IMOBIL PRELUAT DE STAT FĂRĂ TITLU VALABIL. VÂNZARE. NULITATE ABSOLUTĂ. RECURS EXERCITAT OMISSO MEDIO. INADMISIBILITATE. ACTE DE PROCEDURĂ NEREGULAT ÎNTOCMITE. CONSECINŢE JURIDICE

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

1. Deoarece imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, făcând şi obiectul restituirii prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, înstrăinarea acestuia este lovită de nulitate absolută, chiar dacă hotărârea judecătorească de retrocedare fusese desfiinţată pe calea recursului în anulare, câtă vreme ulterior reclamanţii au promovat o nouă acţiune în revendicare obţinând din nou prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă retrocedarea imobilului în litigiu.

De aceea, instanţa de apel a apreciat în mod corect că, procedându-se la vânzarea lucrului altuia, iar cumpărătorii nefăcând dovada bunei-credinţe la momentul perfectării contractului - cumpărătorii au fost notificaţi încă de la data de 17.02.1995 că imobilul în litigiu a fost restituit reclamanţilor şi au făcut demersuri pentru cumpărarea imobilului chiar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 112/ 1995plătind un avans cu titlu de preţ la 21.10.1996, respectiv înainte de pronunţarea deciziei din recursul în anulare a primei hotărâri judecătoreşti de retrocedare (29.10.1996) trebuie aplicate regulile care guvernează materia nulităţii actului juridic, în sensul că desfiinţarea actului principal (al statului) atrage şi desfiinţarea actului subsecvent, ca aplicare a altui principiu de drept, potrivit căruia “nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi”.

Faţă de situaţia de fapt rezultată, în speţă nu se putea reţine incidenţa vreunei excepţii care să înlăture efectele nulităţii, nefiind vorba de subdobânditorii de bună-credinţă şi nici de validitatea aparenţei în drept.

2. In privinţa recursurilor declarate de ceilalţi doi pârâţi - Primăria municipiului Bucureşti şi SC Herăstrău-Nord SA - trebuie menţionat că nici unul dintre ei nu a formulat apel împotriva hotărârii primei instanţe. în aceste condiţii, criticile de fond formulate de Primăria municipiului Bucureşti, vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 şi 11 C. pr. civ.) nu pot fi primite, căci ar însemna ca omisso medio, trecându-se peste faza apelului, să fie formulate critici direct în recurs, ceea ce este inadmisibil.

Recursul părţii care nu a exercitat prima cale ordinară de atac permisă de lege poate fi exercitat împotriva hotărârii instanţei de apel numai în cazul în care aceasta i-a creat o situaţie mai grea decât cea creată prin hotărârea primei instanţe.

3. Nelegala citare a unei părţi nu poate constitui obiect de critică în recursul unei alte părţi decât cea care se pretinde a fi vătămată, având în vedere caracterul normelor care reglementează procedura de citare (norme care, ocrotind un interes particular, presupun o vătămare a părţii faţă de care procedura nu a fost legal îndeplinită).

Nulitatea comunicării hotărârii primei instanţe, constând în aceea că, deşi dovada de comunicare a fost depusă la registratura societăţii nu s-au menţionat numele şi calitatea primitorului actului, nu poate fi invocată oricând, în orice stadiu al procesului şi direct în faza recursului, întrucât norma încălcată ocroteşte un interes particular, iar nu general. Recurenta nu se poate apăra spunând că, datorită întocmirii defectuoase a actului procedural, nu a avut cunoştinţă de hotărârea primei instanţe, întrucât a fost citată în faza de judecată a apelului prin agent procedural.

Cât priveşte întocmirea necorespunzătoare a procesuiui-verbal de comunicare a deciziei tribunalului - invocată în aceleaşi condiţii, ale art. 100 pct. 7 C. pr. civ., respectiv neindicarea numelui şi calităţii primitorului actului procedural, se constată că dovezile de comunicare au fost înregistrate la registratura

societăţii-pârâte şi că, raportat ia acestea, atât recursul, cât şi motivarea acestuia au fost apreciate ca fiind făcute în termen. De aceea, deşi pentru ipoteza prevăzută de art. 100 pct. 7 nulitatea este expresă, lipsind vătămarea, nu poate interveni desfiinţarea actului procedural.

