Prescripţie. Acţiune întemeiată pe dreptul comun împotriva Statului Român, pentru obligare la repararea prejudiciului moral ca urmare a unei condamnări din anul 1950. Data de la care curge termenul de prescripţie
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 853 din 24 februarie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 2540/10.06.2011, pronunţată de Judecătoria Turda s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de instanţă din oficiu.
S-a respins ca prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamanta Z.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect pretenţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei următoarele:
„În fapt, potrivit înscrisurilor depuse la dosar în probaţiune, antecesorul reclamantei, defunctul S.A. (tată) a fost condamnat în anul 1950 la o lună închisoare pentru fapta de răspândiri false, fiind internat de către Securitatea Turda cu ordinul nr. 1466/05.IV.1951. La data de 31.V.1951 este eliberat definitiv. Prin decizia nr. 287/1951 defunctul S.A. a fost închis la Colonia de muncă nr. 4 Castelu pentru o perioadă de 12 luni începând cu data de 16.08.1951, ulterior perioada de detenţie fiind majorată cu 24 de luni prin decizia nr. 588/1952. La data de 21.02.1953 a fost eliberat de către Comisia MSS nr. 17828/53.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, situaţie în care potrivit art. 3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă acţiunea este supusă termenului de prescripţie de 3 ani.
Ca urmare instanţa urmează a analiza raportat la situaţia de fapt reţinută, care este data de la care a început să curgă termenul de prescripţie.
Potrivit susţinerilor reclamantei, termenul de prescripţie a început să curgă de la data intrării în vigoare a legii nr. 221/2009, invocând în acest sens dispoziţiile art. 5 alin. 1 din acest act normativ.
Instanţa apreciază însă că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt norme cu caracter special aplicabile situaţiilor şi acţiunilor ce intră sub incidenţa sa, neputând fi aplicate şi în alte cazuri. Acţiunea reclamantei este întemeiată pe răspundere civilă delictuală, temeiul de drept invocat fiind art. 998-999 C. civil, iar nu legea nr. 221/2009.
Ca atare, sunt aplicabile normele cu caracter general reglementate de Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 8 alin. 1 potrivit căruia, „Prescripţia dreptului la acţiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât si pe cel care răspunde de ea”.
Antecesorul reclamantei a fost eliberat definitiv potrivit înscrisurilor de la dosarul cauzei la data de 21.02.1953 şi a decedat la data de 17.05.1984.
Susţinerile reclamantei în sensul că o acţiune pentru obţinerea de despăgubiri, în perioada regimului comunist, ar fi expus-o eventualelor represiuni din partea Securităţii sunt fără îndoială reale. Reclamanta a avut însă posibilitatea de a acţiona după data de 31 decembrie 1989, respectiv după desfiinţarea Departamentul Securităţii Statului prin Decretul nr. 33/1989.
De altfel, prin adoptarea Decretului Lege nr.118/1990 şi intrarea acestuia în vigoare la 9 aprilie 1990 s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada de după 6 martie 1945, perioada detenţiei fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenţie constituie 1 an şi 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat şi o îndemnizaţie lunară de 200 lei/pe an de detenţie. Prin acelaşi act normativ foştilor condamnaţi politic li s-a acordat numeroase alte drepturi ca: scutirea de la plata taxelor şi impozitelor, asistenţă medicală şi medicamente gratuite, transport gratuit în mijloacele de transport în comun, etc.
Ca atare, începând cu data de 01.01.1990 nu au mai existat piedici pentru introducerea unei acţiuni în justiţie împotriva Statului Român în vederea obţinerii de daune morale, astfel încât instanţa urmează a reţine ca dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie, data de 01.01.1990.
În aceste condiţii termenul de 3 ani de prescripţie a dreptului material la acţiune s-a împlinit la 01.01.1993, reclamanta neinvocând vreun caz de întrerupere/suspendare a cursului prescripţiei.
