Erori judiciare. Persoană condamnată la închisoare, ulterior achitată. Evaluarea prejudiciului

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 723 din 17 februarie 2012

Prin sentinţa civilă nr. 989 din 23 noiembrie 2011 a Tribunalului Cluj, s-a admis cererea formulată de reclamantul I.P.A., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMAN şi a fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 27.600 Euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlul de despăgubiri materiale şi la plata sumei de 320.000 lei cu titlul de despăgubiri morale, plus dobânda legală de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei şi până la data plăţii.

S-a dispus recunoaşterea ca şi vechime în muncă a perioadei în care reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal, respectiv 25.05.2006 - 23.06.2006 şi 12.06.2008 -

3.03.2009.

Pârâtul a fost obligat la plata în favoarea reclamantului a cheltuielilor de judecata în cuantum de 6541,2 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoz. art. 504 al. 1 C.pr.pen, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art.504 C.pr.pen., tribunalul, în urma analizării materialului probator existent la dosar, a constatat că situaţia reclamantului se încadrează pe deplin în dispoziţiile textului legal citat.

Astfel, s-a constatat din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar, că reclamantul a fost condamnat în lipsă pentru săvârşirea unei infracţiuni de înşelăciune în baza art. 215 C.pen, prin Sentinţa penală nr. 5/2005 a Tribunalului Teleorman, la o pedeapsă de 5 ani închisoare cu executare.

Având în vedere că reclamantul îşi avea reşedinţa în Spania, s-a emis un mandat internaţional de executare, acesta fiind depistat pe teritoriul statului spaniol şi reţinut, fiind privat de libertate în baza mandatului de executare din data de 25.05.2006 şi până în data de 23.06.2006, când a fost eliberat pe cauţiune. Reclamantul a fost nevoit însă să rămână pe teritoriul statului spaniol până la extrădare.

La data de 12.06.2008 reclamantul a fost extrădat, fiind predat autorităţilor române, ulterior fiind încarcerat până la data de 3.03.2009 când a fost eliberat.

În baza art. 522 C.pr.pen, după extrădare reclamantul a înaintat autorităţilor judiciare competente o cerere de rejudecare a procesului penal, cererea fiind admisă de către Tribunalul Teleorman prin Sentinţa penală nr. 23/2009.

Prin sentinţa menţionată a fost anulată sentinţa penală în baza căreia s-a emis mandatul de executare, reclamantul fiind condamnat din nou la o pedeapsă cu închisoare în cuantum de 3 ani şi 4 luni, dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi totodată punerea de îndată în libertate.

Prin Decizia penală nr. 13/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a admis apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei de condamnare, fiind desfiinţată sentinţa mai sus menţionată, dispunându-se achitarea reclamantului în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b C.pr.pen, respectiv fapta săvârşită de reclamant nefiind prevăzută de legea penală .

Ca urmare, contrar opiniei pârâtului care susţine că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale art. 504 al. 1 C.pr.pen, tribunalul a reţinut că atâta timp cât reclamantul a fost condamnat definitiv, fiind privat de libertate şi ulterior, în urma rejudecării, a fost achitat pentru că fapta sa nu era prevăzută de legea penală, cerinţele art. 504 al. 1 C.pr.pen. sunt îndeplinite.

În consecinţă, reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru perioada în care a fost privat de libertate.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor, reclamantul a solicitat un total de 300.000 Euro cu titlul de daune morale şi materiale din care, potrivit precizării de acţiune depuse la data de 2.11.2011, suma de 42860 reprezintă daune materiale, iar diferenţa până la 300.000 Euro reprezintă daune morale.

Mai susţine reclamantul că acordarea acestor daune se impune având în vedere consecinţele grave pe care le-a cauzat privarea sa de libertate în mod nelegal.

În acest sens, din declaraţiile martorilor audiaţi, instanţa reţine că reclamantul şi-a pierdut aprecierea şi stima colegilor spanioli, toate eforturile sale de a-şi câştiga un renume bun prăbuşindu-se în momentul reţinerii. Acesta şi-a pierdut locul de muncă, a fost silit ca împreună cu familia să părăsească locuinţa şi statul de reşedinţă şi să se întoarcă în România, deşi intenţia familiei a fost să se stabilească definitiv în Spania, unde fiica părţilor a şi fost înscrisă la şcoală.

Instanţa a mai reţinut că privarea sa de libertate a produs suspiciuni în raport cu persoana reclamantului din partea vecinilor, a colegilor şi a celorlalţi cunoscuţi. A fost încătuşat şi astfel a fost transportat pe avion în momentul extrădării, aducându-i-se o gravă

atingere demnităţii. Ulterior a fost deţinut în condiţii necorespunzătoare şi supus abuzurilor din penitenciare, condiţiile de detenţie reieşind din rapoartele organizaţiilor neguvernamentale depuse la dosar.

Şi sănătatea reclamantului a avut de suferit, slăbind mult, astfel încât cunoscuţii care l-au vizitat au afirmat că nu l-au recunoscut.

Reclamantul a mai susţinut că urmările negative ale privării de libertate au continuat şi după eliberare şi chiar după achitare, reclamantul nereuşind să se angajeze, posibilii angajatori manifestând rezerve atunci când aflau că reclamantul a fost închis.

Tribunalul a mai reţinut că reclamantul a fost privat de libertate în două etape, 30 zile între data de 25.05.2006 şi până la data de 23.06.2006 şi 8 luni şi 17 zile, între data de 12.06,2008 şi până la data de 3.03.2009, cumulând aproximativ 9 luni în care a fost în detenţie.

La data primei sale reţineri, reclamantul a fost angajat, tocmai îşi achiziţionase un apartament cu credit bancar, iar situaţia sa era stabilă în Spania, reţinerea producându-i grave prejudicii atât materiale cât şi morale

Pe lângă şocul psihic produs la aflarea veştii condamnării sale în lipsă, rezultă din înscrisurile de la dosar că autorităţile spaniole i-au refuzat prelungirea autorizaţiei de reşedinţă, pierzându-şi serviciul, familia sa fiind supusă unor aprecieri negative din partea vecinilor, prietenilor şi colegilor de muncă.

Reclamantul a fost eliberat provizoriu prin hotărârea judecătorească din 26.05.2006 fiind obligat însă să nu părăsească teritoriul spaniol şi să se înfăţişeze săptămânal la tribunal.

Ulterior eliberării reclamantul a aşteptat extrădarea sa în condiţiile impuse prin hotărârea de eliberare, aceasta producându-se însă doar la data de 12.06.2008, la aproximativ doi ani după eliberarea pe cauţiune.

În această perioadă reclamantul a fost lipsit parţial de venituri, din acest motiv suferind întreaga familie, deoarece reclamantul era singurul întreţinător al familiei.

Reclamantul a încercat să îşi găsească un loc de muncă însă datorită faptului că avea probleme cu autorităţile judiciare, era privit cu suspiciune şi neîncredere reuşind doar pe o perioadă relativ scurtă să mai fie angajat.

Astfel, din 3.07.2006 şi până în 2.01.2007 reclamantul a avut încheiat un contract de muncă cu societatea M.P..

Din 3.01.2007 până în 27.03.2007 reclamantul a fost din nou angajatul aceleiaşi societăţi, iar pentru că procedura de extrădare s-a prelungit şi reclamantul avea nevoi de venituri, în perioada 30.04.2008-29.05.2008 a fost angajat al societăţii T.E.

Astfel, tribunalul a reţinut că din 25.05.2006, data primei reţineri, şi până la

3.03.2009, data eliberării, reclamantul a lucrat şi a obţinut venituri doar în 10 luni.

Datorită faptului că momentul reţinerii în baza mandatului de executare eliberat în baza sentinţei penale ulterior anulată, a produs reclamantului consecinţe negative din punct de vedere financiar, tribunalul a apreciat că se cuvine acordarea unor despăgubiri materiale reclamantului, până în momentul în care acesta a fost eliberat, chiar dacă în această perioadă nu s-a aflat în permanenţă în stare de detenţie, deoarece pierderea veniturilor materiale a fost cauzată de punerea în executare a mandatului emis în baza sentinţei de condamnare, ulterior anulată.

Există la dosar declaraţiile martorilor care susţin că reclamantul a fost în imposibilitate de a obţine un loc de muncă decent, aceeaşi martori arătând şi că reclamantul era singurul întreţinător al familiei, prin reţinerea sa şi pierderea locului de muncă fiind afectată întreaga familie.

Declaraţia martorei I.F.R., cetăţean spaniol, prietenă şi vecină cu reclamantul, a arătat că costurile vieţii în Spania corespunzător cu nivelul de viaţă al reclamantului se ridică la 700-1000 Euro lunar, întreţinere, alimentaţie, igienă, transport, etc.

A mai precizat martora că ştie despre contractarea unui împrumut de către reclamant rata situându-se între 350-400 Euro.

Tot martora a declarat şi că reclamantul avea un venit în valoare de 1200 Euro lunar. Soţia nu lucra, iar fetiţa era înscrisă în clasa I la şcoală.

Tot din declaraţiile martorilor rezultă şi împrejurarea că soţia reclamantului, rămasă fără venituri a fost nevoită să înstrăineze autoturismul cumpărat de familie, pentru a se putea întreţine împreună cu fiica sa în Spania.

