Imobil preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950. înstrăinare. Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Nulitate absolută. Acţiune în constatarea nulităţii actului. Hotărâre pronunţată de C.E.D.O. Calitate procesuală. Decădere din dreptul de a propune probe. Administrarea interogatoriului. Citare

Nu poate fi reţinută nelegalitatea citării pârâtei la domiciliul din străinătate, câtă vreme partea a avut termen în cunoştinţă, înfăţişarea avocatului ales la primul termen de judecată acoperind eventualul viciu de procedură rezultat din necitarea pârâtei la domiciliul rea! în condiţiile art. 89 alin. 2 C. pr. civ., la care s-a făcut în mod corect referire de către instanţa de apel prin considerentele deciziei recurate.

Schimbarea domiciliului pârâtei intervenind după citarea acesteia pentru primul termen de judecată, fixat la 11.09.2002, o atare modificare ar fi trebuit învederată de parte conform dispoziţiilor art. 98 C. pr. civ., sub sancţiunea neluării în seamă, printr-o cerere depusă la dosar, iar părţii adverse-prin scrisoare recomandată a cărei recipisă de predare se ataşează de asemenea la dosarul cauzei.

Curtea constată că pârâta nu a procedat în acest mod, astfel încât nu poate invoca nelegalitatea administrării probei cu interogatoriu pricinuită prin propriul fapt, conform art. 108 alin. 4 C. pr. civ.

Reţinându-se neîndeplinirea propriilor obligaţii procesuale prevăzute de art. 129 alin. 1 C. pr. civ. în sarcina părţii legate de efectuarea actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege şi preocuparea pentru probarea corespunzătoare a pretenţiilor şi apărărilor, pârâta nu se poate prevala de atare atitudine culpabilă pentru a critica lipsa rolului activ al instanţei de judecată, ce nu se poate manifesta în absenţa preocupării părţii înseşi pentru derularea corespunzătoare a procesului.

Se constată că intimatul - reclamant nu deţine un drept de proprietate asupra apartamentului nr. 3 în litigiu, astfel încât calitatea procesuală activă în cauză nu trebuie corelată cu existenţa unui drept real actual în patrimoniul titularului dreptului la acţiune, ci cu interesul valorificării unul alt drept subiectiv, conform regulii ce interesează regimul juridic al nulităţii absolute a actului civil potrivit căreia acest tip de nulitate poate fi invocat de orice persoană interesată.

Curtea Europeană raportându-se doar la procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 112/1995, raţionamentul său cu privire la inexistenţa vreunui efect al deciziei Curţii Supreme de Justiţie asupra apartamentelor nr. 2 şi 3 din imobil (preluat integral de recurentă şi expus prin motivele de recurs) nu este util soluţionării acestei cauze: convenţia de înstrăinare a apartamentului nr. 3 fiind anulabilă, din perspectiva dispoziţiilor sentinţei civile nr. 2721/1998 a Judecătoriei sectorului 5, este ineficientă raportarea la decizia C.S.J. pentru aprecierea calităţii procesuale active în speţă.

Nu se justifică prezenţa în proces în nume propriu a mandatarului, întrucât nu este parte contractantă distinctă de vânzător, care trebuie a-şi apăra un drept personal născut din contract. Prezenţa sa acoperă lipsa vânzătorului, câtă vreme participarea sa nu a fost contestată şi impune a fi justificată în raport cu calitatea deţinută la momentul încheierii contractului atacat.

Conform art. 12 alin. 4 din Legea nr. 213/1998 privitor la proprietatea publică şi regimul acesteia, în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu, în timp ce în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul prevederilor Codului de procedură civilă. Deşi această normă vizează bunurile din domeniul public, este aplicabilă pentru identitate de raţiune şi domeniului privat al unităţii administrativ-teritoriale.

(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 2207 din 10 octombrie 2003)
CURTEA,

Prin sentinţa civilă nr. 6604/20.12.2002 pronunţată în dosar nr. 5681/2002, Judecătoria sectorului 5 a admis acţiunea formulată de reclamantul G.D.-S. împotriva pârâţilor S.C. „C” S.A. şi B.R.-I., în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 41387/1997 încheiat la data de 10.01.1997 între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. „C” S.A. şi pârâta B.R.-I.

Prin considerentele sentinţei s-a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil în proprietatea statului, după cum s-a constatat prin sentinţa civilă
nr. 2721/15.04.1998 a Judecătoriei sectorului 5 definitivă şi irevocabilă.

