Concediere disciplinară. Condiţii. Criterii de apreciere a gravităţii faptei
| Comentarii |
|
În conformitate cu prevederile art. 61 lit. a) din C.muncii, concedierea disciplinară poate să intervină în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern. Prin urmare, angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul săvârşirii cu vinovăţie a unei singure fapte grave şi în această situaţie trebuie să fie vorba de o faptă care perturbă substanţial activitatea unităţii, în sensul în care, din analiza tuturor elementelor de fapt, rezultă că, în mod rezonabil, menţinerea în unitate a celui vinovat nu este posibilă, precum şi în cazul încălcării repetate a obligaţiilor de serviciu, situaţie care presupune săvârşirea a cel puţin două abateri disciplinare, însă, dacă este întrunită această condiţie, nu criteriul cantitativ, respectiv numărul de abateri, este hotărâtor, ci componenţa lor calitativă. În condiţiile în care în cauză nu s-a făcut dovada prejudicierii efective a prestigiului societăţii angajatoare ca urmare a abaterii disciplinare de săvârşirea căreia se face vinovat reclamantul, constând în fapta de a susţine în faţa unor terţe persoane aspecte negative privind situaţia economică a societăţii şi competenţa managerială a conducerii şi nici cauzarea vreunui prejudiciu de ordin material, nu se poate reţine că respectiva faptă ar întruni cerinţa impusă de art. 61 lit. a) din C.muncii şi anume aceea de a reprezenta „o abatere gravă”, de natură a conduce la aplicarea celei mai aspre sancţiuni disciplinare dintre cele prevăzute de art. 264 alin. (1) din C.muncii - desfacerea contractului individual de muncă. Pe de altă parte potrivit dispoziţiilor art. 266 alin. (1) din C.muncii, alegerea sancţiunii disciplinare ce urmează a fi aplicată salariatului se face în funcţie de gravitatea faptei, avându-se în vedere, printre altele, şi consecinţele abaterii disciplinare (lit. c) a normei legale evocate. De asemenea, textul de lege menţionat pretinde aplicarea în plus şi a altor criterii de apreciere a gravităţii faptei comise de salariat, respectiv comportarea generală a acestuia la locul de muncă şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior (art. 266 alin. (1) lit. d) şi e) din C.muncii). În speţă, însă, pârâta - societate angajatoare nu a pretins şi nici nu a dovedit că reclamantul ar fi fost anterior sancţionat disciplinar sau că ar fi avut o comportare necorespunzătoare la serviciu, înainte de evenimentele care au generat prezentul litigiu. Prin urmare, raportat la criteriile de individualizare prevăzute de norma legală anterior evocată, în mod corect s-a stabilit gravitatea redusă a abaterii disciplinare reţinute în sarcina reclamantului, iar o atare împrejurare este de natură a conduce la concluzia aprecierii ca legală a soluţiei adoptate, în sensul înlocuirii sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă - aplicată de către societatea angajatoare, cu sancţiunea avertismentului scris.
Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 197 din 17 martie 2011
Prin Sentința civilă nr. 1734/3 noiembrie 2010, Tribunalul Mureș a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâta SC V. SA Sighișoara și, drept consecință:
- a anulat Decizia nr. 137/27.04.2010, emisă de pârâtă, numai sub aspectul individualizării sancțiunii disciplinare atacate, în sensul înlocuirii sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancțiunea avertismentului scris;
- a obligat pârâta la reintegrarea reclamantului în funcția avută anterior concedierii, aceea de contabil șef;
- a obligat pârâta la plata către reclamant a salariilor indexate și majorate de care acesta a fost lipsit începând cu data de 27.04.2010 și până la reintegrarea efectivă a reclamantului, sume care vor fi reactualizate în funcție de rata inflației începând cu scadența fiecărei sume și până la data plății efective;
- a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
în adoptarea soluției menționate, tribunalul a reținut că prin decizia directorului pârâtei, din 27 aprilie 2010, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantului pentru săvârșirea următoarelor fapte: încălcarea atribuțiilor cu privire la supervizarea întocmirii situațiilor financiare în conformitate cu dispozițiile normelor relevante de pe piața de capital; crearea de deservicii societății și imaginii acesteia prin susținerea în data de 30.03.2010 în fața unor terțe persoane a unor aspecte negative privind societatea și persoanele din conducerea acesteia, prin încălcarea prevederilor art. 9.6 lit. m), n) din Regulament; decapitalizarea societății prin răspândirea de zvonuri legate de falimentul acesteia, ceea ce a condus la refuzul unor acționari de a participa la majorarea de capital prin încălcarea prevederilor art. 9.6 lit. m), n) din Regulament și art. 147 alin. (1) lit. h) și i) din Contractul colectiv la nivel de unitate.; răspândirea unor zvonuri false în privința directorului societății și a unora din membrii consiliului de administrație, respectiv că împrumutul acordat directorului general a fost acordat de fapt lui A.F. și că o parte din salariul directorului general este destinată de fapt lui A.F., iar deoarece directorul general lucrează atât la societatea R. cât și la V. S.A. are intenția de a închide societatea, încălcându-se prevederile art. 96 lit. m), n) din Regulament și art. 147 alin. (1) lit. h) și i) din Contractul colectiv la nivel de unitate.