Raportat la considerentele mai sus invocate, în temeiul art.3 din Decretul lege nr. 167/1958 instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată din oficiu, urmând a respinge acţiunea reclamantei ca prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Z.M., solicitând admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, să se anuleze sentinţa apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, iar în subsidiar, schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii reclamantei. Cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 486/A/01.11.2011, a respins ca nefondat apelul reclamantei şi a păstrat în întregime sentinţa atacată.
Motivând decizia, Tribunalul a reţinut următoarele:
„În fapt, prin acţiunea sa, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la repararea prejudiciului moral suferit de reclamanta şi tatăl ei ca urmare a condamnării acestuia din urmă la 1 an, 7 luni şi 5 zile de detenţie şi muncă forţată, condamnare ce a avut la bază raţiuni politico-ideologice ale regimului comunist.
Acţiunea a fost fundamentată pe prevederile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, şi anume art. 998 şi 999 C.civ.
Apelantul critica hotărârea susţinând ca prima instanţa in mod greşit nu a analizat contextul in care a fost introdusa acţiunea reclamantei, problema prescripţiei necesitând nuanţări, întrucât speranţa legitima s-a născut odată cu intrarea in vigoare a Legii 221/2009 si ca atare termenul de prescripţie nu este împlinit.
In ceea ce priveşte data de la care termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă, tribunalul apreciază că data începerii curgerii termenului de prescripţie este data intrării in vigoarea a Decretului Lege nr.118/1990 - 9 aprilie 1990, data de la care ulterior căderii regimului comunist, s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor, la care au fost supuse unele persoane in perioada de după 6 martie 1945.
Mai mult, tribunalul apreciază ca începând cu data de 01.01.1990 nu a mai existat piedici pentru introducerea unei acţiuni in justiţie in vederea obţinerii de daune morale, neputându-se retine din acesta perspectiva susţinerile apelantei in sensul ca termenul de prescripţie ar fi început doar de la data intrării in vigoare a Legii 221/2009, întrucât acesta lege care are un caracter special or reclamanta a întemeiat acţiunea formulata pe dispoziţiile art.998-999 C.civ., situaţie in care analizarea momentului de la care a început sa curgă termenul de prescripţie, nu poate fi decât in raport de dispoziţiile dreptului comun, prevăzute de Decretul-lege nr. 167/1958.
Cu privire la susţinerea apelantei, in sensul ca prima instanţa, prin modul in care a soluţionat cererea, a adus atingere dreptului sau de proprietate al reclamantei, aşa cum a fost recunoscut de art. 1 din Protocolul CEDO, întrucât si speranţa legitima dobândeşte calitatea de bun in înţelesul Convenţie, care se bucura de asemenea de protecţia conferita de art. 1 din Protocolul 1, tribunalul apreciază ca art.1 din Protocol garantează bunuri deja existente si nu doar dreptul de a obţine bunuri.
Curtea s-a pronunţat in decizia Josef Polacek si Libuse Polakova împotriva Republicii cehe din 10 iulie 2002, in sensul ca exista o diferenţa intre simpla speranţa de restituire, oricât de rezonabila ar fi ea si speranţa legitima care trebuie sa aibă o natura concreta si trebuie întemeiata pe o dispoziţie legala sau o hotărâre judecătoreasca.
Ca atare, in speţa nu se poate retine, existenta in patrimoniul reclamantei, a unui bun, in înţelesul art1 din Protocolul 1, si care s-ar fi impus a fi respectat.
In concluzie, tribunalul constata ca instanţa de fond a făcut o corecta aplicare a dispoziţiilor legale privind calcularea termenului de prescripţie de 3 ani in care poate fi formulata acţiunea reclamantei întemeiata pe dispoziţiile de drept comun, art.998-999 C.civ., respingând acţiunea formulata de reclamanta ca fiind prescrisa.