Având aceste elemente la dispoziţie, reţinând că s-a depus la dosar şi contractul de credit, tribunalul a apreciat că acordarea daunelor astfel cum au fost acestea solicitate şi astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor, depăşesc sensibil valoarea salariului lunar al reclamantului.

Din acest motiv, instanţa de fond a apreciat că o reparaţie justă a prejudiciului material efectiv cauzat se compune din nivelul venitului lunar pe care reclamantul îl realiza la data reţinerii, 1200 Euro, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor. Din acest venit, reclamantul îşi întreţinea întreaga familie şi îşi achita şi rata pentru creditul contractat.

Cu privire la perioada pentru care se va acorda reclamantului venitul nerealizat, instanţa de fond a apreciat că se cuvine acordarea acestui venit pe o perioadă de 23 luni calculate între data primei reţineri şi data eliberării, minus lunile lucrate, având în vedere că reclamantul a lucrat şi a obţinut totuşi venituri pe o perioadă de 10 luni.

Cu privire la suma de 5000 Euro, reprezentând costul onorariilor de avocat plătite de reclamant aferente procesului penal, dovada efectuării acestor cheltuieli nu se regăseşte la dosar, astfel încât acestea nu au putut fi acordate.

Alte despăgubiri solicitate după momentul eliberării cu motivarea că reclamantul nu şi-a mai găsit un loc de muncă nu mai pot fi acordate, instanţa de fond apreciind consecinţele materiale ale privării de libertate ca fiind epuizate în acest moment.

Cu referire la daunele morale, tribunalul a apreciat că şi acordarea acestora este justificată pe deplin în cauză.

Din cauza reţinerii sale în mod nelegal, s-au produs consecinţe însemnate pe planul vieţii personale şi sociale a reclamantului precum şi a familiei sale, astfel cum au fost descrise acestea anterior.

Consecinţele s-au răsfrânt şi asupra familiei, fetiţei fiindu-i ascunsă problema judiciară în care se afla reclamantul, iar soţia fiind obligată să apeleze la ajutor financiar din partea rudelor pentru a se putea întreţine, fiind profund afectată de cele întâmplate, degradându-i-se şi starea de sănătate, aşa cum a rezultat din declaraţiile martorilor.

Pentru motivele arătate, tribunalul a apreciat că reclamantului îi pot fi acordate despăgubiri morale în cuantum de 320.000 lei aceste despăgubiri fiind în măsură să repare prejudiciul suferit.

Despăgubirile moral vor fi acordate în moneda naţională, neexistând o justificare pentru acordarea acestora în valută, spre deosebire de daunele materiale care s-au putut cuantifica în Euro având în vedere că aceste prejudicii s-au produs pe teritoriul spaniol.

Raportat la aspectele menţionate, în baza art. 504 al. 1 C.pr.pen, tribunalul a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a unor despăgubiri totale, din care daune materiale în valoare de 27.600 Euro, iar daune morale în valoare de 320.000 lei.

În baza art.505 C.pr.pen, tribunalul a dispune recunoaşterea ca şi vechime în muncă a perioadei în care reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal, respectiv 25.05.2006 -

23.06.2006 şi 12.06.2008 - 3.03.2009.

În temeiul art.274 C.pr.civ, instanţa l-a obligat pe pârât la plata în favoarea reclamantului a cheltuielilor de judecata în cuantum de 6541,2 lei, constând în onorariu avocaţial şi costul biletului de avion aferent deplasării în România, în faţa instanţei a martorei I.F.R..

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a declarat recurs în termen legal, solicitând instanţei, în baza prevederilor art. 304 pct.6, pct. 8 si 9 C.pr.civ., în principal, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate cu consecinţa respingerii acţiunii, iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor materiale acordate de instanţa de fond reclamantului intimat.

În motivarea recursului, pârâtul a învederat că pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul Cluj a reţinut ca cererea reclamantului se încadrează în prevederile art. 504 alin. 1 C.pr.pen., având în vedere materialul probator existent la dosarul cauzei, respectiv condamnarea acestuia în lipsă, în timp ce se afla în Spania.

In primul rând, pârâtul consideră că optica instanţei de fond este greşita cu privire la modalitatea si perioada în care a fost calculate despăgubirile materiale.

Astfel, deşi Tribunalul Cluj retine in mod corect faptul ca reclamantul a fost lipsit de libertate pe o perioadă de 9 luni la momentul la care stabileşte suma reprezentând daune materiale, consideră în mod nejustificat că se impune acordarea acestora pe o perioada de 23 de luni. Printr-un simplu calcul aritmetic rezultă că dacă am avea în vedere suma lunară apreciată de instanţa de fond ca fiind îndreptăţită intimatului, cuantumul total rezultat este de 10.800 Euro întrucât, textul legal incident în cauză nu permite acordarea de despăgubiri în perioada în care persoana îndreptăţită s-a aflat în stare de libertate.

Pârâtul nu este de acord nici cu suma de 1200 Euro/luna întrucât prin documentele depuse la dosarul cauzei, reclamantul doreşte să inducă în eroare instanţa de judecata investită cu soluţionarea cauzei cu privire la veniturile pe care le realiza la momentul arestării sale deoarece, din cuprinsul acestora nu rezultă cuantumul reţinut de instanţa de fond.

Societăţile la care reclamantul menţionează că a fost angajat nu au sediul social pe teritoriul Statului Român şi era absolut necesar ca acesta să depună la dosarul cauzei un script emis de autorităţile de pe teritoriul statului angajator din care să rezulte veniturile realizate precum si impozitul aferent care i-a fost reţinut, precum si documentul legal prin care si-a declarat la organul fiscal competent (AFP Cluj-Napoca) aceste venituri realizate în străinătate (declaraţia 201), aspect pe care intimatul nu l-a dovedit, instanţa de fond stabilind cuantumul despăgubirilor în funcţie de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

În opinia pârâtului, solutia instanţei de fond este greşită şi în privinţa daunelor morale, întrucât în considerentele hotărârii aceasta menţionează numai ca sunt justificate, în condiţiile în care din cauza reţinerii sale s-au produs consecinţe însemnate pe planul vieţii personale si sociale a reclamantului si familiei sale si, în consecinţă, stabileşte un cuantum exagerat al despăgubirilor morale la suma de 320.000 lei.

Acordarea de daune morale într-un cuantum atât de ridicat este în contradicţiei flagrantă cu practica instanţelor de judecata de pe raza judeţului Cluj si a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie Bucureşti, care în cazul executării pe nedrept a unei pedepse privative de libertate de 8 ani de zile a acordat despăgubiri totale în cuantum de 250.000 lei (decizia nr. 1481/05.03.2008).

Acest cuantum exagerat al despăgubirilor morale nu poate fi plătit intimatului din lipsă de fonduri la bugetul general consolidat al statului, în condiţiile crizei acute în care se afla economia naţională. In acest context, pârâtul a subliniat faptul că instanţa suprema s-a pronunţat în mod repetat in sensul ca la acordarea daunelor morale instanţa trebuie să aibă în vedere vârsta celui în cauză, perioada cât a fost privat de libertate, suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus si care i-au ştirbit onoarea, demnitatea si i-au îngrădit libertatea, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege. Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare insa necesar ca cel ce pretinde daune să producă un minim de argumente si indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin arestarea ilegala si pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Nu în ultimul rând, pârâtul arată că prezenta acţiune este inadmisibilă prin raportare la textul legal pe care se fundamentează. Într-adevăr, potrivit art.504 alin .2 C.pr.penală "are dreptul la repararea pagubei si persoana care, in cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal", dar acest text legal nu este incident în cauză.

In doctrina, s-a evidenţiat că textul legal mai sus citat are aplicabilitate numai în cazul în care sunt întrunite o serie de condiţii cumulative, incidenta acestuia necesitând analizarea cu atenţie a fiecărei situaţii. Condiţiile cumulative cerute pentru acordarea despăgubirilor, prevăzute de dispoziţiile legale reţinute de instanţa de fond sunt următoarele:

- hotărârea de condamnare pe nedrept definitiva să fie desfiinţată intr-o cale extraordinara de atac, urmată de achitarea condamnatului;

- luarea unei masuri preventive împotriva unei persoane care ulterior este scoasa de sub urmărire penala sau achitată.

Astfel, răspunderea statului nu este antrenată în cazul pronunţării unei hotărâri de achitare în desfăşurarea ciclului normal al procesului, aşa cum este situaţia în speţă. De

asemenea, tot în doctrina s-a subliniat ca "achitarea în prima instanţa sau ca urmare a exercitării căi de atac a apelului sau recursului nu dă dreptul la acţiunea repararea pagubei". (R. Stanoiu - Repararea pagubelelor in cazul condamnării sau arestării pe nedrept in Explicatii teoretice ale Codului de procedura penal roman").

Tot în ceea ce priveşte inadmisibilitatea, s-a menţionat că art.5 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului permite privarea sau restrângerea libertăţii unei persoane în vederea aducerii în fata autorităţilor, atunci când exista motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, ori tocmai în această situaţie s-a aflat reclamantul reţinut/arestat si condamnat de instanţele de fond, întrucât din probatoriu administrat în dosarul de urmărire penala si cel judecătoresc existau indicii puternice în sensul săvârşirii de către acesta a unei infracţiuni.

