Legea nr. 10/2001. Acţiune împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ANRP şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru obligare la plata despăgubirilor. Inadmisibilitate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 13/A din 16 februarie 2012
Prin sentinţa civilă nr. nr. 951 din 17 noiembrie 2011 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepţia inadmisibilităţii.
S-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţii M.L. şi M.E., împotriva pârâţilor STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, cu sediul procedural ales la sediul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR şi COMISIA CENTRALĂ PENTRU PLATA DESPĂGUBIRILOR.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut referitor la ultima excepţie, că pârâtul a arătat că notificarea reclamanţilor a fost soluţionată prin dispoziţia primarului, fiind propusă pentru acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale şi dosarul reclamanţilor a fost înaintat la Prefectura Cluj pentru exercitarea controlului de legalitate că apoi să fie înaintat către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti, conform Titlului VII din Legea nr.247/2005.
În speţă, Legea nr.247/2005 prin art.13 al Titlului VII stabileşte organele abilitate să analizeze şi să stabilească cuantumul final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi.
În şedinţa publică din 17.11.2011 tribunalul a respins excepţia necompetenţei materiale şi a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii, urmând ca în baza dispoziţiilor art.137 alin.1 C.proc.civ. să analizeze această excepţie.
Prin dispoziţia nr.3505/13.10.2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca s-a dispus respingerea notificării nr.225/27.06.2001 formulată de reclamanţii M.L. şi M.E. pentru terenul situat în Cluj-Napoca str.B. nr.57, pe considerentul că terenul a fost trecut în anexa nr.39 pentru acordarea de despăgubiri.
Din adresa nr.12341/1130/IV/I din 18.11.2010 a Prefectului judeţului Cluj rezultă că dosarul reclamanţilor privind acordarea de despăgubiri în baza legilor fondului funciar pentru terenul în suprafaţă de 1029 mp a fost transmis Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din adresele nr.8127/DFF/28.10.2010 şi nr.8770/DFF/26.11.2010 ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor rezultă că dosarul reclamanţilor a fost înregistrat cu nr.22472/FFCC/19.10.2010.
Raportat la cele menţionate mai sus, chestiunea care se impune a fi analizată de către tribunal este posibilitatea stabilirii în mod direct, nemijlocit de către instanţa de judecată, a cuantumului despăgubirilor la care ar fi îndreptăţiţi reclamanţii.
Tribunalul a considerat că, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat s-a stabilit o lege specială care prevede condiţiile în care persoanele îndreptăţite beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, nu se poate reţine că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate faţă de legea specială.
Pe de altă parte, nu s-a putut susţine nici existenţa unei încălcări a exigenţelor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, având în vedere că, aşa cum s-a reţinut şi în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva România, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană privind dreptul de acces la o instanţă.
Tribunalul a mai constatat că în jurisprudenţa Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie (de ex. decizia nr. 2966 din 31 martie 2011, decizia nr. 1832 din 2 martie 2011) s-a stabilit că „prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De asemenea, potrivit O.U.G. nr. 81/2007 dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia poate solicita conversia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubiri în numerar (iar când valoarea este mai mare de 500.000 lei se pot solicita exclusiv acţiuni sau titluri de plată, în funcţie de opţiunea titularului).
Considerentul instanţelor potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire şi nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea, au fost pronunţate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea europeană, nu este în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege pentru că în felul acesta nu se asigură înlăturarea deficienţelor de sistem şi eficacitatea reparaţiilor.
Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcţional - deşi potrivit jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european (de exemplu, cauza Matieş împotriva României din 8 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluţii în ce priveşte funcţionalitatea şi plata sumelor datorate - nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În timp ce legea prevede proceduri stricte de urmat şi creează fondul din care persoanele îndreptăţite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudenţă creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigenţele de previzibilitate pe care le impune Convenţia europeană.
În realitate, invocata nefuncţionalitate a Fondului Proprietatea atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, iar nu obligaţia pentru instanţele judecătoreşti de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudenţială, pentru că aceasta ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei.
În acest sens, în hotărârea - pilot (cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României) s-a reţinut că „dată fiind acumularea de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză” (par. 228); că, este nevoie de o „refacere totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate” (par. 235) şi de „implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză” (par. 232).
Or, practica judiciară poate fi coerentă atunci când se întemeiază pe norme de drept a căror aplicare este chemată să o facă şi nu atunci când creează ea norme care pot fi diferite de la o speţă la alta (având în vedere că rolul firesc al legiuitorului este preluat de către judecătorul cauzei) deşi situaţiile sunt comparabile.
În acelaşi timp, în legătură cu lipsa de funcţionalitate imputată Fondului Proprietatea nu trebuie ignorat faptul că începând cu 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti”.
Mai mult, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr.27/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilind că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile.
Faţă de cele ce preced, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fiind de prisos să fie analizate celelalte excepţii invocate de pârâţi, precum şi fondul litigiului dedus judecăţii, şi a respins acţiunea reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe reclamanţii M.L. şi M.E. au declarat apel, în termen legal, solicitând instanţei admiterea apelului, modificarea hotărârii atacate în sensul desfiinţării ei în totalitate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului, reclamanţii au învederat instanţei că în mod greşit s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 care a introdus Cap.VII privind acordarea şi plata despăgubirilor.