Pe acest temei, este esenţială analiza conformităţii contractului de vânzare-cumpărare atacat în cauză cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul perfectării actului, în primul rând, cele ale actului normativ în baza căruia s-a încheiat contractul - Legea nr. 112/1995.

Din această perspectivă, judecătoria a reţinut că, deşi a fost respectat termenul prevăzut de art. 14 în beneficiul fostului proprietar, nu a fost întrunită o altă cerinţă desprinsă din art. 9 alin. 1, respectiv aceea referitoare la obiectul contractului, în sensul ca imobilul să nu se fi restituit în natură fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia. Or, cererea acestuia din urmă privind restituirea în natură a fost soluţionată abia ulterior cumpărării,, respectiv la

19.01.1998 când a fost emisă Hotărârea nr. 975 a Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 în sensul respingerii cererii, hotărâre, la rându-i, desfiinţată prin sentinţa civilă nr. 9250/26.09.2000 a Judecătoriei sectorului 5 definitivă şi irevocabilă.

Instanţa de fond a conchis că nesocotirea cerinţei legale este de natură a atrage nulitatea actului juridic de înstrăinare, dispunând în consecinţă.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1 \ 42/4.06.2003 pronunţată în dosar nr. 1186/2003 de Tribunalul Bucureşti - secţia a lll-a civilă, prin care s-a apreciat ca legală soluţia primei instanţe, în considerarea cauzei ilicite a contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că schimbarea titularului contractului de închiriere asupra apartamentului în litigiu - mama pârâtei, S. A., ce fusese notificată de proprietar în legătură cu retrocedarea imobilului, a cedat în favoarea pârâtei beneficiul locaţiunii în octombrie 1996 -, urmată de cumpărare în ianuarie 1997, a avut drept scop imediat dobândirea unui bun despre care cumpărătorul ştia că aparţine unei alte persoane, în concurs cu vânzătorul, care la rându-i ştia sau trebuia să ştie că intimatul formulase cerere de restituire, dator fiind să suspende procedura de rezolvare a cererii de cumpărare până la clarificarea situaţiei juridice a imobilului.

Tribunalul a respins criticile pârâtei legate de neregularitatea procedurii de citare cu aceasta în procesul de fond, în condiţiile în care partea a fost reprezentată de apărătorul ales, a cărui calitate rezultă din împuternicirea depusă la dosar, pe care este aplicată semnătura pârâtei, necontestată, şi fără ca partea să fi întreprins demersuri pentru stabilirea răspunderii penale ori disciplinare a persoanelor despre care se pretinde că s-ar fi folosit de calităţile lor pentru a participa la proces în numele părţii.

De asemenea, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtă, pe temeiul titlului de proprietate depus la dosar şi al hotărârii judecătoreşti prin care întregul imobil a fost restituit în natură reclamantului.

împotriva deciziei sus-menţionate a declarat recurs pârâta, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 7, 9 şi 10 C. pr. civ.
1. Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că procedura de citare a recurentei-pârâte în cursul judecării fondului ar fi fost legal îndeplinită.

Astfel, pârâta a fost citată în Bucureşti, în condiţiile în care locuieşte în fapt, încă din anul 1998, în SUÂ, aflându-se la studii şi prestând muncă, lucru cunoscut de către reclamant la momentul introducerii cererii, dar ascuns instanţei cu rea-credinţă.

Printr-o atare modalitate de citare, au fost lezate grav drepturile procesuale ale pârâtei, respectiv dreptul la apărare, de vreme ce nu s-a putut prezenta pentru a răspunde la interogatoriu, neprimind vreo citaţie în acest sens, făcându-se nelegal aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 225 C. pr. civ., şi nu a avut posibilitatea de a administra probe în dovedirea bunei-credinţe la momentul cumpărării imobilului în litigiu.

2. în acest context, instanţele de fond au fost lipsite total de rol activ, nedispunând din oficiu probe concludente pentru lămurirea regimului juridic al imobilului, a calităţii procesuale active şi pasive şi a existenţei unui motiv de nulitate a contractului atacat în cauză.

Semnificativă în acest sens este şi împrejurarea că interogatoriul la care urma să răspundă recurenta s-a dispus de către intimatul - reclamant doar în şedinţa din 18.12.2002, termen la care pricina s-a şi judecat în fond.

Nerespectarea dispoziţiilor art. 98 C. pr. civ. a avut drept consecinţă încălcarea principiului contradictorialităţii, a mai susţinut recurenta în motivarea căii de atac.