(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. nr. 4292 R din 20 decembrie 2000)

CURTEA

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1, reclamanţii P.M. şi P.R.A. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul local al municipiului Bucureşti, SC Herăstrău Nord SA, B.I.,

B.G. şi D.M., solicitând să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţii - persoane fizice şi SC Herăstrău Nord SA, cu privire la apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. Av.Th.l. , sector 1, să se dispună evacuarea necondiţionată a pârâţilor - persoane fizice din spaţiul pe care îl ocupă, să se dispună punerea în posesie a reclamanţilor cu privire la întregul imobil prin executorul judecătoresc.

Prin sentinţa civilă nr. 6903/5.05.1999 Judecătoria sector 2 a admis acţiunea formulată, a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cum-părare nr. 853/7.11.1997 şi nr. 854/7.11.1997, au fost repuse părţile în situaţia anterioară; au fost respinse capetele de cerere privind evacuarea pârâţilor şi privind formele de executare.

Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, din analiza probelor administrate în cauză, că celor doi reclamanţi le-a fost restituit întreg imobilul din litigiu, conform sentinţei civile nr. 2461/1998 a Judecătoriei sector 1, în baza căreia Primarul General a emis dispoziţie de resituire, întocmindu-se şi proces-verbal de predare-primire a imobilului. Cei doi pârâţi - persoane juridice au vândut un bun asupra căruia exista un litigiu, întrucât fuseseră încunoştinţaţi de promovarea acţiunii în revendicare.

De asemenea, s-a apreciat că pârâţii cumpărători nu au fost de bună-credinţă la încheierea contractului, având în vedere că prin adresa nr. 1566/17.02.1995 li se adusese la cunoştinţă că imobilul pentru care formulaseră cereri de cumpărare a fost restituit reclamanţilor.

A considerat prima instanţă că nu se putea proceda la înstrăinarea imobilului în litigiu nici măcar în condiţiile Legii nr. 112/1995, deoarece atât anterior apariţiei acestei legi, cât şi ulterior intrării

ei în vigoare, pe rolul instanţelor exista litigiu cu privire la imobil.

împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii B.I., B.G. şi D.M., care au formulat critici sub aspectul greşitei timbrări a acţiunii, încălcării normelor procedurale privind citarea pârâţilor SC Herăstrău Nord SA şi C.G.M.B. şi a modalităţii în care au fost reprezentaţi la proces reclamanţii şi pârâtul C.G.M.B. S-a susţinut că prima instanţă a făcut greşit aplicarea dispoziţiilor art. 156 C. pr. civ., atunci când le-a respins cererea de amânare a cauzei, iar pe fondul litigiului s-au interpretat greşit dispoziţiile art. 480. 963, 966, 970 şi 1339 C. civ.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2285/A/30.06.2000 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a lll-a civilă.

S-a reţinut în considerentele deciziei, răspunzându-se criticilor formulate, că problema timbrajului trebuie discutată în cursul judecăţii, sancţiunea neîndeplinirii acestei obligaţii fiind cea de anulare a cererii, iar instanţa de control judiciar nu poate să ia decât măsura dării în debit cu suma reprezentând taxă de timbru neachitată la instanţele anterioare.

Cu privire la invocata nerespectare a normelor procedurale de citare s-a constatat, faţă de dovezile de citare aflate în dosar, că procedura a fost legal îndeplinită şi, în plus, neregularitatea citării ar fi putut fi invocată numai de către partea vătămată, nu şi de partea adversă (apelanţii).

în ce priveşte încălcarea dreptului la apărare, s-a apreciat că instanţa de fond avea posibilitatea conferită de lege să acorde sau nu un termen de judecată la solicitarea părţii, fără a fi necesară justificarea măsurii dispuse.

Cu privire la însuşi fondul cauzei, s-a reţinut că în speţă a operat vânzarea lucrului altuia, câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 2461/23.02.1998 a Judecătoriei sector 1, s-a admis acţiunea în revendicare a reclamanţilor, iar această hotărâre are caracter declarativ, fiind de natură să consolideze retroactiv, dreptul de proprietate al

reclamanţilor asupra imobilului, considerat că nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor.

în aceste condiţii, desfiinţarea actului încheiat de non-proprietar este o consecinţă firească a nulităţii ce intervine în cazul nerespectării unei cerinţe de validitate a actului juridic - aceea ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului înstrăinat. Pe de altă parte, pârâţii nu au formulat nici un fel de apărare pe aspectul bunei lor credinţe la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în virtutea principiului proprietarului aparent, pentru ca acest aspect să poată fi analizat ca atare.

împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanţii-pârâţi, precum şi pârâţii SC Herăstrău Nord SA şi municipiul Bucureşti.