În mod eronat prima instanţă a apreciat că prezenta acţiune este inadmisibilă, deoarece reclamanţii au invocat şi art. 1 din Protocolul I al C.E.D.O. şi practica C.E.D.O. în materie, respectiv cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Reclamanţii arată că au parcurs toate fazele administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Cap. VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât dosarul de revendicare este înregistrat sub nr. 22472/FFCC/19.10.2010 la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală.
În temeiul legilor speciale mai sus arătate, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirii de 257.400 euro actualizată, pentru terenul preluat abuziv din str.B.lui, nr. 57, în suprafaţă de 1.029 mp., sumă determinată pe baza tarifelor notarilor publici din jud. Cluj pe anul 2010.
Pe reclamanţi nu îi priveşte faptul că pentru efectuarea plăţii, pârâţii, în calitate de reprezentanţi ai Guvernului României, au de parcurs proceduri interne, deoarece aceştia au depăşit demult termenul rezonabil de plată. Cererea este cu atât mai mult întemeiată deoarece de la 25.01.2011 Fondul „Proprietatea” este listat la bursa de valori Bucureşti, astfel încât în ipoteza în care se vor acorda acţiuni, reclamanţii au posibilitatea de a le negocia pe bursă, astfel încât pârâţii nu pot invoca lipsa fondurilor pentru plata despăgubirilor.
Decizia nr. 27/2011 a Î.C.C.J. nu are nicio relevanţă, deoarece prezenta cerere nu este întemeiată pe dreptul comun, astfel încât reclamanţii aveau posibilitatea de a nu-l chema în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
Procedura instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu garantează reclamanţilor plata efectivă a despăgubirilor într-un timp rezonabil.
Pârâtul intimat STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a formulat întâmpinare prin care a arătat că obiectul acţiunii reclamanţilor a fost tranşat prin decizia nr. 27/2011 a Î.C.C.J. prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a statut că o astfel de acţiune îndreptată direct împotriva Statului Român este inadmisibilă.
Pârâţii intimaţi AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR şi COMISIA CENTRALĂ PeNtRU PLATA DESPĂGUBIRILOR, deşi legal citaţi, nu şi-au delegat reprezentant în instanţă şi nu au formulat întâmpinare prin care să-şi exprime poziţia procesuală.
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de apel invocate şi a apărărilor formulate, Curtea, în temeiul art. 295 C.pr.civ., reţine următoarele:
Astfel, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14.07.2011 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanţii M.L. şi M.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR şi COMISIA CENTRALĂ PENTRU PLATA DESPĂGUBIRILOR, obligarea pârâţilor la plata sumei de 257400 euro, echivalentul a
1.081.080 lei, la cursul de 4,2 lei/euro, reprezentând contravaloarea despăgubirilor plus dobânzile şi majorări de la data rămânerii definitive a hotărârilor şi până la plata efectivă, pentru imobilul teren din str.B. nr.57, în suprafaţă de 286 stjp. echivalentul a 1029 mp preluat abuziv de către Statul Român.
Reclamanţii nu au menţionat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată însă, prin răspunsul la întâmpinarea pârâţilor, aceştia au arătat în mod expres că solicită obligarea directă a pârâţilor la plata despăgubirilor întrucât măsurile reparatorii stabilite în temeiul Titlului VII din Legea nr.247/ 2005 sunt ineficiente, lipsindu-i de posibilitatea de a beneficia în mod real de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, iar în drept îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art.1 şi art.21 din Constituţia României.
Conform CF nr.19625 Cluj, asupra imobilului înscris sub A+1, loc de casă în str. G. nr.57, în suprafaţă de 286 stjp., a fost întabulat sub B3,4 dreptul de proprietate în favoarea reclamanţilor M.L. şi M.E., cu titlu de drept cumpărare, ca bun comun.
Prin încheierea de CF nr.298/31.03.1965, în baza Decretului nr.196/22.04.1963 a Consiliului de Stat al RPR şi a tabelei anexate, s-a întabulat dreptul de proprietate, cu titlu de drept expropriere, în favoarea Statului Român, în administrarea Sfatului Popular al oraşului Cluj.
Prin notificarea expediată sub nr.225/27.06.2001 prin intermediul BEJ şi înregistrată sub nr.37885/02.07.2001 la Primăria mun. Cluj Napoca, reclamanţii au solicitat, în baza Legii nr.10/2001, atribuirea unui teren intravilan în schimbul celui expropriat pe care reclamanţii l-au deţinut în calitate de proprietari, în str.B., nr.57 Cluj Napoca, în suprafaţă de 286 mp.