Pârâtul consideră că hotărârea instanţei de fond este greşită si sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată reprezentând costul biletului de avion aferent deplasării martorei F.R. audiată în cauză întrucât declaraţia acesteia nu a fost de natura să ocupe poziţie importantă în cadrul materialului probator administrat în cauza si nu există certitudinea că deplasarea acesteia a fost efectuata exclusiv în scopul audierii sale în cauză.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi reclamantul I.P.A., solicitând instanţei admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinţei recurate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 Euro echivalent în lei la data plătii reprezentând daune materiale si daune morale (astfel cum acestea au fost defalcate prin precizarea depusă la termenul din 02.11.2011) la care se adaugă dobânda legală de la momentul formulării cererii de chemare în judecată până la momentul achitării integrale, precum şi, obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

În motivarea recursului, reclamantul învederează faptul că sluţia instanţei de fond în sensul diminuării pretenţiilor reclamantului este nefondată.

În ceea ce priveşte daunele materiale, potrivit art. 505 C.pr.pen., în stabilirea daunelor materiale/morale instanţa are obligaţia de a ţine cont atât de perioada cât reclamantul a fost arestat cât şi de consecinţele produse asupra vieţii acestuia si a familiei sale atât pe parcursul arestului cât şi ulterior, precum şi faptul că şi în această materie operează pe deplin principiul reparaţii integrale care guvernează răspunderea civilă delictuală.

A repara integral prejudiciul suferit înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv, dar si beneficiul nerealizat ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Prejudiciul produs reclamantului nu poate fi limitat în timp aşa cum a reţinut instanţa de fond până la momentul eliberării deoarece repercursiunile nelegale au afectat viata socială si familială a reclamantului nu numai până la momentul eliberării dar si ulterior acestui moment.

În speţă, repararea integrală a prejudiciului presupune nu numai acordarea de despăgubiri pe perioada arestării ci şi ulterior, deoarece consecinţele arestării nelegale au continuat şi ulterior eliberării. Arestarea reclamantului a determinat printre altele: revenirea în România, deşi dorea să se stabilească definitiv în Spania; pierderea locului de muncă şi imposibilitatea angajării în România; imposibilitatea de a achita ratele la bancă reprezentând contravaloarea creditului ipotecar contractat pentru achiziţionarea unui apartament în Spania.

Ulterior datei de 03.03.2009, familia reclamantului a fost lipsită de orice venituri datorită faptului că reclamantul nu a reuşit să obţină un loc de muncă având în vedere antecedentele penale menţionate în cazier şi faptul că procesul penal s-a finalizat abia în 12 ianuarie 2010 când s-a pronunţat soluţia de achitare.

Şi în intervalul decembrie 2009 - prezent, singurul angajat al familiei era soţia reclamantului a cărei venituri erau doar de 947 lei şi nici măcar nu puteau acoperi contravaloarea ratei (aprox. 385 euro/lună ).

Achiziţionarea apartamentului în Spania a fost influenţată de valoarea veniturilor pe care reclamantul le realiza în străinătate.

Faptul că arestarea reclamantului a determinat părăsirea teritoriului Spaniei cu consecinţa achitării în continuare a ratelor care depăşesc cu mult veniturile realizate în ţară nu poate fi ignorată de către instanţa de judecată.

Condamnarea reclamantului a schimbat ireversibil viata sa şi a familiei sale si previziunile asupra cursului acesteia, în sensul că deşi se hotărâse împreună cu familia să se stabilească definitiv în Spania, au fost nevoiţi să revenim în România şi să renunţe la toate proiectele avute în vedere la momentul emigrării.

În consecinţă, în stabilirea cuantumului despăgubirilor materiale pentru o justă reparaţie a prejudiciului, instanţa avea obligaţia să analizeze consecinţele produse de arestare şi ulterior eliberării reclamantului.

Raportat la suma de 4.000 euro echivalent în lei la data plăţii reprezentând prejudiciul material cauzat reclamantului constând în onorariu avocaţial achitat în vederea reprezentării în procesul penal, instanţa de fond a respins în mod nelegal această solicitare pe motiv că reclamantul nu a făcut dovada acestui prejudiciu.

La termenul din data de 02.11.2011, reclamantul a depus la dosar alături de precizarea de acţiune şi următoarele înscrisuri: copie contract asistenţă juridică încheiat între Cabinet Individual "Avocat I.C.E." şi I.P.G. având ca obiect acordarea de asistenţă juridică pentru I.P. şi chitanţa reprezentând dovada plăţii onorariului, aceste înscrisuri fac dovada deplină a sumei solicitate drept pentru care susţinerile instanţei în sensul nedovedirii acestora sunt nefondate.

În consecinţă, în condiţiile în care reclamantul a făcut dovada contravalorii daunelor materiale solicitate, se impune admiterea integrală a acestora.

În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa a apreciat că solicitarea acordării acestora este întemeiată având în vedere întreaga probaţiune administrată în cauză. În schimb, în privinţa cuantumului acestora, tribunalul a apreciat că "reclamantului îi pot fi acordate despăgubiri morale în cuantum de 320.000 lei, aceste despăgubiri fiind în măsură să repare prejudiciul suferit".

Conform dispoziţiilor art. 261 pct.5 C.pr.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile păţtilor, motivarea trebuind să fie suficientă, clară, convingătoare şi pertinentă astfel încât să asigure atât garanţia părţilor litigante în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc cât şi posibilitatea exercitării unui real control judiciar.

În opinia reclamantului, sentinţa recurată nu îndeplineşte aceste cerinţe, prima instanţă limitându-se a indica suma care s-ar cuveni reclamantului fără a face referire şi la motivele care au determinat reducerea sumei solicitate. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial implică, de regulă, şi o operaţiune de estimare, instanţele având în vedere la stabilirea cuantumului bănesc al prejudiciului suferit de reclamant atât criterii obiective, cât şi criterii subiective.

În lipsa unei motivări cu privire la cuantumul daunelor morale admise, nu se poate cunoaşte cu exactitate preponderenţa criteriilor ce au fost avute în vedere de către instanţa de fond.

Deşi instanţa de judecată a reţinut consecinţele grave cauzate de către arestarea ilegală, aceasta a diminuat nejustificat suma solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Doctrina a reţinut că în individualizarea cuantumului daunelor morale, instanţele de judecată trebuie să aibă în vedere o reparaţie justă, raţională, echitabilă şi de natură a asigura o compensare suficientă.

Prin privarea de libertate a reclamantului, a fost încălcat unul dintre cele mai importante atribute ale personalităţii umane, dreptul la libertate, privit ca drept inalienabil al fiinţei umane şi ca valoarea primordială într-o societate democratică.

Condamnarea, urmată de arestarea reclamantului, în condiţiile în care nu a săvârşit nicio infracţiune, a provocat în mod evident o traumă psihică importantă, cu consecinţe ireversibile asupra vieţii private şi familiale a reclamantului.

Arestarea a produs un impact extrem de negativ asupra vieţii sale şi a familiei care impune repararea integrală a prejudiciului suferit, consecinţele negative constând în următoarele:

Modul în care a aflat despre condamnarea de către instanţele din România şi impactul produs asupra vieţii reclamantului la aflarea vestii condamnării, în cadrul procedurii de obţinere a prelungiri reşedinţei temporare în Spania, prin adresa din 11/05/2006, Direcţia Generală a Poliţiei a refuzat "obţinerea autorizaţiei de reşedinţă temporară şi lucru pentru persoane din străinătate prima refacere" ca urmare a faptului că reclamantul eram urmărit prin Interpol, existând un mandat de executare pe numele reclamantului. La scurt timp după aceea, deplasându-se la sediul Poliţiei pentru prelungirea rezidenţei fără ca reclamantul să aibă cunoştinţă despre existenta vreunei sentinţe de condamnare a fost arestat de către autorităţile spaniole.

Umilinţa suportată de către reclamant în faţa familiei, vecinilor, prietenilor, colegilor de muncă, arestarea reclamantului s-a făcut în data de 25 mai când reclamantul lucra la societatea M.P.. Teroarea prin care a trecut atât reclamantul cât si familia sa care nu înţelegea motivul arestării reclamantului în condiţiile în care procesul penal desfăşurat în România s-a judecat în lipsa reclamantului.

Obligaţia de a rămâne pe teritoriul Spaniei până la extrădarea reclamantului pentru că prin hotărârea judecătorească din 26/05/2006 s-a dispus eliberarea provizorie cu obligaţia, printre altele, de "a se înfăţişa săptămânal la Tribunal fără să poată părăsi domiciliul stabilit în Spania definitiv sau temporar fără autorizaţie judiciară prealabilă". În acest context, nu s-a putut deplasa în România să cerceteze motivele pentru care a fost condamnat definitiv drept pentru care a apelat la ajutorul familiei, mama reclamantului fiind cea care s-a ocupat să angajeze un avocat care să analizeze cazul.