In recursul lor, apelanţii-pârâţi B.I., B.G. şi D.M. au invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9,10 şi 11 C. pr. civ. în dezvoltarea cărora au arătat următoarele:

- Hotărârea atacată a fost dată cu ignorarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 948, art. 969, 1294 şi urm. C. civ. precum şi ale Legii nr. 112/1995, ceea ce face aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

în acest sens, s-a susţinut că instanţa de apel nu a făcut referire la condiţiile esenţiale prevăzute pentru validitatea unei convenţii de art. 948 C. civ., condiţii respectate de recurenţi; deşi apelanţii s-au apărat invocând art. 969 C. civ., instanţa nu a făcut nici o referire la această dispoziţie, în ce mod a fost încălcată şi care sunt consecinţele aplicării sau neaplicării acesteia. De asemenea, s-a arătat că tribunalul nu a indicat care a fost norma de drept prohibitivă încălcată de contractanţii vânzării, care este norma de drept ce îndrituieşte instanţa de apel să considere că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare statul nu avea calitatea de proprietar şi care este incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

- Instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare (art. 304 pct. 10 C. pr. civ.), întrucât din încheierea de şedinţă din 21.04.2000 lipseşte motivarea asupra cererii formulate de recurenţii-apelanţi cu privire la aplicarea art. 139 C. pr. civ. coroborat cu art. 1188 C. civ.; instanţa a dispus numai consemnarea cererii şi a opiniei părţilor, omiţând a se pronunţa.

- Hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a

probelor (art. 304 pct. 11 C. pr. civ.), întrucât deşi din administrarea probelor a rezultat indubitabil că statul era proprietar la data încheierii actului juridic supus judecăţii, instanţa omite această stare de fapt, globalizând situaţia prin principiul resoluto iure dantis, resolviturius accipientis. Instanţa de apel a făcut aplicarea principiului nemo dat quod nori habet, deşi acest principiu nu se regăseşte în probatoriile administrate, deoarece la data încheierii contractelor, statul era proprietar.

Mai mult, chiar în condiţiile desfiinţării titlului statului, actul subsecvent trebuia menţinut, pe principiul ocrotirii bunei-credinţe şi asigurării stabilităţii circuitului civil.

Faţă de faptul că buna-credinţă se prezumă, este nelegală motivarea instanţei de apel, potrivit căreia “pârâţii-apelanţi nu au formulat nici un fel de apărare pe aspectul bunei lor credinţe”.

S-a mai invocat ca “motiv separat” existenţa unor dispoziţii privind măsuri reparatorii, conţinute de proiectul de lege privind regimul juridic al unor bunuri preluate abuziv după 6 martie 1945.

în recursul său, Primăria municipiului Bucureşti a invocat motivele de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. - în sensul că din tot materialul probator rezultă că actele a căror nulitate s-a solicitat a se constata, s-au încheiat cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale -, prev. de art. 304 pct. 10 C. pr. civ. - întrucât pe tot parcursul procesului s-a menţinut procedura viciată cu SC Herăstrău Nord SA -, precum şi motivul de casare prev. de art. 304 pct. 11 C. pr. civ., constând în interpretarea eronată a probelor administrate, greşindu-se în însăşi înţelegerea cronologiei actelor şi faptelor.

Recurenta SC Herăstrău Nord SA a criticat decizia tribunalului prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. pr. civ., arătând că în conformitate cu dispoz. art. 100 alin. 1 pct. 7 C. pr. civ., cu referire la art. 100 alin. 3 C. pr. civ. şi prin coroborare cu dispoziţiile art. 105 alin. 2 C. pr. civ. şi art. 107 C. pr. civ., le-a fost prejudiciat dreptul la apărare.

S-a arătat că, potrivit actelor dosarului de fond, comunicarea dispozitivului şi a considerentelor sentinţei nu s-au făcut în conformitate cu dispoziţiile exprese şi imperative ale Codului de procedură civilă, fapt care a dus la imposibilitatea formulării apărărilor şi a căilor de atac.

Recursurile declarate în cauză sunt nefondate, în ce priveşte recursul formulat de apelanţii-pârâţi, se constată următoarele:

S-a invocat în susţinerea motivului de casare prev. de art. 304 pct. 11 C. pr. civ., împrejurarea că nu a fost reţinută corect situaţia de fapt în legătură cu calitatea de non proprietara statului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu pârâţii-persoane fizice.