Examinând legalitatea deciziei de sancționare contestate, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește încălcarea atribuțiilor referitoare la supervizarea întocmirii situațiilor financiare în conformitate cu dispozițiile normelor relevante de pe piața de capital, pârâta nu a indicat în concret care erau atribuțiile de serviciu încălcate, cu referire exactă la fișa postului și la abatere și nu a indicat nici temeiul în drept în care a fost încadrată pretinsa abatere disciplinară, situație în care mențiunile din decizie referitoare la aceasta sunt lovite de nulitate absolută.
Referitor la crearea de deservicii societății și imaginii acesteia, prin susținerea în data de 30.03.2010, în fața unor terțe persoane, a unor aspecte negative privind societatea și persoanele din conducerea acesteia, prin încălcarea prevederilor art. 9.6, lit. m) - n) din Regulament, s-a reținut că reclamantul nu s-a făcut vinovat de acte de violență sau insulte grave la adresa colegilor și conducătorilor, însă prin comentariile făcute în prezența terților cu referire la starea societății și la competența conducerii de a o administra, a dovedit lipsă de loialitate față de societate și a acționat în defavoarea acesteia, fiind incidente prevederile din regulamentul intern, menționate.
în ceea ce privește decapitalizarea societății, prin răspândirea de zvonuri legate de falimentul acesteia, ceea ce a condus la refuzul unor acționari de a participa la majorarea de capital, tribunalul a apreciat că această faptă nu poate fi încadrată în prevederile legale invocate în cuprinsul deciziei de sancționare atacate, deoarece din nicio probă de la dosar nu rezultă că motivul care a condus la refuzul participării la majorarea de capital ar fi fost zvonurile răspândite de către reclamant.
în fine, cu referire la fapta constând în răspândirea de zvonuri false privitoare la directorul societății și la unii din membrii consiliului de administrație, respectiv că împrumutul acordat directorului general era destinat de fapt lui Alexandru Fărcaș și că, întrucât directorul general lucrează atât la societatea Rehau, cât și la societatea pârâtă, acesta are intenția de a o închide pe cea din urmă, tribunalul a reținut că probele administrate în cauză confirmă efectuarea unor astfel de afirmații, însă acestea nu reprezintă insulte grave, ci jigniri - care nu intră în sfera de aplicare a Regulamentului intern.
Procedând, în continuare, la examinarea legalității individualizării de către pârâtă a sancțiunii disciplinare aplicate reclamantului, prin raportare la prevederile art. 266 din C.muncii, tribunalul a apreciat că acestuia i se putea aplica sancțiunea avertismentului scris, deoarece nu a mai fost anterior sancționat, a avut rezultate bune în activitate și s-a confirmat doar o parte din faptele reținute în sarcina sa.
Prin urmare, s-a adoptat soluția descrisă în cuprinsul dispozitivului sentinței.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, solicitând - prin invocarea motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6 și 9 C.proc.civ., modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii.
Prin intermediul memoriului cuprinzând detalierea motivelor de recurs invocate, pârâta a susținut că - substituind sancțiunii disciplinare pe care ea a aplicat-o reclamantului, o altă sancțiune, mai puțin gravă, instanța de fond a depășit cadrul procesual cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, pronunțându-se ultra petita, deoarece reclamantul a solicitat anularea deciziei de concediere, iar nu înlocuirea sancțiunii. Or, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C.proc.civ., instanța este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părți, iar în privința obiectului, trebuie să se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse judecății.
De asemenea, cu referire la același aspect de nelegalitate, pârâta a susținut că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece s-a substituit angajatorului, care este - potrivit legii, singura persoană învestită în mod expres cu prerogativa disciplinară, dispunând de puterea de a individualiza sancțiunea în raport de criteriile prevăzute de art. 266 din C.muncii, în timp ce judecătorul are doar atributul de a constata legalitatea sau nelegalitatea măsurii luate.