Umilinţa pe care a trebuit să o suporte prin obligaţia de a se înfăţişa săptămânal la Tribunal, majoritatea vecinilor, colegilor de muncă şi prietenilor fiind suspicioşi si neîncrezători având un comportament distant după arestarea reclamantului prin aflarea veştilor că a fost căutat de Interpol şi condamnat la 5 ani de închisoare;

Toate aprecierile de care beneficiase până la momentul arestării, au fost anihilate o dată cu încătuşarea reclamantului, aşa cum rezultă şi din declaraţiile martorilor, mutarea familiei reclamantului în Spania a avut loc în anul 2002 reuşind să se integreze şi să aibă o viată normală si paşnică. Faptul că reclamantul a dorit să se stabilească în Spania, lucru care nu a mai fost posibil ulterior arestării, rezultă din declaraţiile martorilor, din adeverinţa emisă de Şcoala din Sueca care a atestat faptul că " elevul I.P.R. a făcut şcoala ... şi că este înregistrată ... pentru următorul an şcolar" şi din faptul că reclamantul a achiziţionat cu credit ipotecar un imobil în Spania pe o perioadă de 20 de ani.

Suferinţa soţiei reclamantului si a fetiţei sale care l-au afectat în mod direct, în acest sens fiind declaraţia martorei I.F.R..

Necesitatea de a apela la ajutorul familiei pentru renovarea apartamentului pentru a crea un confort soţiei şi fiicei sale, în acest sens fiind declaraţia martorului V.N.I.A. care a susţinut că "personal am ajutat-o în renovarea apartamentului, deplasându-mă în acest sens în România ".

Suferinţa si clipele de coşmar pe care le-a trăit pe perioada detenţiei datorită condiţiilor mizerabile, a abuzurilor personalului din penitenciare care au dovedit un exces de zel în degradarea morală a deţinuţilor; în acest sens, fiind declaraţia martorilor audiaţi în cauză.

Imposibilitatea de a asigura familiei cele necesare traiului în calitate de soţ si tată, arestarea reclamantului determinând pierderea locului de muncă si implicit a singurelor venituri ale familiei, aşa cum au declarat şi martorii, reclamantul fiind singurul întreţinător al familiei, soţia lui fiind nevoită să rămână acasă pentru a avea grijă de minoră.

În ceea ce priveşte momentul de la care instanţa de judecată poate acorda dobânda legală, reclamantul susţine că s-a apreciat în mod greşit că aceasta a fost încuviinţată doar de la momentul rămânerii definitive si irevocabile a sentinţei si nu de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Potrivit doctrinei în materie, pentru acordarea de daune-interese, debitorul trebuie să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei sale, fie printr-o notificare prin intermediul executorului judecătoresc fie printr-o cerere de chemare în judecată.

Efectele punerii în întârziere constau în posibilitatea celui prejudiciat de a solicita daune-interese moratorii (în speţă, dobânda legală) aceste daune putând fi solicitate de la data punerii în întârziere, respectiv data formulării cererii de chemare în judecată.

Acest principiu a fost avut în vedere şi de către reclamant la momentul solicitării dobânzii legale.

Cu toate acestea, fără o motivare care să înlăture expres solicitarea reclamantului, instanţa a dispus obligarea pârâtului la plata dobânzii legale doar de la momentul rămânerii definitive si irevocabile a sentinţei.

În ceea ce priveşte acordarea de daune morale în moneda naţională şi nu în euro, reclamantul arătă că în speţa dedusă judecăţii, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii stabilind acordarea de daune morale într-o altă monedă decât cea solicitată, fiind de notorietate faptul că în astfel de cauze, pretenţiile celor prejudiciaţi pot fi cuantificate şi în valută, neexistând o regulă care să înlăture această posibilitate. Chiar şi în ipoteza în care s-ar îmbrăţişa argumentul invocat de către instanţă, respectiv locul producerii prejudiciului daunele materiale s-au putut cuantifica în euro având în vedere că aceste prejudicii s-au produs pe teritoriul spaniol atunci şi prejudiciile de ordin moral au început să se producă pe teritoriul spaniol deoarece acolo s-a produs prima arestare a reclamantului.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. 3 şi art. 304¹ C.pr.civ.

Reclamantul intimat I.P.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată atât în apel, cât şi în recurs.

În susţinerea poziţiei procesuale, reclamantul arată că în ceea ce priveşte critica privind modalitatea de calcul şi perioada pentru care au fost acordate daunele materiale, potrivit art. 505 alin. 1 C.pr.pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost strânsă.

Este important de reţinut faptul că în această materie operează pe deplin principiul reparaţiei integrale care guvernează răspunderea civilă delictuală, autorul prejudiciului fiind astfel obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv, dar si beneficiul nerealizat ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

În această ordine de idei, instanţa de fond a reţinut corect faptul că reclamantului i se cuvin despăgubiri materiale pe o perioadă de 23 de luni calculate de la data primei reţineri şi până în momentul în care a fost eliberat, respectiv data de 03.03.2009. Această soluţie se impunea deoarece, chiar dacă în această perioadă reclamantul nu s-a aflat în permanenţă în stare de detenţie, pierderea veniturilor materiale a fost cauzată de punerea în executare a mandatului emis în baza sentinţei de executare.

Astfel, reclamantul a fost în imposibilitate de a asigura familiei cele necesare traiului, arestarea reclamantului determinând pierderea locului de muncă si implicit a singurelor venituri ale familiei, aşa cum au declarat şi martorii, reclamantul era singurul întreţinător al familiei, soţia sa fiind nevoită să rămână acasă pentru a avea grijă de minoră.

În acest sens, s-a arătat că actele depuse la dosar fac dovada perioadei angajării reclamantului în intervalul de timp 2006 - momentul arestării şi 2008 - momentul extrădării, putându-se observa cu uşurinţă faptul că în perioada martie 2007 - aprilie 2008 reclamantul nu a lucrat.

Repercusiunile arestării nelegale au afectat viata socială si familială a reclamantului nu numai până la momentul eliberării dar si ulterior acestui moment.

În ceea ce priveşte critica privind cuantumul daunelor morale acordate instanţa de fond a apreciat că solicitarea acordării daunelor morale este "justificată pe deplin în cauză", având în vedere întreaga probaţiune administrată în cauză.

În schimb, în privinţa cuantumului acestora, tribunalul a apreciat că "reclamantului îi pot fi acordate despăgubiri morale în cuantum de 320.000 lei, aceste despăgubiri fiind în măsură să repare prejudiciul suferit" soluţie nelegală în opinia reclamantului aşa cum s-a arătat prin propriul memoriu de recurs.

Prin urmare, susţinerile recurentului pârât referitoare la lipsa de fonduri la bugetul general consolidat al statului pentru plata (cel puţin a) sumelor dispuse de către instanţa de fond sunt absolut irelevante şi nu împietează asupra necesităţii respectării legii şi reparării tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului produs pe toate planurile vieţii sociale ale reclamantului.

Referitor la inadmisibilitatea acţiunii reclamantului în prima fază procesuală s-a expus pe larg întreaga procedură penală desfăşurată împotriva reclamantului atât în faţa instanţelor străine, cât şi a celor române, dovedind astfel îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 504 C. pr. penală pentru promovarea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând costul biletului de avion aferent deplasării martorei F.R. audiată în faţa instanţei de fond, depoziţia acesteia a fost importantă din perspectiva dovedirii prejudiciilor materiale şi morale suferite de reclamantul începând cu momentul reţinerii sale.

Prin audierea acestei martore s-a dovedit faptul că reclamantul a fost în imposibilitate de a obţine un loc de muncă decent, iar prin reţinerea sa şi, în consecinţă, pierderea locului de muncă, a fost afectată întreaga familie, reclamantul fiind singurul întreţinător al familiei.

În conformitate cu prevederile art. 274 alin. 1 şi 2 C.pr.civ., cheltuielile de judecată pot fi formate nu numai din taxă de timbru şi onorariu avocaţial dar şi din "orice alte cheltuieli pe care partea care a câştiga va dovedi că le-a făcut".

În condiţiile în care s-a făcut dovada faptului că biletul de avion a fost achitat de către reclamant, admiterea cererii din această perspectivă este pe deplin justificată.

Un aspect foarte important de menţionat este faptul că recurentul nu a înţeles să solicite probe în faţa instanţei de fond prin care să combată susţinerile reclamantului astfel că în lipsa unor probe contrarii, simplele susţineri ale recurentului prin care s-a solicitat respingerea acţiunii reclamantului sunt nejustificate.

Pârâtul " intimat STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

In privinţa daunelor materiale aspectele învederate de recurent sunt lipsite de fundament legal, în fapt motivându-se acordarea întregului cuantum al daunelor materiale prin raportare la daunele morale pe care le-a solicitat în mod separat.

De altfel, atunci când justifica acordarea daunelor morale, recurentul îşi justifică acordarea acestora tot prin raportare la consecinţele negative asupra vieţii sale de familie.

In opinia pârâtului intimat si suma acordata de instanţa de fond cu titlu de daune materiale în cuantum de 27.600 Euro pe perioada de 23 de luni calculate de la data primei reţineri si data eliberării este nejustificată întrucât este greşita atât modalitatea cât si perioada în care au fost calculate despăgubirile materiale astfel cum s-a menţionat în propriul recurs.