3. în mod greşit, instanţa de apel, confirmând considerentele instanţei de fond, a apreciat că reclamantul are calitate procesuală în promovarea acţiunii de faţă, în condiţiile în care a înstrăinat mamei sale G. M., apartamentele nr. 2 şi nr. 3 din imobilul în litigiu, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de retrocedare a imobilului.

La data pronunţării deciziei civile nr. 3136/

15.12.1995 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a admis recursul în anulare promovat de Procurorul General, reclamantul nu mai avea în proprietate apartamentul nr. 1 compus din parterul şi subsolul imobilului, singurul spaţiu asupra căruia hotărârea C.S.J. a produs consecinţe juridice, din moment ce apartamentele nr. 2 şi 3 fuseseră deja înstrăinate la 19.06.1995.
Recurenta a conchis în sensul că numai cumpărătoarea G. M. are interes în promovarea acţiunii de faţă, iar declaraţia autentificată depusă în faza apelului privind restituirea preţului vânzării celor 2 apartamente nu conduce la rezilierea implicită a contractului de vânzare-cumpărare datat la

19.06.1995, fiind un înscris întocmit pro causa.

Tribunalul a apreciat greşit că decizia C.S.J. a avut drept efect desfiinţarea titlului vânzătorului, cu consecinţa desfiinţării contractului subsecvent. Instanţa supremă nu a anulat nici un contract, ci a făcut referire la o decizie a Tribunalului Bucureşti cu privire la apartamentul nr. 1 exclusiv, ce aparţine faptic şi de drept reclamantului, astfel încât nu se pune problema reintrării imobilului în proprietatea statului şi a evingerii cumpărătorului.

Cu privire la calitatea procesuală activă, recurenta a susţinut, de asemenea, că tribunalul a apreciat greşit că ar fi fost dovedită prin actele de proprietate şi sentinţa civilă nr. 9250/26.02.2000 prin care întregul imobil a fost restituit în natură intimatului.

Această motivare este străină de natura pricinii, fără corespondent în probele dosarului şi vădind o greşită interpretare a legii.

Hotărârea judecătorească la care s-a făcut referire, prin care a fost admisă contestaţia împotriva deciziei nr. 915/1998 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, nu este opozabilă recurenteit care nu a participat la judecata cauzei, iar autoritatea administrativă a mai emis o hotărâre cu nr. 3564/ 2000 de restituire în natură doar a apartamentului nr. 1 şi de acordare de despăgubiri pentru celelalte 2 apartamente. Astfel, acestea din urmă, aşadar şi spaţiul în litigiu, puteau fi înstrăinate în mod valabil chiriaşilor.

4. Tribunalul în mod greşit a ignorat împrejurarea că reclamantul a ascuns că s-a adresat şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar acest organism internaţional a tranşat problema invocată de G. D.-S., prin Hotărârea nr. 32915/1996.

Recurenta a pretins că atitudinea reclamantului este duplicitară şi neserioasă, atâta timp cât a încercat inducerea în eroare a instanţei interne şi internaţionale, sperând să obţină concomitent restituirea în natură a imobilului, despăgubiri pentru acelaşi bun şi acordarea de daune materiale şi morale, invocând drepturi încălcate de legislaţia internă.
5. Recurenta a susţinut, totodată, că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cum-părare ar fi trebuit formulată şi în contradictoriu cu persoana în al cărei patrimoniu a figurat dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti. întrucât drepturile şi obligaţiile născute din contract se regăsesc în patrimoniul acestei persoane juridice, şi nu al mandatarului SC „C” SA, în situaţia anulării contractului, bunul ar reintra în patrimoniul P.M.B., care ar răspunde faţă de cumpărător pentru evicţiunea produsă.

în acest context, mandatarul chemat în judecată nu are calitate procesuală pasivă integrală, urmând ca acţiunea să fie respinsă în consecinţă.

Recurenta a mai susţinut că acţiunea nu are, oricum, obiect atâta timp cât intimatul - reclamant a obţinut despăgubiri pentru apartamentul nr. 3, prin urmare dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu privire la restituirea în natură a apartamentului nu mai sunt aplicabile, fostul proprietar fiind îndreptăţit doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în aplicarea art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor expuse prin motivarea căii de atac şi a actelor dosarului, Curtea apreciază că recursul nu este fondat.

1. Recurenta a criticat ignorarea de către tribunal a nelegalităţii citării sale în cursul judecării fondului, învederată prin motivele de apel.