Prin Dispoziţia de respingere a notificării nr.3505/13.10.2003 emisă de Primarul mun. Cluj Napoca, s-a respins notificarea nr.225 din 27.06.2001, înregistrată sub nr.37885 din 02.07.2001, pentru terenul situat în str.B. nr.57 deoarece petenţii nu fac dovada dreptului de proprietate cu acte în formă legalizată, în termenul prevăzut de lege şi terenul a fost trecut pe Anexa nr.39 pentru acordarea de despăgubiri în baza Legii nr.18/1991.
La baza emiterii acestei dispoziţii a sta Referatul întocmit de Comisia pentru aplicarea Legii nr.10/2001 care a constatat că petenţii nu au completat dosarul de revendicare, în termenul legal, în conformitate cu prevederile art.22 din lege, aceştia nefăcând dovada dreptului de proprietate, cu acte în formă legalizată şi, de asemenea, solicitarea petenţilor a fost soluţionată în baza Legii nr.18/1991, prin trecerea terenului pe Anexa nr.39 pentru acordarea despăgubirilor, motiv pentru care se propune respingerea cererii.
Din adresa nr.12341/1130/IV/I din 18.11.2010 a Prefectului judeţului Cluj rezultă că dosarul reclamanţilor privind acordarea de despăgubiri în baza legilor fondului funciar
pentru terenul în suprafaţă de 1029 mp a fost transmis Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din adresele nr.8127/DFF/28.10.2010 şi nr.8770/DFF/26.11.2010 ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor rezultă că dosarul reclamanţilor a fost înregistrat cu nr.22472/FFCC la data de 19.10.2010.
În prezenta cerere de chemare în judecată formulată direct împotriva pârâţilor STATUL ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR şi COMISIA CENTRALĂ PENTRU PLATA DESPĂGUBIRILOR, pentru obligarea la plata despăgubirilor în sumă de 257400 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului preluat abuziv, care nu poate fi restituit în natură, cauza acţiunii, înţeleasă ca scop către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă în justiţie, este unică, fiind dată de intenţia reclamanţilor de a obţine despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin invocarea ineficienţei sistemului reparator astfel conceput, sancţionată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşadar, în mod corect şi legal tribunalul a statuat că o astfel de acţiune directă, îndreptată împotriva pârâţilor, prin care se solicită despăgubiri băneşti este inadmisibilă şi nu poate fi primită deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Contrar susţinerilor reclamanţilor, în speţă este pe deplin aplicabilă Decizia nr.27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-au admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile.
Astfel, atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi excepţia admisibilităţii acţiunii sunt excepţii de fond, ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acţiune şi au fost în mod legal soluţionate de tribunal.
Legea nu prevede ordinea în care urmează a fi soluţionate excepţiile de acelaşi tip, limitându-se a dispune doar în art. 137 alin. 1 C.pr.civ. că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În cazul excepţiilor de acelaşi tip, atât practica judiciară, cât şi doctrina au stabilit că, în lipsa unei reglementări exprese, instanţa trebuie să deducă ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale din caracterul şi efectele produse de excepţiile invocate.
Or, faţă de obiectul prezentei acţiuni civile, analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calităţii procesuale a statului ori a altei entităţi în astfel de acţiuni.
Raţionamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au reclamanţii de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială, precum şi, posibilitatea stabilirii în mod direct, nemijlocit de către instanţa de judecată, a cuantumului despăgubirilor la care aceştia se pretind a fi îndreptăţiţi.
Este aşadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie cu aceea soluţionată prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamanţi.
Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt
inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (paragraful 233).
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui "bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
În acelaşi sens, în Cauza Flaimbat împotriva României, C.E.D.O. a arătat că nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile accesului concret şi efectiv la o instanţă, că "nu contestă nici eficienţa pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire şi pentru propunerea metodei de despăgubire", dar "executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului „Proprietatea”.
Prin hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a analizat din nou noţiunile de "bun actual" şi "valoare patrimonială" şi a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, C.E.D.O. a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui "bun actual" şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Cât priveşte "valoarea patrimonială", C.E.D.O. a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Şi sub acest aspect C.E.D.O. a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
În aceste circumstanţe, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor, motivat de faptul că reclamanţii beneficiază de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la
Convenţie, iar procedura instituită de Titlul VII al Legii nr.247/2005 nu garantează plata efectivă a acestora într-un termen rezonabil, nu poate fi primită, din moment ce, Ia momentul sesizării instanţei, reclamanţii nu au un bun şi nici o creanţă suficient consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie întrucât nu au epuizat procedura specială prevăzută de legile de reparaţie, precum şi căile de atac prevăzute de aceste legi.
Procedura în faţa Fondului „Proprietatea” este o procedură execuţională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanţei, iar rolul statului, în respectarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea prezentei acţiuni civile prin care reclamanţii tind la schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor care urmează eventual a fi stabilite.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept Curtea, în temeiul art.296 C.pr.civ., va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii M.L. şi M.E., împotriva sentinţei civile nr. 951 din 17 noiembrie 2011 a Tribunalului Cluj, pe care o menţine ca fiind legală şi temeinică. (Judecător Anca Adriana Pop)
| ← Plângere în baza Legii nr. 10/2001. Compensarea... | Îmbogăţire fără justă cauză. Caracter subsidiar în... → |
|---|