Este nejustificată critica recurentului cu privire la neacordarea daunelor morale solicitate prin acţiunea introductiva întrucât si suma atribuita de instanţa de fond este într-un cuantum exagerat.

Mai mult, acest cuantum exagerat al despăgubirilor morale nu poate fi plătit reclamantului din lipsa de fonduri la bugetul general consolidat al statului, în condiţiile crizei acute în care se afla economia naţională.

Recurentul critica hotărârea pronunţată de instanţa de fond si sub aspectul momentului de la care începe să curgă dobânda legala aferenta sumelor la care este obligat Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, solicitând plata acestora de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, cererea recurentului este

neîntemeiata, dovada fiind si faptul ca nu invoca nici o dispoziţie legală în favoarea susţinerilor sale.

Aspectele învederate de recurent justificate prin trimiterile efectuate la doctrina de specialitate, cu privire la punerea in întârziere pentru executarea obligaţiilor nu au incidenta in cauza întrucât, nu ne aflam în prezenta unor raporturi juridice contractuale.

Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate Curtea, în temeiul art.304¹ C.pr.civ., reţine următoarele:

Astfel, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Cluj, la data de

09.03.2011, reclamantul în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 Euro reprezentând prejudiciul suferit de reclamant pentru lipsirea de libertate în mod ilegal; recunoaşterea perioadei în care reclamantul a fost lipsit de libertate în mod nelegal, ca vechime în muncă; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea civilă pe dispoziţiile art.504-505 C.pr.pen., art.5 şi art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.4 adiţional din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr.7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ulterior, la data de 02.11.2011, reclamantul a înregistrat o „precizare de acţiune” prin care arătat că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii la care se adaugă dobânda legală de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală a sumei datorate, iar pe de altă parte, majorează cuantumul daunelor materiale ce fac parte integrantă din suma de 300.000 euro, de la suma de 12.000 euro la suma de 42.860 euro, iar diferenţa reprezintă daune morale, după cum urmează: 10.360 euro, reprezentând cuantumul salariului de care reclamantul a fost privat în perioada 12.06.2008 - 03.03.2009, cât a fost arestat ilegal, cu precizarea că înţelege să diminueze cuantumul iniţial de 12.000 euro, doar la contravaloarea salariului pentru a doua perioadă de arest apreciind că doar pentru această perioadă poate face dovada cuantumului solicitat; 28.500 euro, reprezentând prejudiciul material constând în contravaloarea ratelor aferente creditului imobiliar şi asigurării traiului zilnic al familiei reclamantului; 4.000 euro, reprezentând prejudiciul material constând în onorariul avocaţial achitat în vederea reprezentării în procesul penal.

Din înscrisurile administrate în faţa instanţei de fond Curtea reţine că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, dosar nr. 609/P/2003 din 17.02.2004, reclamantul I.P.A. a fost trimis în judecată, în stare de libertate, pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune de înşelăciune prevăzute de dispoziţiile art. 215 alin. 3 şi 5 C.pen.

Drept urmare, pe rolul Tribunalului Teleorman - Secţia Penală a fost înregistrat dosarul nr. 553/2004 care a fost soluţionat prin sentinţa penală nr. 5/11.01.2005, rămasă definitivă prin neapelare.

Prin sentinţa penală nr. 5/11.01.2005, reclamantul a fost condamnat, în lipsă, la pedeapsa de 5 ani închisoare cu executare, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b, c şi c1 din C.pen. pentru o perioadă de 3 ani după executare pedepsei şi degradarea militară a reclamantului, iar pe latură civilă, reclamantul a fost obligat la plata sumei de 2.690.573.339 ROL către partea vătămată şi la plata sumei de 4.000.000 ROL cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Ca urmare a mandatului de executare emis în baza Sentinţei penale nr. 5/2005, reclamantul a fost depistat pe teritoriul statului spaniol unde avea reşedinţa în loc. Sueca, provincia Valencia, conform permisului de rezidenţă E 05777259, situaţie în care s-a dispus extrădarea mea către autorităţile române prin hotărârea din 20.03 2007 a Tribunalului Central de Instrucţie.

Reclamantul a formulat o cerere de rejudecare în baza art. 5221 C.pr.pen. care a fost admisă de către Tribunalul Teleorman, prin sentinţa penală nr. 23/03.03.2009, a fost anulată sentinţa penala nr. 5/11 ianuarie 2005, iar reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani si 4 luni închisoare. În baza art. 86¹ C.pen s-a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate sub supraveghere şi punerea de îndată în libertate, iar pe latura civila reclamantul a fost obligat la repararea prejudiciului de 2.690.573.399 ROL.

Împotriva sentinţei penale nr. 23/03 martie 2009, reclamantul a formulat apel care a fost admis prin decizia penală nr. 13/12.01.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia 1 Penală, sa desfiinţat în parte sentinţa atacată şi în fond rejudecând, s-a dispus achitarea reclamantului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din C.pr.pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin.3 şi 5 din C.pen., s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă prin reprezentanţii săi, s-a constatat că inculpatul a fost arestat în cauză de la 25.05.2006 la 23.06.2006 şi de la 10.07.2008 până la 03.03.2009.

Prin încheierea pronunţată la data de 03 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia 1 Penală, având ca obiect îndreptare de eroare materială, instanţa a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul deciziei penale nr. 13/12.01.2010 în sensul că a constatat că reclamantul a fost arestat în cauză de la 25.05.2006 la 23.06.2006 şi de la 12.06.2008 până la 03.03.2009. Totodată, s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului lrimieş Patachi Andrei, măsură instituită prin ordonanţa nr. 1044/2002 din 20.05.2002 de către organul de urmărire penală şi confirmată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman.

Art.504 alin.1 - alin.3 C.pr.pen. prevede că, persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecarii cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitiva de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţa a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitiva de achitare sau prin hotărâre definitiva de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).

I. În privinţa recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea constată că motivul de recurs referitor la faptul că acţiunea civilă formulată de reclamant este inadmisibilă, prin raportare la textul legal pe care se fundamentează, nefiind întrunite cerinţele legale ale acestuia, nu este întemeiat.

Aşa cum s-a arătat, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea civilă pe dispoziţiile art.504-505 C.pr.pen., art.5 şi art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.4 adiţional din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr.7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a menţionat expres că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 Euro reprezentând prejudiciul suferit de reclamant pentru lipsirea de libertate în mod ilegal, precum şi recunoaşterea perioadei în care reclamantul a fost lipsit de libertate în mod nelegal, ca vechime în muncă.

Scopul constant urmărit de art.504 C.pr.pen. este acela de materializare a principiului constituţional potrivit căruia statul răspunde material pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. Dispoziţiile legale menţionate au drept finalitate repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare de libertate sau restrângerea de libertate în cursul procesului penal.

Aceeaşi consecinţă a recunoaşterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse reiese şi din art.5 par.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit căruia, orice persoana care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

Prin urmare, contrar susţinerilor pârâtului condiţiile prevăzute de art.504 alin.2 şi alin.3 C.pr.pen. sunt pe deplin aplicabile în speţă deoarece reclamantul a fost în mod nelegal privat de libertate în perioada: de la 25.05.2006 până la 23.06.2006 şi de la 12.06.2008 până la 03.03.2009, stabilită prin decizia penală nr. 13/12.01.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia 1 Penală, prin care s-a dispus achitarea reclamantului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) din C.pr.pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin.3 şi 5 din C.pen.

Pe de altă parte, este de subliniat că prin Decizia nr. 45/10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, obligatorie pentru instanţele de judecată, prin care s-a constatat că

dispoziţiile art. 504 alin.1 C.pr.pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, statuându-se că principiul responsabilităţii statului fată de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamantul a fost condamnat definitiv, fiind privat de libertate în mod nelegal în perioada mai sus arătată, iar ulterior, în urma rejudecării, a fost achitat pentru că fapta presupusă a fi săvârşită nu era prevăzută de legea penală, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că cerinţele art. 504 alin. 1 şi alin.2 C.pr.pen. sunt pe deplin îndeplinite în prezentul litigiu.

Motivul de recurs privind modalitatea în care prima instanţa a stabilit cuantumul daunelor materiale de 1200 euro prin raportare la venitul salarial obţinut de reclamant nu este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 505 alin. 1 şi alin.2 C.pr.pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost strânsă, iar reparaţia consta în plata unei sume de bani.

În perioada de timp în care reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal acesta a fost lipsit de veniturile materiale de care a beneficiat anterior şi a fost în imposibilitate de a asigura familiei cele necesare traiului, arestarea reclamantului determinând pierderea locului de muncă si implicit a singurelor venituri ale familiei, aşa cum au declarat şi martorii audiaţi în cauză, reclamantul fiind singurul întreţinător al familiei, soţia sa fiind nevoită să rămână acasă pentru a avea grijă de minoră.

În acest sens, înscrisurile depuse la dosar fac dovada perioadei angajării reclamantului în intervalul de timp 2006 - momentul arestării şi 2008 - momentul extrădării, putându-se observa cu uşurinţă faptul că în perioada martie 2007 - aprilie 2008 reclamantul nu a lucrat.