Se constată că participarea pârâtei în procesul de fond a fost asigurată chiar de la primul termen de judecată prin prezenţa apărătorului ales, care a depus la dosar împuternicire în acest sens (fila 49), fără ca partea să fi constatat întrunirea calităţii de reprezentant în persoana acesteia ori semnătura aplicată pe împuternicire, după cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel.

în aceste condiţii, sunt incidente dispoziţiile art. 153 alin. 1 C. pr. civ., potrivit cărora partea prezentă la o înfăţişare personal sau prin mandatar nu va fi citată în tot cursul judecăţii la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele ulterioare.

Nu poate fi aşadar reţinută nelegalitatea citării pârâtei la domiciliul din străinătate, câtă vreme partea a avut termen în cunoştinţă, înfăţişarea avocatului ales la primul termen de judecată acoperind eventualul viciu de procedură rezultat din necitarea pârâtei la domiciliul real în condiţiile art. 89 alin. 2 C. pr. civ., la care s-a făcut în mod corect referire de către instanţa de apel prin considerentele deciziei recurate.

Se constată că recurenta - pârâtă a avut posibilitatea efectivă a valorificării dreptului la apărare prin intermediul avocatului ales, nedovedindu-se pretinsa lezare a drepturilor procesuale.

O atare vătămare nu s-a produs nici prin modalitatea de administrare a probei cu interogatoriul, reclamată ca nelegală de către pârâtă, cu consecinţa greşitei aplicări a prevederilor art. 225 C. pr. civ.

Este real faptul că recurenta - pârâtă se află în prezent la studii în SUA, urmând cursurile Universităţii de Stat Montclair, New Jersey, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar în faza apelului, în traducere din limba engleză (filele 22 şi 23 dosar T.B.). Conform acestor acte, cel puţin din data de 4.09.2002 - data începerii cursurilor Colegiului de Educaţie şi Servicii Umane din cadrul Universităţii Montclair-, pârâta a locuit permanent în SUA, perioadă de timp cu care moment de început acoperind integral parcursul procesului de fond, al cărui prim termen de judecată a fost fixat la

11.09.2002. Pentru perioada anterioară, începând din septembrie 2000, potrivit susţinerilor recurentei, nu s-au produs dovezi privind domiciliul în SUA, menţiunile din paşaport nefiind concludente în acest sens, iar diploma eliberată de Bergen Community College nefiind datată şi nici tradusă în limba română (fila 18 dosar apel).

Proba cu interogatoriul pârâtei a fost încuviinţată la acel prim termen, partea fiind citată în acest scop la adresa din Bucureşti, str. Dr. L., la 5 termene succesive.

O asemenea modalitate de administrare a interogatoriului a fost determinată de menţiunile reclamantului din cererea de chemare în judecată privind domiciliul situat în România, în absenţa vreunei precizări a apărătorului ales al pârâtei privind locuinţa statornică reală, cu toate că acesta s-a prezentat la fiecare termen de judecată (cu excepţia celor din 9.10.2002 şi 6.11.2002).

în aceste condiţii, schimbarea domiciliului pârâtei intervenind după citarea acesteia pentru primul termen de judecată, fixat la 11.09.2002, o atare modificare ar fi trebuit învederată de parte conform dispoziţiilor art. 98 C. pr. civ., sub sancţiunea neluării
în seamă, printr-o cerere depusă la dosar, iar părţii adverse - prin scrisoare recomandată a cărei recipisă de predare se ataşează, de asemenea, la dosarul cauzei.

De altfel, în cazul în care s-ar fi învederat domiciliul real, proba s-ar fi putut administra în condiţiile art. 223 C. pr. civ., fără a fi necesară citarea în străinătate, contrar susţinerilor recurentei.

Faţă de cele expuse, Curtea apreciază că nu subzistă vreo încălcare a dreptului la apărare a pârâtei, de altfel nici a principiului contradictorialităţii, din moment ce partea a participat efectiv la proces prin apărătorul ales, astfel încât nu este întrunit cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. pr. civ.

2. Cu privire la conţinutul concret al participării, Curtea reţine că recurenta - pârâtă a fost reprezentată de apărătorul ales încă de la primul termen de judecată, termen la care s-a constatat nedepunerea întâmpinării în condiţiile art. 1141 C. pr. civ. şi s-a dispus decăderea pârâtei din dreptul de a depune probe.

Pârâta nu a contestat această măsură prin căile de atac succesive ca, de altfel, nici pe cea a respingerii, la acelaşi termen de judecată, a cererii avocatului său de amânare a cauzei pentru pregătirea apărării. Criticile referitoare la încălcarea dreptului la apărare au fost corelate exclusiv cu nelegalitatea citării pârâtei în cursul judecării fondului, astfel încât măsurile instanţei de la termenul din 11.09.2002 se impun ca atare, neputând fi cenzurate de instanţa de recurs.