în continuare, pârâta a susținut netemeinicia sentinței atacate, arătând că însăși instanța de fond a constatat vinovăția reclamantului, în baza probelor administrate în cauză, apreciind, însă, în mod greșit că sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă este prea severă, raportat la gravitatea faptelor reținute în sarcina acestuia.
Astfel, cu referire la atribuțiile de supervizare a întocmirii situațiilor financiare, s-a arătat că acestea revin contabilului șef, în temeiul dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 82/1991, dispoziții în aplicarea cărora s-a prevăzut în fișa postului reclamantului - ca atribuție specifică, aceea de aprobare a situațiilor financiar contabile și fiscale. De asemenea, în fișa postului reclamantului este prevăzută - ca atribuție generală, respectarea legislației în vigoare, precum și a legislației specifice societății angajatoare, situație în care, având în vedere faptul că aceasta este o societate comercială de tip deschis, ale cărei acțiuni pot fi tranzacționate pe piața de capital, îi sunt aplicabile și prevederile Legii nr. 297/2004, respectiv regulamentele emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. Prin urmare, în calitatea sa de contabil șef, reclamantul avea obligația de a respecta întocmai legislația privitoare la piața de capital, inclusiv întocmirea și transmiterea rapoartelor către C.N.V.M., în conformitate cu solicitările acesteia, or, din adresa nr. 6817/16.04.2010 (emisă de C.N.V.M.), rezultă cu evidență faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit în mod conform această obligație.
în ceea ce privește existența unui raport direct de cauzalitate între afirmațiile reclamantului - referitoare la situația precară a societății și neparticiparea acționarilor la majorarea capitalului social, pârâta a susținut că acesta rezultă în mod implicit din gravitatea respectivelor afirmații, precum și din specificul funcției deținute de reclamant, deoarece - dacă de regulă, afirmațiile făcute de un salariat cu privire la iminența falimentului unei societăți, nu sunt de natură să descurajeze acționarii acesteia, astfel de afirmații prezintă o aparență de veridicitate mai mare atunci când ele sunt făcute de o persoană avizată, care are acces la informații detaliate și cu un grad ridicat de acuratețe privire la situația financiară a societății.
Astfel, s-a arătat că din declarația autentică a d-lui. F.A. rezultă că reclamantul a recomandat în mod explicit acționarilor să nu investească în societatea angajatoare, având în vedere faptul că „din această companie sunt șifonate sume de bani de către actuala conducere”, or, în contextul în care astfel de informații provin tocmai de la contabilul șef al societății, care supraveghează întreaga activitate financiar-contabilă a acesteia, este evident faptul că afirmațiile reclamantului au fost de natură a influența negativ acționarii cu privire la decizia de a participa la majorarea capitalului social.
în fine, cu referire la zvonurile răspândite de reclamant cu privire la starea economică precară a societății-pârâte, precum și cu privire la competența managerială a conducerii acesteia, s-a susținut că - admițând chiar că astfel de afirmații nu prezintă caracterul unor insulte grave, ele denotă, totuși, lipsa de loialitate față de societatea angajatoare, reclamantul acționând în defavoarea acesteia, situație în care respectivele fapte sunt de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 9.6, lit. m) și n) din Regulamentul intern.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamantul a solicitat respingerea recursului, susținând legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe.
Examinând calea de atac dedusă judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041 și 306 alin. (2) C.proc.civ., Curtea a constat că aceasta este nefondată, astfel că a fost respinsă ca atare, pentru următoarele considerente:
în conformitate cu prevederile art. 61 lit. a) din C.muncii, concedierea disciplinară poate să intervină în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern. Prin urmare, angajatorul poate dispune concedierea disciplinară în cazul săvârșirii cu vinovăție a unei singure fapte grave - sub acest aspect statuându-se în teoria și practica judiciară că trebuie să fie vorba de o faptă care perturbă substanțial activitatea unității, în sensul în care, din analiza tuturor elementelor de fapt, rezultă că, în mod rezonabil, menținerea în unitate a celui vinovat nu este posibilă, precum și în cazul încălcării repetate a obligațiilor de serviciu - situație care presupune săvârșirea a cel puțin două abateri disciplinare, însă, dacă este întrunită această condiție, nu criteriul cantitativ, respectiv numărul de abateri, este hotărâtor, ci componența lor calitativă (Tratat teoretic și practic de drept al muncii - Ion Traian Ștefănescu, Editura Universul juridic 2010, pag. 398-399).