Deşi în data de 03.01.2007 reclamantul s-a angajat la M.P. pe perioadă nedeterminată în data de 27.03.2007 a fost nevoit să înceteze relaţiile de muncă cu această societate deoarece în data de 20 martie 2007 s-a emis hotărârea prin care s-a aprobat predarea reclamantului către autorităţile române.

Cu toate acestea, extrădarea efectivă a reclamantului a avut loc la un an după, respectiv în data de 13.06.2008. Şi la acest moment, reclamantul era angajat al societăţii L.P. având un salariu de aproximativ 1200 euro/lună aşa cum rezultă din declaraţiile martorului V.I. care a susţinut că reclamantul s-a angajat în Spania realizând un venit de 1200 euro, a martorului V.N.I.A. care a declarat că reclamantul a plecat în Spania ... realizând cu aproximaţie un venit lunar în valoare de 1.000 - 1.200 euro şi a martorei I.F.R. care a declarat că reclamantul era încadrat în muncă şi avea un câştig decent, cel puţin 1.200 euro pe lună Euro precum şi din adresele de la Trezoreria Generală a Asigurării Sociale.

Aşa cum a declarat şi martora I.F.R., pentru a putea trăi în Spania în mod decent, familia reclamantului avea nevoie de o sumă în jur de 700 până la 1000 euro/lună, excluzând ipoteca. Aceasta era suma ce acoperă cheltuielile de întreţinere, apă, gaz curent, alimentaţie, în raport cu nivelul de viaţă al familiei reclamantului. după ce a fost arestat, atât aceste cheltuieli cât si ipoteca au fost plătite de către socrii reclamantului.

Martorul V.N.I.A. a declarat că reclamantul nu a mai putut plăti rate la bancă şi-a pierdut serviciul iar martorul V.I. a declarat că „reclamantul si-a pierdut locul de muncă, familia nemairealizând venituri, subsemantul ajutându-i cu bani sau că "reclamantul a suportat toate cheltuielile legate de întreţinerea familiei, inclusiv de şcoala fetiţei, o bună

bucată de vreme după ce familia a fost nevoită să se reîntoarcă în ţară şi suportă în

continuare contravaloarea ratelor pentru apartamentul din Spania al sotilor".

Contrar susţinerii pârâtului recurent, reclamantul a probat, fără nici un dubiu, atât prin probele testimoniale, cât şi prin înscrisurile administrate în faţa primei instanţe, împrejurarea că anterior privării de libertate a fost încadrat în muncă realizând un venit lunar de aproximativ 1200 euro/lună, nefiind necesară depunerea la dosarul cauzei a unui script emis de autorităţile de pe teritoriul statului angajator din care să rezulte veniturile realizate precum si impozitul aferent care i-a fost reţinut, precum si documentul legal prin

care si-a declarat la organul fiscal competent (AFP Cluj-Napoca) aceste venituri realizate în străinătate (declaratia 201).

Critica pârâtului recurent referitoare la perioada pentru care au fost calculate daunele materiale, în opinia Curţii, este fondată deoarece prin precizarea de acţiune înregistrată la data de la data de 02.11.2011, acesta a menţionat expres şi fără echivoc faptul că solicită obligarea pârâtului la plata sumei 10.360 euro, reprezentând cuantumul salariului de care reclamantul a fost privat în perioada 12.06.2008 - 03.03.2009, cât a fost arestat ilegal, cu precizarea că înţelege să diminueze cuantumul iniţial de 12.000 euro, doar la contravaloarea salariului pentru a doua perioadă de arest apreciind că doar pentru această perioadă poate face dovada cuantumului solicitat.

Ţinând seama de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil român, pentru perioada 12.06.2008 - 03.03.2009 în care reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal, acesta este îndreptăţit doar la suma de 10.380 euro reprezentând cuantumul salariului de 1200 euro/lună astfel că în mod greşit tribunalul a dispus acordarea acestui venit pe o perioadă de 23 luni calculate între data primei reţineri şi data eliberării, minus lunile lucrate, având în vedere că reclamantul a lucrat şi a obţinut totuşi venituri pe o perioadă de 10 luni, acordând mai mult decât s-a cerut, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art.304 pct.6 C.pr.civ.

Critica pârâtului recurent referitoare la cuantumul exagerat al daunelor morale, precum şi faptul că acesta nu poate fi plătit intimatului din lipsa de fonduri la bugetul general consolidat al statului, în opinia Curţii, nu este întemeiată.

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, referitoare la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Din această perspectivă, privarea de libertate în mod nelegal aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar suferinţele psihice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.

Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare - pe căi indirecte -pentru suferinţele îndurate.

Deşi la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial există o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care ele au fost vătămate şi intensitatea perceperii consecinţelor, modul în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Prin urmare, la individualizarea cuantumului daunelor morale, instanţele de judecată trebuie să aibă în vedere o reparaţie justă, raţională, echitabilă şi de natură a asigura o compensare suficientă.

Condamnarea, urmată de arestarea reclamantului, în condiţiile în care s-a dovedit că nu a săvârşit nicio infracţiune, a provocat în mod evident o traumă psihică importantă, cu consecinţe ireversibile asupra vieţii private şi a familiei a reclamantului, ceea ce impune repararea integrală a prejudiciului suferit.

Consecinţele negative suferite reclamant pe plan fizic şi psihic au fost dovedite prin probele testimoniale şi înscrisurile administrate în cauză. Acestea au constat în modul în care a aflat despre condamnarea sa de către instanţele din România în cadrul procedurii de obţinere a prelungiri reşedinţei temporare în Spania, astfel că prin adresa din 11/05/2006, Direcţia Generală a Poliţiei a refuzat "obţinerea autorizaţiei de reşedinţă temporară şi lucru pentru persoane din străinătate" (f.42-43, dosar fond) ca urmare a faptului că reclamantul era urmărit prin Interpol, existând un mandat de executare pe numele reclamantului. La scurt timp după aceea, deplasându-se la sediul Poliţiei pentru prelungirea rezidenţei, fără ca

reclamantul să aibă cunoştinţă despre existenta vreunei sentinţe de condamnare, a fost arestat de către autorităţile spaniole.

Întrucât arestarea reclamantului s-a făcut în data de 25 mai 2006 când reclamantul lucra la societatea M.P. este evidentă umilinţa suportată de către reclamantul în faţa familiei, vecinilor, prietenilor, colegilor de muncă.

Ulterior arestării reclamantului acesta a fost obligat de a rămâne pe teritoriul Spaniei prin hotărârea judecătorească din 26.05.2006 s-a dispus eliberarea provizorie cu obligaţia, printre altele, de "a se înfăţişa săptămânal la Tribunal fără să poată părăsi domiciliul stabilit în Spania definitiv sau temporar fără autorizaţie judiciară prealabilă". În acest context, nu s-a putut deplasa în România pentru a cerceta motivele pentru care a fost condamnat definitiv motiv pentru care a apelat la ajutorul familiei, mama reclamantului fiind cea care s-a ocupat să angajeze un avocat care să analizeze cazul aspect relevat de contractul de asistenţă juridică depus la dosar penal. Martorul Velchereanu Ioan a declarat că: "ulterior eliberării, a avut interdicţie de a părăsi localitatea, în Sueca, lângă Valencia, pentru orice problemă trebuind să ne deplasăm noi sau soţia reclamantului să facă naveta între România şi Spania, ceea ce a antrenat numeroase cheltuieli”.

Este de necontestat umilinţa pe care reclamantul a trebuit să o suporte prin obligaţia de a se înfăţişa săptămânal la Tribunal, majoritatea vecinilor, colegilor de muncă şi prietenilor fiind suspicioşi si neîncrezători având un comportament distant după arestarea reclamantului prin aflarea veştilor că a fost căutat de Interpol şi condamnat la 5 ani de închisoare.

Împrejurarea că reclamantul a dorit să se stabilească împreună cu familia sa în Spania, fapt care nu a mai fost posibil ulterior arestării, rezultă din declaraţiile martorilor, din adeverinţa emisă de Şcoala din Sueca care a atestat faptul că " elevul I.P.R. a făcut şcoala ... şi că este înregistrată ... pentru următorul an şcolar" şi din faptul că reclamantul a achiziţionat cu credit ipotecar un imobil în Spania pe o perioadă de 20 de ani.

De asemenea, arestarea reclamantului a produs neîndoielnic şi suferinţa soţiei si a fetitei sale care l-au afectat în mod direct. În acest sens, martora I.F.R. a declarat că "în această perioadă, eu personal am ajutat familia cu corespondenţă în sensul că scriam scrisori, în care relatam reclamantului despre familia sa şi invers în sensul că transmiteam familiei ce îmi scrie reclamantul. Am făcut acest lucru pentru a o ajuta pe soţia reclamantului care se simţea foarte rău .... soţia reclamantului făcea în repetate rânduri crize şi am fost personal cu ea la urgenţe de mai multe ori. Situaţia era cu atât mai grea întrucât trebuia să se ascundă de fetită pentru ca aceasta să nu sufere si ea un şoc " sau declaraţia acesteia despre imposibilitatea de a mai ţine serbarea fetiţei mama fiind nevoită să îi spună fetiţei că tatăl este plecat la muncă şi ziua si noaptea".