Din această perspectivă se constată că atitudinea culpabilă a părţii ce nu a respectat formalităţile prescrise de normele de procedură, atitudine sancţionată de prima instanţă prin decăderea părţii din dreptul la propunerea şi administrarea probelor.

De altfel, aspectele procedurale la care se referă recurenta în motivarea prezentei căi de atac, vizând calitatea procesuală activă şi pasivă, au făcut obiectul analizei instanţei, invocate fiind pe calea unei excepţii procesuale în condiţiile art. 118 alin. 2

C. pr. civ. şi soluţionate ca atare astfel încât nu se poate reţine vreo lezare a drepturilor procesuale ale pârâtei.

Cu referire la proba interogatoriului propus a fi luat pârâtei, pe lângă considerentele deja expuse la pct. 1 din prezenta hotărâre, se poate reţine că în mod corect, lista întrebărilor ce ar fi trebuit adresate pârâtei a fost depusă la termenul la care pricina s-a judecat în fond, termen ce a coincis cu momentul fixat pentru administrarea probei. Numai în cazul persoanelor juridice şi cel al părţii cu domiciliul în străinătate este necesară depunerea întrebărilor în scris la dosar în scopul comunicării lor, dat fiind faptul că aceste persoane urmează a răspunde tot în scris.

Or, în speţă, apărătorul pârâtei nu a învederat că partea are domiciliul în străinătate pentru a se face aplicarea dispoziţiilor art. 223 C. pr. civ., arătând abia la termenul din 27.11.2002 (după 4 termene succesive de chemare a părţii la interogatoriu) că pârâta nu s-a putut prezenta întrucât este plecată în străinătate, urmând a reveni în ţară după data de

5.01.2003, dată în raport de care a solicitat amânarea cauzei.

Faţă de cele învederate de apărător, instanţa a continuat a cita partea pentru administrarea interogatoriului conform regulilor generale din art. 218-221 C. pr. civ., vădindu-se aplicarea corectă a legii în speţă.

3. Cu referire la calitatea procesuală activă în cauză, în raport de obiectul pricinii - constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de fostul chiriaş cu autoritatea administrativă locală pentru apartamentul nr. 3 situat la etajul 2 al imobilului din str. Dr. L. nr. 24, sector 5 -se constată următoarele:

Reclamantul nu deţine un drept real asupra apartamentului nr. 3 în litigiu, contrar susţinerilor intimatului din concluziile scrise depuse la dosar în această fază procesuală, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 2721/15.04.1998 a Judecătoriei sectorului 5 irevocabilă s-a statuat că imobilul a fost
preluat de stat cu titlu, astfel încât pe data preluării prin Decretul nr. 92/1950, calitatea de proprietari a numiţilor G. D. şi M. a încetat, iar dreptul nu s-a transmis pe cale succesorală, în conformitate cu certificatul de moştenitor nr. 1481/6.06.1994 completat prin actul succesoral notarial nr. 638/

29.03.1995 (file 30-32 dosar fond).

Faptul că reclamantului G. D.-S. i-a fost recunoscut dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 nu echivalează cu recunoaşterea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 3.

Cu toate că prin sentinţa civilă nr. 9250/ 26.09.2000 a Judecătoriei sectorului 5 definitivă şi irevocabilă (fila 7 dosar fond) a fost desfiinţată Hotărârea nr. 975/19.01.1998 a Comisiei de Aplicare a Legii nr. 112/1995 în cadrul contestaţiei împotriva acestui act administrativ şi s-a dispus obligarea aceleiaşi Comisii la emiterea unei noi hotărâri de restituire în natură a întregului imobil, nu s-a făcut dovada executării ca atare a sentinţei şi emiterea unui nou act administrativ.

Hotărârea judecătorească în sine nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate, ci doar concretizează vocaţia la un anumit tip de măsuri reparatorii, în condiţiile în care instanţa nu a dispus restituirea în natură, ci doar obligarea autorităţii administrative la emiterea unei decizii de aplicare a unei atare măsuri. Titlul de proprietate este reprezentat de actul administrativ cu caracter jurisdicţional ce ar fi trebuit emis în executarea hotărârii judecătoreşti, cu efectul constituirii dreptului în patrimoniul succesorului fostului proprietar şi cu forţa probantă a unui înscris autentic, a cărui emitere, însă, nu a fost dovedită în cauză.

