această măsură nu este posibilă urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege (semnificația sintagmei „nu este posibilă” este complexă: fie bunul nu mai există fie acesta a fost înstrăinat)”.
în cauza de față, așa cum s-a mai arătat, imobilul (teren) există și în prezent și nu a fost înstrăinat, ca atare, restituirea în natură este posibilă.
Argumentele reclamantei recurente potrivit cărora prin aplicarea art. 14 din Legea nr. 10/2001 s-ar modifica natura contractului și respectiv a dreptului de concesiune nu pot fi primite având în vedere că operațiunea legală a subrogării este una posibilă atât sub imperiul Legii nr. 50/1991 cât și prin prisma Legii nr. 10/2001. Chiar dacă aparent argumentele reclamantei recurente sunt pertinente ele rămân simple speculații teoretice având în vedere conținutul inechivoc al textului de lege aplicabil cu referire la art. 14 în sensul în care „noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului”.
în fine, recurenta a mai criticat sub aspectul legalității dispoziția emisă de Primarul municipiului Gheorgheni arătând că aceasta, deși a fost dată în aplicarea Sentinței civile nr. 3011/2007 a Tribunalului Harghita, emitentul nu a respectat dispozitivul acestei hotărâri judecătorești, dispozitiv potrivit căruia măsura la care aveau vocație pârâții era aceea a despăgubirilor prin echivalent și nicidecum a restituirii în natură a terenului.
Instanța va înlătura aceste argumente având în vedere că la data emiterii dispoziției atacate Legea nr. 10/2001 fusese modificată prin Legea nr. 247/2005. Din cuprinsul Titlului VII al legii rezultă că în procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor Secretariatul Comisiei Centrale este obligat să verifice încă odată dacă imobilul este restituibil în natură, situație în care procedează prin decizie motivată la restituirea în natură a acestuia (art. 16 și art. 21 din Legea nr. 247/2005).
Cu alte cuvinte, principiul restituirii în natură, prin raportare la situația juridică a imobilului, este aplicat prioritar și în cadrul verificărilor administrative efectuate în procedurile pentru acordarea despăgubirilor, putând conduce la emiterea unei noi decizii având ca finalitate restituirea în natură chiar și în cadrul acestor proceduri. Astfel fiind, reaprecierea făcută de emitentul dispoziției respectă principiile legii nefiind contrară dispozițiilor acesteia.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat menținând ca legală și temeinică decizia atacată.
| ← Concediere disciplinară. Condiţii. Criterii de apreciere a... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Caracterul... → |
|---|