O altă consecinţă negativă suportată de reclamant este şi suferinţa fizică şi psihică pe care a avut-o pe perioada detenţiei datorită condiţiilor mizere, a abuzurilor personalului din penitenciare care au dovedit un exces de zel în degradarea morală a deţinuţilor. În acest sens, este declaraţia martorului V.N.I. care a relatat că "l-am vizitat pe reclamant în penitenciar şi am constatat că acesta a slăbit aproximativ 10 kg şi era într-o stare psihică proastă" sau că "i-am dus de mai multe ori bani pentru a-şi putea cumpăra mâncare, de la chioşcul din interior, reclamantul fiind în continuare slăbit, si cu moralul scăzut". Si martora I.F.R. a declarat că " reclamantul era o persoană veselă şi sociabilă, era un bărbat voinic însă pe timpul detenţiei a suferit foarte mult, a ajuns jumătate decât a fost" iar martorul V.I. a declarat că "reclamantul a fost adus în ţară, legat cu cătuşe pe avion ... " sau că "reclamantul suferise enorm, datorită arestării, astfel încât, când l-am văzut nu l-am recunoscut".

La toate acestea se adaugă şi imposibilitatea de a asigura familiei cele necesare traiului în calitate de soţ si tată, arestarea reclamantului determinând pierderea locului de muncă si implicit a singurelor venituri ale familiei, aşa cum au declarat martorii, reclamantul

era singurul întreţinător al familiei, soţia sa fiind nevoită să rămână acasă pentru a avea grijă de minoră.

Prin urmare, reclamantul a dovedit prejudiciul moral şi fizic suferit ca urmare a privării de libertate în mod nelegal astfel că i-a fost încălcat unul dintre cele mai importante atribute ale personalităţii umane, respectiv dreptul la libertate, privit ca drept inalienabil al fiinţei umane si ca valoare primordială într-o societate democratică, motiv pentru care în mod justificat, ţinându-se seama de durata efectivă a privării de libertate, dar şi consecinţele cauzate atât reclamantului cât şi familiei sale, prima instanţă a stabilit acordarea daunelor morale în cuantum de 320.000 lei.

Susţinerile pârâtului recurent referitoare la lipsa de fonduri la bugetul general consolidat al statului pentru plata sumelor dispuse de către instanţa de fond sunt absolut irelevante şi nu împietează asupra necesităţii respectării legii şi reparării tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului produs pe toate planurile vieţii sociale ale reclamantului.

Motivul de recurs prin care se critică soluţia instanţei de fond sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată reprezentând costul biletului de avion aferent deplasării martorei I.F.R. întrucât declaraţia acesteia nu a fost de natura să ocupe poziţie importantă în cadrul materialului probator administrat în cauza si nu există certitudinea că deplasarea acesteia a fost efectuata exclusiv în scopul audierii sale în cauză este nefondat.

Curtea constată că depoziţia martorei I.F.R. a fost importantă sub aspect probator din perspectiva dovedirii prejudiciilor materiale şi morale suferite de reclamant începând cu momentul reţinerii acestuia pe teritoriul spaniol.

Prin audierea acestei martore s-a dovedit faptul că reclamantul a fost în imposibilitatea de a obţine un loc de muncă decent, iar prin reţinerea sa şi pierderea locului de muncă a fost afectată întreaga familie, reclamantul fiind singurul întreţinător al familiei.

În conformitate cu prevederile art. 274 alin.1 şi alin.2 C.pr.civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micşora ...precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.

Din interpretarea acestui text legal rezultă că, la cererea reclamantului pârâtul căzut în pretenţii este obligat la plata cheltuielilor de judecată, cheltuieli care pot fi formate nu numai din taxa de timbru şi onorariu avocaţial, dar şi din orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.

În condiţiile în care reclamantul a făcut dovada că biletul de avion a fost achitat de către el, prin înscrisurile depuse la dosar fond admiterea cererii din această perspectivă este pe deplin justificată astfel încât în mod legal prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la plata contravalorii biletului de avion aferent deplasării martorei I.F.R..

Motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.8 C.pr.civ. invocat de pârâtul recurent trebuie să precizeze în mod concret care este actul pretins denaturat de către instanţa de judecată şi în ce constă denaturarea lui, o simplă afirmaţie făcută în acest sens nefiind suficientă pentru a decide modificarea hotărârii recurate.

Denaturarea actului înţelesului actului juridic are loc atunci când concluziile instanţelor de fond deduse din interpretarea actului sunt în mod evident eliminate şi contrazise prin sensul clar şi vădit neîndoielnic al termenilor şi conţinutului actului interpretat.

Prin urmare, Curtea constată că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ. a fost invocat de pârât în mod formal, fără ca acesta să dezvolte în vreun mod critica de nelegalitate raportat la vreun act juridic pretins interpretat greşit de către instanţa de fond astfel încât Curtea se află în imposibilitatea verificării hotărârii atacate din această perspectivă.,

II. În privinţa recursului declarat de reclamantul I.P.A., Curtea constată că motivul de recurs referitor la acordarea daunelor materiale de 1200 euro/lună, doar pentru perioada de 23 luni, calculate între data primei reţineri şi data eliberării, minus lunile lucrate deoarece prejudiciul produs reclamantului nu poate fi limitat în timp aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond în sensul că "alte despăgubiri solicitate după momentul eliberării ... nu mai pot fi acordate, instanţa apreciind consecinţele materiale ale privării de libertate ca fiind epuizare în acest moment" este întemeiat.

Astfel, potrivit art. 505 alin.1 C.pr.pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se tine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale reprezentând venitul salarial de care reclamantul a fost lipsit pe durata celei de-a doua arestări, respectiv 12.06.2008 -

03.03.2009, Curtea a arătat pe larg motivele pentru care reclamantul este îndreptăţit doar la acordarea sumei de 10.360 de euro în cadrul considerentelor expuse la recursul pârâtului astfel că acestea nu vor mai fi reluate.

Din interpretarea textului legal mai sus menţionat reiese că la stabilirea daunelor materiale/morale instanţa de judecată are obligaţia de a ţine cont pe lângă perioada în care reclamantul a fost arestat şi de consecinţele produse asupra vieţii acestuia si a familiei sale, ulterior lipsirii de libertate.

În acest sens, Curtea reţine că repercusiunile arestării nelegale au afectat viata socială si familială a reclamantului nu numai până la momentul eliberării dar si ulterior acestui moment.

În speţă, repararea integrală a prejudiciului presupune nu numai acordarea de despăgubiri pe perioada arestării, ci şi ulterior, deoarece consecinţele arestării nelegale au continuat şi ulterior eliberării.

Arestarea reclamantului a determinat printre altele revenirea acestuia împreună cu familia în România, pierderea locului de muncă şi imposibilitatea angajării în România.

Ulterior datei de 03.03.2009, când reclamantul a fost pus în libertate, reclamantul a fost lipsit de orice venituri datorită faptului că nu a reuşit să obţin un loc de muncă având în vedere antecedentele penale menţionate în cazier şi faptul că procesul penal s-a finalizat abia în 12 ianuarie 2010 când s-a pronunţat soluţia de achitare prin decizia penală nr.13/2010 a Curţii de Apel Bucureşti.

Potrivit declaraţiei martorului V.I. "Reclamantul nu a reuşit să se angajeze după eliberare, deoarece i s-a cerut cazier şi acolo era evidenţiată perioada în care acesta a fost închis". Totodată, martorul V.N.I.A. a declarat că „Nici în prezent reclamantul nu lucrează, faptul că a fost arestat având un impact negativ din acest punct de vedere" iar martora I.F.R. a declarat că "Am ţinut legătura telefonic cu familia reclamantului şi ştiu că în prezent acesta nu lucrează pentru că nu şi-a găsit de lucru ".

În intervalul decembrie 2009 - 12 ianuarie 2010, singurul angajat al familiei era soţia reclamantului a căror venituri erau doar de 947 lei.

Toate aceste elemente au fost determinate de arestarea reclamantului, fiind în prezenţa unui raport de cauzalitate între arestarea ilegală şi lipsa de venituri ale familiei care a continuat şi după data de 03 martie 2009, data eliberării până la data de 12 ianuarie 2010 când s-a pronunţat soluţia de achitare prin decizia penală nr.13/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, dată la care în mod just se consideră că sunt epuizate toate consecinţele materiale ale privării de libertate.

În consecinţă, pentru perioada e 03 martie 2009, data eliberării, până la data de 12 ianuarie 2010 reclamantul este îndreptăţit la acordarea unor despăgubiri materiale în sumă de 12.000 euro, respectiv 1200 euro/lună.

Susţinerea reclamantului privitoare la faptul că în cuantumul despăgubirilor materiale solicitate trebuie cuprinsă şi suma de 28.500 euro reprezentând prejudiciul material constând în contravaloarea ratelor aferente creditului imobiliar nu pot fi reţinute ca fiind întemeiate deoarece s-a dovedit că acestea au fost suportate, în mod benevol, de părinţii soţiei reclamantului reprezentând un ajutor material oferit de aceştia, iar pe de altă parte, în ipoteza în care reclamantul ar fi avut un loc de muncă şi ar fi realizat venitul de 1200 euro/lună, ratele de credit probabil ar fi fost suportate din acest venit. În condiţiile în care despăgubirile materiale cu acest titlu deja au fost acordate reclamantului nu este posibilă o dublă reparaţie.