Ultimul - din punct de vedere cronologic - act administrativ emis de Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a fost Hotărârea nr. 3564/9.10.2000 (fila 127 fond) ce nu a fost eliberată în executarea sentinţei civile nr. 9250/2000, din moment ce la acea dată sentinţa nu devenise nici măcar definitivă (comunicarea s-a realizat după emiterea actului administrativ - fila 9 dosar fond), iar conţinutul celor două hotărâri nu concordă: prin Hotărârea nr. 3564 s-a recunoscut reclamantului dreptul de proprietate doar asupra apartamentului nr. 1, pentru celelalte două apartamente (nr. 2 şi 3) acordându-i-se despăgubiri, în timp ce prin hotărârea judecătorească s-a dispus restituirea în natură asupra întregului imobil. Deşi acest ultim act administrativ nu a fost explicit anulat pe cale judecătorească, este ineficient în raport cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 9250/2000, în parte, cu privire la despăgubirile cuvenite pentru apartamentele nr. 2 şi 3.

Se constată, în aceste condiţii, că intimatul-recla-mant nu deţine un drept de proprietate asupra apartamentului nr. 3 în litigiu, astfel încât calitatea procesuală activă în cauză nu trebuie corelată cu existenţa unui drept real actual în patrimoniul titularului dreptului la acţiune, ci cu interesul valorificării unui alt drept subiectiv, conform regulii ce interesează regimul juridic al nulităţii absolute a actului civil potrivit căreia acest tip de nulitate poate fi invocat de orice persoană interesată.

în cauză, se tinde la valorificarea dreptului de creanţă reprezentat de vocaţia la restituirea în natură recunoscută de hotărârea judecătorească anterior menţionată, vocaţie ce se suprapune întru totul celei recunoscute în temeiul Legii nr. 10/2001, sub rezerva desfiinţării contractului pe cale judecătorească pentru înlăturarea aplicabilităţii art. 18 lit. d din lege, acest act normativ începându-şi activitatea înainte de executarea sentinţei civile nr. 9250/2000 a Judecătoriei sectorului 5.

Conform art. 3 lit. a din acest act normativ, au calitatea de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii preconizate de legiuitor persoanele fizice titulare ale dreptului de proprietate asupra apartamentului la data preluării abuzive, în mod egal pentru o preluare operată cu respectarea legilor în vigoare la acel moment sau cu încălcarea acestora.

Legea nu impune existenţa unui drept real.actual în patrimoniul petentului, vocaţia la măsurile reparatorii născându-se în virtutea calităţii de proprietar la momentul preluării, cu consecinţa configurării unui interes direct şi actual pentru desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de fostul chiriaş.

Din moment ce G. D.-S. nu este titularul dreptului de proprietate asupra spaţiului în litigiu, pentru considerentele deja expuse, se apreciază că este lipsită de relevanţă pentru clarificarea cadrului procesual subiectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 24076/

19.06.1995 de fostul notariat local sector 5, între G.

D.-S. şi mama sa, G. M. pentru apartamentul nr. 3 de la etajul 2. Chiar în ipoteza propusă de recurenta-pârâtă, aceea a valabilităţii acestui act
juridic, interesul în desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare aparţine tot lui G. D.-S., cu finalizarea obţinerii unui titlu de proprietate şi eventuala consolidare a vânzării către G. M.

Se constată, însă, că ipoteza propusă de recurentă nu poate fi, oricum, primită.

Prin sentinţa civilă nr. 2721/1998 a Judecătoriei sectorului 5 definitivă şi irevocabilă s-a statuat cu putere de lucru judecat că întregul imobil a intrat valabil în patrimoniul statului, proprietarul iniţial pierzând pe data preluării dreptul real asupra bunului. Această hotărâre produce efecte retroactiv, afectând validitatea convenţiei încheiate la 19.06.1995, în sensul că îi conferă natura unei vânzări a lucrului altuia, nulă relativ, convenţie pentru care este aplicabil regimul juridic al proprietăţii anulabile.

Un atare regim juridic nu interesează prezenta cauză, în absenţa învestirii instanţei cu o solicitare de anulare a convenţiei, cu atât mai mult cu cât, prin voinţa părţilor contractante, nulitatea relativă şi-a produs efectele, în sensul că a operat repunerea în situaţia anterioară cu privire la restituirea preţului vânzării (fila 79 dosar apel).