Din perspectiva considerentelor mai sus arătate, nu se poate retine nelegalitatea hotărârii pronunţate, motive pentru care tribunalul in temeiul dispoziţiilor art. 296 C.pr.civ., va respinge ca nefondat apelul declarat de declarat de Z.M. împotriva Sentinţei civile nr. 2540/2011 pronunţată la data de 10.06.2011, a Judecătoriei Turda, pe care o păstrează în întregime”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen leaal. reclamanta Z.M., solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, anulării sentinţei primei instanţe şi trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului si al admiterii acţiunii reclamantei. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., arătându-se că soluţia pronunţată de Judecătoria Turda şi menţinută de Tribunalul Cluj, a fost de respingere a acţiunii reclamantei fără a-i cerceta fondul, prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu.
Raţionamentul instanţei a fost în esenţă următorul:
Într-adevăr, Legea nr. 221/2009 a recunoscut dreptul victimelor directe sau colaterale ale condamnărilor cu caracter politic din regimul comunist posibilitatea de a obţine compensaţii băneşti pentru prejudiciul moral suferit. Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, aceste drepturi pot fi pretinse în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii (14.06.2009);
Cu toate acestea, din moment ce reclamanta şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun (art. 998 - 999 C.civ.), prevederile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 nu sunt incidente, termenul de prescripţie calculându-se potrivit dreptului comun (Decretul nr. 167/1958).
Pornind de la prevederile art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul material la acţiune a reclamantei promovată în prezentul dosar a început să curgă odată cu căderea regimului comunist şi cu instituirea statului democratic. Astfel, instanţa a considerat că termenul de prescripţie a început să curgă la 1.01.1990 şi s-a împlinit la
1.01.1993.
Recurenta consideră că soluţia instanţei de apel nu ţine cont de reglementările aduse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum au fost ele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, având în vedere că, potrivit art. 20 din Constituţia României, reglementările internaţionale mai favorabile din domeniul protecţiei drepturilor omului au aplicabilitate directă, nesocotirea acestora de către instanţa naţională constituie un motiv de recurs în sensul art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Înainte de toate, trebuie abordată poziţia Curţii Constituţionale faţă de daunele morale recunoscute de art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, Curtea Constituţională a calificat drept neconstituţionale prevederile Legii nr. 221/2009, care recunoşteau posibilitatea acordării de daune morale victimelor
condamnărilor cu caracter politic. Motivele de neconstituţionalitate au fost în esenţă următoarele:
Victimele condamnărilor cu caracter politic au mai beneficiat de prevederi legale reparatorii în privinţa daunelor morale prin Decretul nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999;
Prin adoptarea unui nou act normativ care urmăreşte repararea prejudiciului moral al victimelor condamnărilor politice se încalcă prevederile art. 1 alin. 3 şi 5 din Constituţia României şi prevederile Legii nr. 24/2000, creându-se un climat de incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Revenind la situaţia reclamantei, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 s-a născut speranţa legitimă a acesteia de a beneficia de daune morale ca urmare a condamnării politice suferite de tatăl său în perioada 1951 - 1953. Ca urmare a condamnării, reclamanta şi familia acesteia au suferit profund atât prin pierderea sprijinului material şi moral al tatălui, cât şi prin stigmatul social atras de condamnarea unui membru al familiei. Reclamanta a fost supusă izolării şi ridiculizării de membrii comunităţii în care locuia, aceştia temându-se că orice legătură cu reclamanta îi supune pericolului de a fi condamnaţi drept partizani ai luptei împotriva regimului.
Legea nr. 221/2009, adoptată în mod simbolic la 20 de ani de la căderea regimului comunist (la fel cum la împlinirea a 10 ani fusese adoptată OUG nr. 214/1999), a reprezentat pentru reclamantă şi mulţi alţii un omagiu adus suferinţei celor care s-au ridicat împotriva regimului totalitar şi care au suferit profund de pe urma măsurilor luate de acest regim.
Parlamentul, acţionând în democraţie în numele voinţei generale a electoratului, a adoptat legea în discuţie pentru a reafirma compasiunea şi respectul societăţii actuale faţă de suferinţele victimelor regimului comunist. O astfel de iniţiativă legislativă depăşeşte rigorile de tehnică legislativă invocate de Curte Constituţională, reprezentând afecţiunea societăţii democrate faţă de cei cărora li se datorează această democraţie.