Motivul de recurs al reclamantului care vizează suma de 4.000 euro cu titlu de prejudiciu material cauzat reclamantului constând în onorariu avocaţial achitat în vederea reprezentării în procesul penal şi care în mod nelegal nu fost acordat de către instanţa de fond deşi reclamatul a făcut dovada acesteia, în opinia Curţii, nu este fondat.

Corespunde realităţii că la data de 02.11.2011, reclamantul a depus la dosarul cauzei alături de precizarea de acţiune şi următoarele înscrisuri: copia biletului de avion în format electronic Valencia - Cluj Napoca, 09.10.2011 şi retur, Cluj Napoca - Valencia, 11.10.2011 pentru martora I.F.R., precum şi chitanţa de plată a acestuia din care reiese că reclamantul a plătit contravaloarea biletului de avion.

Tribunalul a reţinut în considerentele sentinţei atacate faptul că dovada efectuării onorariului avocaţial în procesul penal nu se regăseşte la dosar astfel încât acestea nu au putut fi acordate.

În aceste condiţii, hotărârea judecătorească constituie din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât în ce priveşte constatările personale ale judecătorului, hotărârea face dovadă până la înscrierea în fals ori, în speţă, reclamantul recurent nu a uzat de această procedură.

Criticile reclamantului recurent referitoare la cuantumul daunelor morale, precum şi faptul că acestea au fost acordate de prima instanţă în moneda naţională şi nu în euro, aşa cum au fost solicitate nu este întemeiată pentru argumentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Astfel, contrar afirmaţiei reclamantului care susţine că instanţa de fond nu a făcut referire la motivele care au determinat reducerea cuantumului daunelor morale solicitate, Curtea constată că sentinţa recurată îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. conform cărora, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, iar motivarea acordării despăgubirilor morale este suficientă, clară, convingătoare şi pertinentă astfel încât asigură atât garanţia părţilor litigante în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc cât şi posibilitatea exercitării unui real control judiciar.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie -, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită unei imposibilităţi fireşti de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi negată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru victimă deoarece nivelul daunelor morale acordate de instanţă nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unor analize atente a împrejurărilor concrete ala cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Mai mult decât atât, Curtea a menţionat în expunerea prin care a răspuns motivului de recurs formulat de pârât având ca obiect cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de către tribunal care sunt considerentele pentru care a apreciat ca fiind justificat acest cuantum astfel încât acestea nu vor mai fi reluate.

Cu toate acestea, Curtea consideră că în lipsa unor dispoziţii legale privind criterii stricte, obiective, de cuantificare a daunelor morale, caracterul subiectiv al aprecierii judecătorului asupra întinderii despăgubirilor morale nu poate fi evitat astfel încât trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor pe acest aspect.

În aceste sens, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, Curtea apreciază că daunele morale au o funcţie reparatorie şi nu compensatorie, această caracteristică neputând fi absolutizată. Cererea şi obţinerea daunelor morale de către reclamant nu trebuie să constituie o sarcină excesivă în sarcina statului, dar nici nu trebuie să genereze o îmbogăţire fără justă cauză a reclamatului.

Reclamantul, aşa cum s-a arătat, a fost privat de libertate de la 25.05.2006 -

23.06.2006 şi de la 12.06.2008 - 03.03.2009 iar stabilirea cuantumului daunelor morale ce constau generic în atingerea valorilor ce definesc personalitatea umană, în lipsa unor criterii concrete ce pot dimensiona intensitatea cu care au fost percepute de reclamant, consecinţele suferite, se face cu respectarea principiului echităţii şi proporţionalităţii vătămării cu despăgubirile acordate.

Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, întinderea despăgubirilor morale, respectiv suma de 320.000 lei acordate de instanţa de fond pentru repararea daunelor morale, faţă de perioada arestării nelegale, de atingerea dusă

de această măsură dreptului la libertate, a demnităţii şi prestigiului reclamantului, vieţii de familie, suferinţelor fizice şi psihice a acestuia este corespunzătoare astfel încât tribunalul a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art.505 alin.1 şi alin.2 C.pr.pen.

În acest context nu se poate reţine că instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii prin acordarea despăgubirilor morale în lei şi nu in euro astfel cum a solicitat reclamantul, statuând în mod corect şi echitabil ca acestea să fie stabilite în moneda naţională.

Motivul de recurs al reclamantului care vizează momentul de la care prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, respectiv de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei, până la data plăţii este apreciat de Curte ca fiind nefondat.

Conform art.52 alin.3 din Constituţia României, „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii...”.

Din interpretarea textului constituţional reiese, fără dubiu, că răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare poate fi angajată numai „în condiţiile legii”, ceea ce creează posibilitatea limitării, condiţionării şi excluderii acestei răspunderi în anumite situaţii, prin dispoziţii legale speciale.

În acest domeniu, cazurile considerate a fi erori judiciare care antrenează răspunderea statului sunt numai cele prevăzute de lege, nefiind admisă extinderea aplicării acestora în alte situaţii similare. Prin gravitatea şi importanţa lor, legiuitorul a reţinut numai două ipoteze în care pot fi solicitate despăgubiri pe acest temei juridic, reglementate expres şi limitativ prin art.504 alin.1 şi alin.2 C.pr.pen.

Cu toate acestea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.45/10.03.1998, s-a constatat constituţionalitatea art.504 C.pr.pen., numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute de acest text.

În consecinţă, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este o formă specială de răspundere patrimonială, cu reguli specifice, izvorâtă din sfera raporturilor juridice de drept public reprezentând activitatea organelor jurisdicţionale, dar limitată la cazurile şi condiţiile speciale prevăzute de lege.

Aşadar, în cadrul răspunderii statului, reglementată de art.504 - art.507 C.pr.pen., acoperirea prejudiciului are în vedere consecinţele directe ale erorii judiciare, elementele nefiind identice cu cele prevăzute de art.998 şi urm. C.civ. Principiul reparaţiei integrale a prejudiciului suferit de victimă are o altă configuraţie şi natură juridică în cadrul răspunderii civile delictuale, astfel încât noţiunile ce definesc „damnum emergens” şi „lucrum cessans” nu pot fi aplicate în condiţiile întinderii acţiunii pe dispoziţiile art.504 şi urm. C.pr.pen.

Pe de altă parte, dobânda legală reprezintă echivalentul prejudiciului suferit prin întârzierea la executare de creditorul unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani ori, în speţă, între reclamant şi pârât nu există raporturi juridice contractuale astfel încât aspectele învederate de reclamantul recurent justificate prin trimiterile efectuate la doctrina de specialitate, cu privire la punerea in întârziere pentru executarea obligaţiilor nu au incidenta in cauza.

Având în vedere că momentul în funcţie de care se apreciază echivalentul prejudiciului material şi moral la care reclamantul este îndreptăţit este cel al pronunţării hotărârii, dobânda legală solicitată de reclamant se calculează doar de la data la care hotărârea primei instanţe a rămas definitivă şi este firesc să fie aşa deoarece doar de la această dată creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, în speţă fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art.304 pact.6 şi pct.9 C.pr.civ. Curtea, în temeiul art.312 alin.1 raportat la art.3041 C.pr.civ., va admite în parte recursurile declarate de reclamantul I.P.A. şi, respectiv, de pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE prin D.G.F.P. Cluj, împotriva sentinţei civile nr. 989 din 23 noiembrie 2011 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosarul nr. 1781/117/2011, pe care o modifică în parte, doar cu privire la cuantumul daunelor materiale, astfel că va obliga pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE să-i plătească reclamantului I.P.A. suma de 10.360 EURO, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale, pentru perioada de privare de libertate din 12 iunie 2008 până în 03 martie 2009 şi suma de 12.000 EURO, în echivalent în

lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale pentru perioada 03.03.2009 şi până în data de 12.01.2010 (când a fost pronunţată Decizia penală 13/2010), menţinând restul dispoziţiilor din sentinţa recurată.

Întrucât operaţia plăţii este un act juridic,rezultă că dovada plăţii se poate face numai printr-un înscris. Acest înscris ca mijloc de probă, pentru a produce efectul extinctiv şi liberator al plăţii, trebuie să constate efectuarea acesteia.

În mod curent, înscrisul constatator al plăţii este chitanţa semnată de creditor şi remisă debitorului, adică chitanţa semnată de avocat şi înmânată clientului său.

În prezenta cauză reprezentanta reclamantului, av. Dudescu Diana, a depus la dosar doar factura nr.1662/16.02.2012 care atestă totalul de plată în valoare de 5356,8 lei pentru onorariul avocaţial conform actului adiţional la contractul de asistenţă juridică CJ/019569/2011, fără ca aceasta să fie înmânata reclamantului motiv pentru care Curtea va respinge ca nedovedită cererea reclamantului recurent, de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs. (Judecător Anca-Adriana Pop)

← Prescripţie. Acţiune întemeiată pe dreptul comun împotriva...		Contract de arendare. Nerespectarea de către arendaş a... →

Erori judiciare. Persoană condamnată la închisoare, ulterior achitată. Evaluarea prejudiciului

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Erori judiciare. Persoană condamnată la închisoare, ulterior achitată. Evaluarea prejudiciului