A rezultat din probele dosarului că întreg imobilul din litigiu (din care face parte şi apartamentul ocupat de pârâţi) a fost retrocedat reclamanţilor, conform sentinţei civile nr. 5269/

19.05.1994 a Judecătoriei sector 1, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1714/1994 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a lll-a civilă.

în baza acestei sentinţe s-a emis dispoziţia de restituire de către Primarul General al municipiului Bucureşti în ianuarie 1995 (fila 7 fond) şi s-a întocmit procesul-verbal de predare-primire a imobilului în februarie 1995 (fila 8).

Este adevărat că prin decizia nr. 3335/

29.10.1996 a Curţii Supreme de Justiţie s-a admis recursul în anulare declarat de procurorul general şi casată sentinţa civilă nr. 5269/19.05.1994 a Judecătoriei sector 1, dar ulterior, promovându-se o nouă acţiune în revendicare de către reclamanţi, s-a obţinut o altă hotărâre judecătorească de retrocedare a imobilului către aceştia-sentinţa civilă nr. 2461/23.02.1998 a Judecătoriei sector 1.

Apreciind asupra efectelor acestei hotărâri judecătoreşti, instanţa de apel a considerat, în mod corect, că ea nu are efect constitutiv, ci efect declarativ, consolidând doar în mod retroactiv dreptul de proprietate în patrimoniul reclamanţilor.

S-a considerat în mod corect - acesta fiind şi motivul pentru care a fost admisă acţiunea în revendicare promovată - că dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamanţilor.

De aceea, la momentul vânzării-cumpărării, statul nu putea avea calitatea de proprietar al bunului, el era un non-dominus, situaţie de fapt corect reţinută de către instanţa de apel, astfel încât motivul de casare bazat pe art. 304 pct. 11 C. pr. civ. nu poate fi primit.

Ceea ce au invocat recurenţii, susţinând exceptarea de la anumite principii ale efectelor nulităţii - resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis (nulitatea actului principal atrage nulitatea actului subsecvent) - a fost buna-credinţă a lor, în calitate de subdobânditori cu titlu oneros, ai unui imobil.

Or, deşi invocă în favoarea lor prezumţia de bună-credinţă, din probele dosarului a rezultat că s-a făcut dovada contrară a existenţei acestei atitudini subiective la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Astfel, toate demersurile întreprinse anterior perfectării celor două contracte de vânzare-cumpărare denotă că ambele părţi contractante - atât SC Herăstrău Nord SA în calitate de mandatar al vânzătorului cât şi cumpărătorii - au acţionat în fraudarea intereselor adevăratului proprietar.

Deşi la 17.02.1995 li se adusese la cunoştinţă chiriaşilor (fila 9 fond) faptul că imobilul din str. Av.

I. nr. 33, a fost restituit foştilor proprietari şi că raporturile contractuale cu SC Herăstrău Nord SA încetează, urmând ca reglementarea situaţiei locative să fie făcută cu actualii proprietari, totuşi la 4 octombrie 1996 se încheie noi contracte de închiriere între fostul locator (SC Herăstrău Nord SA) şi chiriaşi.

Aceste contracte încheiate cu încălcarea drepturilor adevăratului proprietar - care se subrogase în drepturile locatorului anterior (statul), au fost cele care au conferit vocaţie chiriaşilor la încheierea celor două contracte de vânzare-cum-părare, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult, ambii chiriaşii-pârâţi - B. şi D. - au formulat cereri de cumpărare a imobilului încă din

23.01.1996 (filele 32, 54 fond), înainte de a începe să curgă termenul prevăzut de art. 9 din Legea nr. 112/1995, care conferea chiriaşilor posibilitatea de a opta pentru cumpărarea apartamentului deţinut cu chirie - la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 - şi chiar înainte de intrarea în vigoare a legii menţionate (conform art. 29 din Legea nr. 112/ 1995, intrarea în vigoare a acestei legi a avut loc în termen de 60 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial - care a fost 29.11.1995).

Pe de altă parte, la acea dată chiriaşii nici măcar nu puteau invoca o soluţie favorabilă dată în recursul în anulare, care se află încă în curs de judecată.

De asemenea, deşi data eliberării celor două contracte de vânzare-cumpărare este 7.11.1996 (ulterioară pronunţării, la 29.10.1996, a deciziei din recursul în anulare), trebuie observat că acordul de voinţă al părţilor s-a realizat anterior, respectiv

la 21.10.1996, când s-a stabilit preţul şi s-a plătit prima parte a acestuia (filele 39, 59 fond).