Speranţa legitimă a reclamantei de a beneficia de prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 a reprezentat convingerea, pe de o parte, că suferinţa tatălui său şi a familiei sale nu a fost uitată, iar pe de alta, că această suferinţă va fi răsplătită printr-o valoare patrimonială.
Înainte însă de a-şi putea realiza dreptul recunoscut, Curtea Constituţională a invalidat textul de lege pe care urma să îşi fundamenteze pretenţiile, aducând o motivare ce se apropie mai mult de un regulator politic al procesului legislativ decât de un control de constituţionalitate.
Potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, speranţa legitimă reprezintă aşteptarea justificată şi rezonabilă a unei persoane ca, prin raportare la anumite acte juridice sau normative, să înregistreze un anumit beneficiu patrimonial. Atunci când speranţa legitimă are o bază juridică solidă, iar persoana în cauză îşi formează convingerea că această bază juridică nu poate fi alterată, speranţa legitimă dobândeşte valoare patrimonială, devenind un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că speranţa reclamantei de a beneficia de despăgubirile recunoscute de Legea nr. 221/2009 nu este una legitimă. Pentru a-şi motiva opţiunea, instanţa de apel se referă la jurisprudenţa Joseph Polacek şi Libuse Polackova c. Cehiei, unde se arată că art. 1 din Protocolul 1 la CEDO garantează doar bunuri deja existente. Instanţa a preluat însă trunchiat cele reţinute de Curte, în speţa indicată, Curtea reţine:
În această privinţă, Curtea reiterează jurisprudenţa potrivit căreia "proprietatea" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, se referă fie la "bunuri existente" ( ... ), fie la alte active, inclusiv creanţele pentru care reclamantul poate avea cel puţin o "speranţă legitimă" de a le vedea realizate.
În continuare, instanţa de apel reţine că speranţa legitimă trebuie să aibă o natură concretă şi trebuie întemeiată pe o dispoziţie legală sau o hotărâre judecătorească. Deşi reţine aceste aspecte în mod corect, reclamanta nu înţelege de ce speranţa ei de a obţine despăgubirile nu se circumscrie sferei speranţei legitime.
Raportându-se la prevederile Legii nr. 221/2009, reclamanta a avut toate motivele să creadă cu tărie că va beneficia de compensaţiile băneşti oferite de acest act normativ; elementele de fapt pe care le-a raportat la actul normativ au fost următoarele: tatăl său suferise o condamnare cu caracter politic pentru răspândiri false, executând pedepse
privative de libertate; reclamanta avea calitate procesuală activă în condiţiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, în forma în care se afla la intrarea în vigoare; atât reclamanta cât şi defunctul său tată au fost suferit traume de ordin psihologic de pe urma condamnării în discuţie.
În condiţiile date, la intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a luat naştere speranţa legitimă a reclamantei de a beneficia de daune morale în baza Legii nr. 221/2009, cu condiţia solicitării lor în termenul de 3 ani prevăzut la art. 5 din Legea nr. 221/2009. Speranţa reclamantei a fost alimentată şi de notorietatea admiterii unor acţiuni similare în justiţie.
Prin intervenţia Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1358/2010), speranţa legitimă a reclamantei, recunoscută şi protejată prin efectul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO a fost înşelată. Curtea Constituţională a anticipat de altfel că decizia sa va încălca speranţele legitime ale unui număr mare de persoane, încercând să justifice că în situaţia dată nu se poate vorbi de o speranţă Legitimă. Citând speţa Slavov ş.a. c. Bulgariei, Curtea Constituţională reţine că atunci când intervine un control normal al constituţionalităţii ce are ca efect invalidarea unui text privit de subiecţii de drept ca o bază solidă pentru aşteptările lor de ordin patrimonial, nu se poate vorbi de o încălcare a speranţei.