în aceste condiţii, raportatea la decizia civilă nr. 3136/15.12.1995 a Curţii Supreme de Justiţie (fila 80 fond) prin care s-a dispus desfiinţarea hotărârii judecătoreşti pe baza căreia a avut loc vânzarea, în urma admiterii recursului în anulare, este ineficientă, din moment ce la 19.06.1995 nu se produsese o înstrăinare valabilă a apartamentului nr. 3.

Raţionamentul recurentei ar fi subzistat dacă nu s-ar fi pronunţat ulterior sentinţa civilă nr. 2127/1998 sau dacă soluţia dată prin acea sentinţă ar fi fost contrară, în sensul constatării preluării fără titlu valabil a imobilului de către stat. Consecinţa unei atare constatări ar fi fost aceea a viabilităţii titlului de proprietate reprezentat de actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21926/ 7.08.1931 de fostul Tribunal Ilfov-Secţia Notariat, întrucât temeiul vânzării operate l-a constituit actul din 1931, şi nu hotărârea judecătorească în anul 1994, desfiinţarea acesteia din urmă în cadrul recursului în anulare nu a însemnat şi desfiinţarea a însuşi titlului de proprietate, care ar fi putut fi confirmat printr-o hotărâre judecătorească pe calea unei acţiuni de drept comun, cale deschisă de H.G. nr. 11/1997, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Evicţiunea reprezentată de desfiinţarea titlului de proprietate a operat abia prin sentinţa civilă nr. 2127/1998 cu efecte retroactive, moment de la care se poate discuta despre anulabilitatea vânzării din 1995.

Având în vedere şi considerentele expuse cu privire la contractul din 19.06.1995, Curtea reia constatarea formulată anterior acestor argumente, în sensul că acel contract nu afectează calitatea procesuală activă în cauză, asigurată de vocaţia la restituirea în natură recunoscută pe cale judecătorească numitului G. D.-S., temei pentru care va respinge criticile recurentei pe acest aspect, apreciind că nu sunt incidente cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. pr. civ.

4. Pronunţarea Hotărârii date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 29.04.2003 în cauza G. versus România (în traducere în limba română din limba franceză la filele 59-66 dosar recurs) nu alterează raţionamentul expus prin prezentele considerente, contrar susţinerilor recurentei.

Aceasta deoarece instanţa europeană s-a preocupat exclusiv de evaluarea ingerinţei -reprezentate de decizia Curţii Supreme de Justiţie de admitere a recursului în anulare - în exerciţiul dreptului de proprietate al reclamantului G. D.-is., pornind de la premisa că dreptul de proprietate a fost recunoscut acestuia printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi a fost efectiv exercitat înainte de desfiinţarea acelei hotărâri.

Aplicând tiparul raţionamentului juridic dezvoltat în afacerea Brumărescu, prima cauză românească soluţionată de CEDO, instanţa europeană conchide în sensul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană (pct. 42 din Hotărâre), pentru consecvenţă în urmarea propriei jurisprudenţe, fără a se preocupa de faptul că în anul 1998 s-a validat pe cale judecătorească titlul statului, cu consecinţa ieşirii în anul 1950 a dreptului de proprietate din patrimoniul foştilor titulari (situaţia de fapt fiind diferită de cea reţinută în cazul Brumărescu).

Curtea Europeană raportându-se doar la procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 112/ 1995, raţionamentul său cu privire la inexistenţa vreunui efect al deciziei Curţii Supreme de Justiţie asupra apartamentelor nr. 2 şi 3 din imobil (preluat integral de recurentă şi expus prin motivele de recurs) nu este util soluţionării acestei cauze, în considerarea argumentelor deja arătate la pct. 3 din prezenta hotărâre: convenţia de înstrăinare a
apartamentului nr. 3 fiind anulabilă, din perspectiva dispoziţiilor sentinţei civile nr. 2721/1998 a Judecătoriei sectorului 5, este ineficientă raportarea la decizia CSJ pentru aprecierea calităţii procesuale active în speţă.

Nu se poate reţine susţinerea recurentei în sensul că prin cererea dedusă judecăţii în speţă se tinde la obţinerea unor măsuri reparatorii multiple, câtă vreme hotărârea CEDO vizează numai apartamentul nr. 1 din imobilul din str. Dr. L. nr. 24, fără legătură cu litigiul de faţă, iar ultimul act administrativ cu caracter jurisdicţional emis de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 -Hotărârea nr. 3564/9.10.2000 - este ineficient în raport cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 9250/2000, parţial, tocmai relativ la despăgubirile cuvenite pentru apartamentele nr. 2 şi 3.