Faptul că eliberarea contractului s-a făcut ulterior nu influenţează asupra momentului perfectării contractului şi realizării acordului de vânzare-cumpărare, ci este numai un aspect legat de întocmirea înscrisului constatator, în sensul de mijloc de probă, de instrumentum.

Toate aceste aspecte denotă că pârâţii nu s-au aflat la momentul încheierii contractului într-o eroare comună şi invincibilă şi nu s-au încrezut cu bună-credinţă în calitatea de proprietar al statului, pentru ca actul juridic încheiat în aceste condiţii să fie salvat de la aplicarea principiilor efectelor nulităţii.

De aceea, instanţa de apel a apreciat în mod corect că procedându-se la vânzarea lucrului altuia, iar cumpărătorii nefăcând dovada bunei-credinţe la momentul perfectării contractului, trebuie aplicate regulile care guvernează materia nulităţii actului juridic - în sensul că desfiinţarea actului principal (al statului) atrage şi desfiinţarea actului subsecvent, ca aplicare a altui principiu de drept, potrivit căruia “nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi”.

Făcând corect aplicarea principiilor care guvernează materia nulităţii, hotărârea instanţei de apel nu este lipsită de temei legal şi nici dată cu aplicarea greşită a legii, iar motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. este neîntemeiat.

Critica recurenţilor potrivit căreia hotărârea atacată este lipsită de temei legal întrucât nu face referire la anumite dispoziţii exprese ale legii, ci doar la “afirmaţii generale” ale teoriei dreptului, nu poate fi primită.

Principiile de drept enunţate şi pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de apel sunt reguli care guvernează materia nulităţii actului juridic şi care au forţă juridică şi eficienţă chiar dacă nu se regăsesc într-un anumit text de lege.

în privinţa dispoziţiilor legale la care fac trimitere recurenţii, susţinând că au fost ignorate de către tribunal-art. 696, art. 948, art. 1294 şi urm. C. civ., dispoziţiile Legii nr. 112/1995 - ele privesc forţa

obligatorie a convenţiilor şi condiţiile de validitate a acestora şi nu se poate spune că au fost ignorate, câtă vreme instanţa a analizat cele două contracte de vânzare-cumpărare, reţinând lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului. Deci, a reţinut existenţa unui acord de voinţă în sensul vânzării-cumpărării şi, în acelaşi timp, nevalabilitatea lui din punct de vedere al transmiterii unui drept de proprietate inexistent în patrimoniul vânzătorului.

în plus, referirea făcută de recurenţi la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 112/1995 nu este de natură să valideze o convenţie care nu întruneşte condiţiile generale de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare reglementate de dreptul comun - art. 1294 şi urm. C. civ. De aceea, toate argumentele folosite în sprijinul aceluiaşi motiv de casare - art. 304 pct. 9 C. pr. civ. - sunt neîntemeiate.

Critica formulată în condiţiile art. 304 pct. 10

C. pr. civ., de asemenea nu poate fi primită.

în susţinerea acestui motiv de casare, recurenţii au arătat că deşi au solicitat ca instanţa de apel să pună în vedere reclamanţilor să depună copii certificate de pe toate actele din dosarul de fond şi să prezinte toate originalele, tribunalul nu a făcut decât să consemneze solicitarea, fără să se pronunţe asupra ei.

Instanţa s-a pronunţat însă, asupra acestei cereri, dispunând adresă la SC Herăstrău Nord SA, pentru a se înainta actele care au stat la baza încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare (încheierea din 21.04.2000), pentru ca ulterior să revină asupra acestei măsuri, constatând că actele se află în dosarul instanţei de fond (încheierea din 19.05.2000).

Aceasta nu înseamnă că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare al apelan-ţilor-pârâţi, căci aceştia nu au făcut decât să formuleze o cerere în condiţiile art. 139 C. pr. civ., fără să tăgăduiască conţinutul înscrisurilor depuse la dosar - reprezentate de hotărâri judecătoreşti, cereri pe care pârâţii înşişi le-au formulat către SC Herăstrău Nord SA, adrese emise pe numele acestora.

în ce priveşte invocata dispoziţie a art. 1188 pct. 4 C. civ., potrivit căreia “copiile copiilor nu au nici o putere probatorie” şi, de aceea, nu trebuia să li se dea eficienţă actelor din dosar, ea nu are aplicabilitate decât pentru ipoteza în care originalul titlului nu există (art. 1188 alin. 2 C. civ.).

Or, în cauză nu s-a făcut dovada că s-au depus la dosar copii de pe acte ale căror originale nu mai există pentru a atrage incidenţa art. 1188 alin. 2 pct. 4C. civ.