Problema în speţă este că intervenţia Curţii Constituţionale nu a fost un control normal de constituţionalitate. Intervenţia Curţii Constituţionale a avut loc pe fondul obligării Statului român la plata unor sume semnificative cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, astfel că a fost nevoie ca prevederile acestui act normativ să fie temperate într-un mod sau altul. Deşi decizia Curţii Constituţionale vorbeşte de violarea art. 1 alin. 3 şi 5 din Constituţie, nu a existat nicio atingere concretă a valorilor protejate de aceste prevederi. Decizia în discuţie nu oferă aşadar o motivare convingătoare, pornind de la o violare reală a Constituţiei, ci oferă o motivare vagă pe terenul tehnicii legislative, dincolo de orice competenţă a forului constituţional.
Pornind de la prevederile art. 20 din Constituţia României 4, judecătorul naţional are dreptul şi justificarea de a pune la îndoială concluziile Curţii Constituţionale, atunci când acestea conduc la violarea unui drept sau speranţe legitime recunoscute prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Modul în care a motivat Curtea Constituţională admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 este total neconvingător. Instanţa naţională poate şi trebuie să pună la îndoială soluţiile instanţei constituţionale, atunci când există indicii serioase că prin aceste concluzii se încalcă un drept recunoscut şi protejat de CEDO.
După cum a arătat recurenta, Legea nr. 221/2009 este un omagiu adus victimelor regimului comunist. Ea nu reprezintă o supra-reglementare raportat la prevederile Decretului nr. 118/1990, ci o reevaluare a meritelor acestor victime. Pentru prima oară în legislaţia naţională se recunoaşte dreptul direct al victimelor condamnărilor politice şi al rudelor acestora la repararea daunelor morale suferite, prin acordarea de compensaţii băneşti cuantificate de o instanţă de judecată. Legea nr. 221/2009 nu este o repetare a regimului de compensare a prejudiciilor morale, ci o evoluţie a acestuia. Nicăieri în Constituţia României nu se interzice îmbunătăţirea unui sistem legislativ, iar prin Legea nr. 221/2009, legiuitorul a îmbunătăţit şi eficientizat regimul de reparare a prejudiciilor suferite de victimele condamnărilor politice.
În concluzie, speranţa legitimă a reclamantei de a beneficia de compensaţii băneşti pentru prejudiciul moral suferit de pe urma condamnării tatălui ei şi dreptul de a valorifica această speranţă legitimă s-a născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009.
Dat fiind că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost invalidate prin efectul deciziei Curţii Constituţionale, singura pârghie recunoscută de dreptul intern pentru valorificarea speranţei legitime a reclamantei a rămas răspunderea civilă reglementată de art. 998 - 999 C.civ.
Acesta este motivul pentru care reclamanta a avut convingerea că dreptul său nu este prescris, el decurgând din speranţa legitimă născută prin intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009.
Instanţa de apel era datoare să contextualizeze introducerea acţiunii reclamantei pornind de la art. 998 - 999 C.civ. în termenul de 3 ani recunoscut de Legea nr. 221/2009 şi să observe că doar în acest fel reclamanta îşi poate valorifica speranţa legitimă de a obţine
compensaţii băneşti pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a tatălui său.
Soluţia instanţei reprezintă aşadar o atingere adusă dreptului de proprietate al reclamantei aşa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO. După cum recurenta a arătat deja, în lumina jurisprudenţei de la Strasbourg, speranţa legitimă dobândeşte calitatea de bun în sensul Convenţiei şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul 1.
Climatul de instabilitate legislativă creat prin intervenţia nejustificată a Curţii Constituţionale reprezintă în sine o violare a drepturilor reclamantei, iar instanţa de apel era datoare să sesizeze aceste aspecte şi să urmărească restabilirea legalităţii prin acordarea daunelor morale cu privire la care reclamanta îşi formase deja o speranţă legitimă.
Pe de altă parte, susţinerea primei instanţe şi a instanţei de apel că reclamanta putea să-şi valorifice dreptul în termen de 3 ani de la căderea regimului comunist, nu ţine cont de contextul juridic de la începutul anilor 1990. Era greu de conceput la acel moment ca fiica unui fost condamnat politic, decedat la momentul instituirii democraţiei, să acţioneze în instanţă Statul Român pentru daune morale şi să aibă succes. Nici după mai bine de 20 de ani de democraţie această idee nu este agreată; în Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională reţine:
„( ... ) prin introducerea posibilităţii moştenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echităţii şi dreptăţii. Astfel, prin prevederea de lege criticata se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera ca moştenitorii de gradul II au aceeaşi îndreptăţire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunista de predecesorul lor, ca şi acesta din urma.”