5. Recurenta a susţinut neîntrunirea în persoana mandatarului vânzătorului S.C. „C” S.A. a calităţii procesuale pasive integrale, urmărind prin această excepţie sancţionarea absenţei din proces a vânzătorului însuşi, respectiv a titularului dreptului de proprietate în discuţie.

Nu este vorba despre o excepţie relativă, ce nu ar putea fi invocată direct în această fază procesuală, astfel cum susţine intimatul-reclamant, din moment ce se tinde la consacrarea şi asigurarea eficienţei în plan procesual a principiului relativităţii actului juridic civil. Actul cu titlu oneros dând naştere la drepturi şi obligaţii în patrimoniul tuturor părţilor, legalitatea sa nu poate fi evaluată decât în prezenţa tuturor persoanelor participante, instanţa având căderea să se preocupe de existenţa unui cadru procesual subiectiv complet.

în speţă nu se pune problema ignorării participării procesuale a uneia dintre părţile contractante, participare asigurată prin prezenţa mandatarului S.C. „C” S.A., după cum se va arăta în continuare.

Este de precizat faptul că recurenta nu a contestat calitatea procesuală a acestei societăţi comerciale specializate în vânzarea locuinţelor, astfel încât urmează a fi apreciată numai necesitatea participării concomitente şi a titularului dreptului de proprietate, din perspectiva terţului care contestă valabilitatea vânzării.

La încheierea contractului atacat în cauză, societatea comercială nu a participat în nume propriu, ci în numele şi pe seama vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, în baza unui mandat acordat în considerarea dreptului de administrare (necontestat în speţă), angajând deplina răspundere a mandantului faţă de cocontractant pentru toate clauzele agreate.

Prin prisma acestei participări, nu se justifică prezenţa în proces în nume propriu a mandatarului, întrucât nu este o parte contractantă distinctă de vânzător, care trebuie a-şi apăra un drept personal născut din contract. Prezenţa sa acoperă lipsa vânzătorului, câtă vreme participarea sa nu a fost contestată şi impune a fi justificată în raport cu calitatea deţinută la momentul încheierii contractului atacat.

Cu toate că argumentele deja expuse sunt suficiente din perspectiva criticilor formulate, ce nu au vizat şi calitatea procesuală a societăţii comerciale, se poate menţiona, totuşi, faptul că nu este posibilă aplicarea unei sancţiuni cu respingerea cererii reclamantului, chiar dacă s-ar aprecia că participarea mandatarului din contract nu este suficientă în proces.

Conform art. 12 alin. 4 din Legea nr. 213/1998 privitor la proprietatea publică şi regimul acesteia, în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu, în timp ce în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.

Deşi această normă vizează bunurile din domeniul public, este aplicabilă pentru identitate de raţiune şi domeniului privat al unităţii administra-tiv-teritoriale.
Astfel, S.C. „C” S.A., ca titular al dreptului de administrare nu ar fi putut sta în nume propriu în litigiul referitor la dreptul de proprietate, ceea ce s-a relevat deja prin considerentele expuse, însă poate participa la proces, reglementare de natură a confirma calitatea sa procesuală, de altfel necontestată în cauză.

Participarea în proces este, însă, condiţionată de arătarea titularului dreptului de proprietate, dispoziţia legii speciale derogând de la regula conţinută în art. 64 C. pr. civ., în sensul înlăturării caracterului facultativ al solicitării pârâtului ce caracterizează norma de drept comun.

Conform tezei ultime a alin. 4 a aceluiaşi text din legea specială, titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii, reglementare ce arată singura sancţiune posibil a fi aplicată în ipoteza descrisă.

Ca atare, nu se poate dispune o sancţiune de natura celei preconizate de recurentă (cel mult, se poate discuta calitatea procesuală a administratorului însuşi, însă nu absenţa din proces a proprietarului), nearătarea titularului dreptului de proprietate atrăgând răspunderea ulterioară a mandatarului faţă de mandant însuşi, evident, pe o bază extracontractuală, pentru eventuala garanţie pentru evicţiune onorată, sau chiar direct faţă de terţul cu care s-a contractat.

Faţă de cele expuse, Curtea constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, făcând aplicarea disp. art. 312 alin. 1 C. pr. civ.

← Obligaţie de a face. Cerere privind obligarea unei societăţi...		Imobil preluat de stat. Contract de vânzare-cumpărare în... →

Imobil preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950. înstrăinare. Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Imobil preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950. înstrăinare. Nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.