Cu privire la aşa-numitul “motiv separat” de recurs, el nu poate fi încadrat în nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 304 C. pr. civ., făcând referire la un proiect de lege ce reglementează măsuri reparatorii pentru ipoteza în care imobilul a fost vândut fostului chiriaş.

în privinţa recursurilor declarate de ceilalţi doi pârâţi - Primăria municipiului Bucureşti şi SC Herăstrău Nord SA-trebuie menţionat că nici unul dintre ei nu a formulat apel împotriva hotărârii primei instanţe.

în aceste condiţii, criticile de fond formulate de Primăria muncipiului Bucureşti, vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 şi 11 C. pr. civ.) nu pot fi primite, căci ar însemna ca omisso medio, trecându-se peste faza apelului, să fie formulate critici direct în recurs, ceea ce este inadmisibil.

Potrivit art. 299 C. pr. civ., pot constitui obiect al recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.

în speţă, Primăria municipiului Bucureşti nu a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe, astfel încât faţă de aceasta hotărârea judecătoriei a rămas definitivă prin neapelare.

Or, în speţă, decizia instanţei de apel a păstrat hotărârea primei instanţe, fără să îngreuneze situaţia recurentei şi fără să justifice, de aceea, formularea criticilor direct în recurs.

în privinţa nelegalei citări a celeilalte intimate -recurente SC Herăstrău Nord SA, aceasta nu poate constitui obiect de critică în recursul unei alte părţi decât cea care se pretinde a fi fost vătămată, având în vedere caracterul normelor care reglementează procedura de citare (norme care, ocrotind un interes particular, presupun o vătămare a părţii faţă de care procedura nu a fost legal îndeplinită).

Recurenta SC Herăstrău Nord SA, înteme-indu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. pr. civ., a invocat nulitatea dovezii de comunicare a dispozitivului şi considerentelor hotărârii instanţei de fond, precum şi nulitatea comunicării deciziei tribunalului.

în ce priveşte neregularitatea comunicării hotărârii primei instanţe, constând în aceea că deşi dovada de comunicare a fost depusă la registratura societăţii (filele 87, 89 fond), nu s-au menţionat numele şi calitatea primitorului actului -, ea trebuia invocată în faza apelului şi avea drept consecinţă repunerea în termenul de declarare a căii de atac.

Aceasta întrucât norma încălcată, ocrotind un interes particular, rfulitatea nu poate fi invocată oricând, în orice stadiu al procesului şi direct în faza recursului.

Recurenta nu se poate apăra spunând că, datorită întocmirii defectuoase a actului procedural, nu a avut cunoştinţă de hotărârea primei instanţe, întrucât a fost citată în faza de judecată a apelului prin agent procedural.

De altfel, prin recursul declarat, SC Herăstrău Nord SA nu a invocat vicii ale procedurii de citare în faţa instanţei de apel; numai în măsura în care prin neregularitatea pricinuită partea ar fi fost împiedicată să afle de existenţa hotărârii primei instanţe, ar fi putut invoca direct în faza recursului, nelegala comunicare a sentinţei.

Cu privire la întocmirea necorespunzătoare a procesului-verbal de comunicare a deciziei tribunalului - invocată în aceleaşi condiţii, ale art.

100 pct. 7 C. pr. civ., respectiv neindicarea numelui şi calităţii primitorului actului procedural, se constată că dovezile de comunicare au fost înregistrate la registratura societăţii - pârâte şi că, raportat la acestea, atât recursul, cât şi motivarea acestuia au fost apreciate în termen.

De aceea, deşi pentru ipoteza prevăzută de art.

100 pct. 7 C. pr. civ. nulitatea este expresă, lipsind vătămarea, nu poate interveni desfiinţarea actului procedural.

Faţă de toate considerentele expuse, criticile formulate pe calea celor trei recursuri declarate au fost constatate neîntemeiate, astfel încât recursurile vor fi respinse în consecinţă.

← PARTAJ SUCCESORAL. SOŢI. INCAPACITATE DE MUNCĂ A SOŢIEI....		CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE CU REZERVA DREPTULUI DE UZUFRUCT... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre IMOBIL PRELUAT DE STAT FĂRĂ TITLU VALABIL. VÂNZARE. NULITATE ABSOLUTĂ. RECURS EXERCITAT OMISSO MEDIO. INADMISIBILITATE. ACTE DE PROCEDURĂ NEREGULAT ÎNTOCMITE. CONSECINŢE JURIDICE