Prin decizia de concediere contestată în prezenta cauză, i s-a imputat reclamantului săvârșirea unui număr de patru abateri disciplinare, însă nu cu caracter de repetabilitate, astfel că gravitatea acestora se impune a fi examinată în mod distinct, cum de altfel a procedat și prima instanță.
Verificând sub acest aspect legalitatea sentinței civile atacate prin recursul dedus judecății, Curtea constată că pârâta - societate angajatoare a invocat, în cuprinsul deciziei de sancționare emise, încălcarea de către reclamant a atribuțiilor menționate în fișa postului, cu privire la supervizarea întocmirii situațiilor financiare în conformitate cu dispozițiile normelor relevante în vigoare (pentru prima abatere imputată), respectiv a prevederilor art. 9.6, lit. m) - n) din Regulamentul intern și ale art. 147 alin. (1), lit. h) - i) din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate (pentru următoarele trei abateri imputate).
în ceea ce privește prima abatere, se observă că instanța de fond a sancționat în mod corect mențiunea corespunzătoare din decizie cu nulitatea absolută, întrucât s-au făcut doar trimiteri generice la fișa postului, fără a se preciza în concret care atribuții au fost încălcate și în conformitate cu care prevederi legale. Or, potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (2) lit. b) din C.muncii, decizia de sancționare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, sub sancțiunea nulității absolute, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de către salariat, cerință pe care, în mod evident, decizia emisă de către pârâtă nu o respectă, în privința primei abateri disciplinare imputate reclamantului. Este adevărat că s-a făcut trimitere la Adresa nr. 6817/16.04.2010, emisă de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, însă o atare împrejurare nu este de natură a suprima cerința impusă cu titlu imperativ de norma legală anterior evocată.
Cu referire la celelalte abateri disciplinare imputate reclamantului, Curtea observă că prevederile art. 9.6, lit. m) din Regulamentul intern au în vedere situația în care salariatul „s-a făcut vinovat de acte de violență sau insulte grave la adresa colegilor, a conducătorilor, a societății sau a dovedit lipsă de loialitate față de societate”, iar prevederile art. 9.6, lit. n) - situația în care salariatul „a provocat pagube materiale sau a încheiat acte sau a favorizat încheierea de acte sau a acționat în defavoarea societății”.
Or, prin prisma dispozițiilor regulamentare evocate, se constată ca fiind corecte aprecierile instanței de fond, cu referire la reținerea vinovăției salariatului-reclamant doar sub forma de manifestare a lipsei de loialitate față de societate și a acționării în defavoarea acesteia, constând în fapta de a susține în fața unor terțe persoane aspecte negative privind situația economică a societății și competența managerială a conducerii (cu referire expresă la evenimentele din 30.03.2010). Cu toate acestea, nu vor putea fi primite susținerile pârâtei-recurente, în sensul că respectiva faptă ar întruni cerința impusă de art. 61 lit. a) din C.muncii, respectiv aceea de a reprezenta „o abatere gravă”, de natură a conduce la aplicarea celei mai aspre sancțiuni disciplinare dintre cele prevăzute de art. 264 alin. (1) din C.muncii - desfacerea contractului individual de muncă.
Astfel, sub aspectul menționat trebuie observat faptul că, deși afirmațiile reclamantului au fost confirmate prin declarațiile martorilor audiați în etapa cercetării disciplinare și prin declarația martorei audiate în fața primei instanțe, prin intermediul celorlalte probe administrate în cauză nu s-a făcut dovada prejudicierii efective a prestigiului societății angajatoare și nici cauzarea vreunui prejudiciu de ordin material, evenimentele invocate limitându-se la nivel de simple discuții. Or, potrivit dispozițiilor art. 266 alin. (1) din C.muncii, alegerea sancțiunii disciplinare ce urmează a fi aplicată salariatului se face în funcție de gravitatea faptei, avându-se în vedere, printre altele, și consecințele abaterii disciplinare (lit. c) a normei legale evocate).
De asemenea, textul de lege menționat pretinde aplicarea în plus și a altor criterii de apreciere a gravității faptei comise de salariat, respectiv comportarea generală a acestuia la locul de muncă și eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior (art. 266 alin. (1) lit. d) și e) din C.muncii). în speță, însă, pârâta - societate angajatoare nu a pretins și nici nu a dovedit că reclamantul ar fi fost anterior sancționat disciplinar sau că ar fi avut o comportare necorespunzătoare la serviciu, înainte de evenimentele care au generat prezentul litigiu.
în ceea ce privește invocarea - prin concluziile scrise depuse la ultimul termen de judecată, a împrejurării că regulamentul de ordine interioară al societății pârâte prevede sancționarea cu avertisment scris doar a trei fapte, însă de o gravitate nesemnificativă față de celelalte abateri disciplinare incriminate prin același regulament, Curtea apreciază că aspectul menționat nu este de natură a conferi o gravitate sporită faptelor imputate reclamantului, deoarece, chiar dacă enumerarea abaterilor disciplinare prin regulamentul intern este posibilă, în schimb, precizarea în mod concret, pentru fiecare abatere sau grup de abateri a unei anumite sancțiuni disciplinare care ar urma să se aplice de către angajator, contravine prevederilor art. 266 din C.muncii, care enumeră criteriile de stabilire a sancțiunii disciplinare (Ion Traian Ștefănescu, op.cit., pag. 727).
Prin urmare, Curtea a conchis că, raportat la criteriile de individualizare prevăzute de norma legală anterior evocată, prima instanță a apreciat în mod corect asupra gravității reduse a abaterii disciplinare reținute în sarcina reclamantului, iar o atare împrejurare este de natură a conduce la concluzia aprecierii ca legală a soluției adoptate, în sensul înlocuirii sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă - aplicată de către societatea angajatoare, cu sancțiunea avertismentului scris.
în ceea ce privește critica vizând nelegalitatea preluării de către instanța de fond a prerogativei disciplinare - atribuită prin dispozițiile art. 263 alin. (1) din C.muncii, în favoarea angajatorului, Curtea a constat că aceasta nu este întemeiată, făcând trimitere sub aspectul menționat la propria-i jurisprudență și a altor instanțe, precum și la teoria judiciară în materie, care a statuat în repetate rânduri că, „în cazul admiterii plângerii salariatului, instanța judecătorească poate stabili ea însăși aplicarea altei sancțiuni disciplinare (mai ușoare)” - Ion Traian Ștefănescu, op.cit., pag. 733.
Prin urmare, în mod greșit se susține de către pârâta - recurentă că prima instanță s-ar fi pronunța ultra petita, deoarece reclamantul a solicitat doar anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă, iar nu și - eventual, înlocuirea sancțiunii disciplinare aplicate de angajator. De asemenea, pentru aceleași considerente, nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești.
în fine, contrar susținerilor pârâtei-recurente, Curtea a constat că aprecierile primei instanțe sunt corecte și în privința ultimelor două fapte imputate reclamantului.
Astfel, cu referire la fapta constând în decapitalizarea societății prin răspândirea de zvonuri legate de falimentului acesteia, faptă care ar fi condus la refuzul unor acționari de a participa la majorarea capitalului social, se observă că, potrivit declarației martorei audiate în fața primei instanțe, aceasta a cunoscut aspectul menționat tocmai din relatările președintelui consiliului de administrație - F.A., motiv pentru care nu poate fi avută în vedere declarația extrajudiciară a acestuia, invocată în recurs, deoarece provine de la o persoană direct interesată de îndepărtarea reclamantului din cadrul societății pârâte. Prin urmare, nu se confirmă susținerea conform căreia refuzul participării unor acționari la majorarea capitalului social ar fi fost determinat de afirmațiile făcute de reclamant cu privire la iminența falimentului societății-pârâte.
De asemenea, în ceea ce privește fapta constând în răspândirea unor zvonuri false referitoare la directorul societății și la unii dintre membrii consiliului de administrație - în sensul că împrumutul acordat directorului general a fost în realitate dat lui F.A., că o parte din salariul directorului general este destinat tot acestuia din urmă și că directorul general intenționează să închidă activitatea societății-pârâte, întrucât lucrează și pentru o altă societate, Curtea a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect faptul că respectivele afirmații nu reprezintă insulte grave, în sensul prevederilor art. 9.6, lit. m) din Regulamentul intern, nefăcându-se dovada cauzării vreunui prejudiciu de imagine.
Având în vedere ansamblul considerentelor anterior relevate, Curtea a constat că în cauză nu se regăsesc motivele de nelegalitate invocate prin recursul examinat, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a dispus respingerea acestuia, corelativ cu obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantului.
| ← Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.... | Imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi care a... → |
|---|