Opinia dominantă este că, atât în materia restituirii de bunuri, cât si în aceea a acordării de daune materiale sau morale, statul democrat nu răspunde pentru prejudiciile cauzate de regimul totalitar decât dacă îşi asumă în mod expres această obligaţie prin acte normative.
Până la Legea nr. 221/2009 nu a existat nicio recunoaştere expresă a dreptului rudelor victimelor condamnărilor politice de a obţine daune morale. Pe de altă parte, dreptul recunoscut de art. 5 alin. 1 lit. a) din Lege derivă din principiile răspunderii civile delictuale instituite de art. 998 - 999 C.civ., fiind o aplicare de speţă a acestei răspunderi.
Aşadar, din moment ce s-a recunoscut expres dreptul reclamantei de beneficia de daune morale şi totodată s-a născut speranţa legitimă a reclamantei de a obţine aceste daune, cât timp textul legal de referinţă a fost invalidat prin efectul deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta trebuie să îşi poată valorifica speranţa legitimă fundamentându-şi pretenţiile pe art. 998 - 999 C.civ.
Instanţa naţională poate si trebuie să pună la îndoială judecata de speţă a Curţii Constituţionale cât timp soluţia acesteia aduce atingere speranţei legitime a reclamantei, recunoscută şi ocrotită de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, astfel cum este el interpretat de Curtea de la Strasbourg.
Reclamanta a introdus acţiunea înăuntrul termenului legal de legal de 3 ani de la naşterea speranţei legitime de a obţine compensaţii băneşti pentru prejudiciul suferit.
Întrucât prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, iar instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţată pe excepţia prescripţiei, se impune modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, a anulării sentinţei primei instanţe şi a trimiterii cauzei spre rejudecare în primă instanţă.
În măsura în care nu vor fi găsite motive de cuviinţă pentru modificarea deciziei recurate în sensul arătat, recurenta solicită modificarea acesteia în sensul admiterii apelului şi implicit a acţiunii reclamantei, aşa cum a fost formulată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că Legea nr. 221/2009 nu a realizat o repunere în termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, pentru a putea fi formulate acţiuni în despăgubiri morale, întemeiate pe dispoziţiile de drept comun, în speţă art. 998 - 999 C.civ.
În mod corect instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reclamanta neavând un „bun” în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009.
Recursul este ne fondat.
În ceea ce priveşte toate acele critici din memoriul de recurs prin care se invocă existenţa unui bun al reclamantei în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, existenţa unei speranţe legitime, a unui interes legitim, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. şi a dispoziţiilor Convenţiei, precum şi toate acele critici prin care se invocă Legea nr. 221/2009, Curtea, din oficiu, la termenul de judecată din 24.02.2012 a invocat excepţia inadmisibilităţii schimbării parţiale a cauzei juridice a acţiunii în recurs, excepţie care urmează să fie admisă în temeiul art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., având în vedere că în faţa primei instanţe, în mod procedural, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea exclusiv pe dispoziţiile art. 998 - 999 C.civ.
Prin urmare, în temeiul art. 129 alin. final C.pr.civ., instanţa de fond, şi mai apoi, instanţa de apel şi de recurs, sunt ţinute de limitele legalei învestiri a instanţei, pretenţiile reclamantei putând fi analizate exclusiv prin prisma temeiului legal invocat exclusiv prin cererea introductivă de instanţă, respectiv, prin prisma art. 998 - 999 C.civ.
Orice alte temeiuri juridice noi, respectiv, Legea nr. 221/2009, dispoziţii convenţionale ori constituţionale, sau orice altă jurisprudenţă C.E.D.O., ar fi invocate prin memoriul de recurs, acestea reprezintă o schimbare a cauzei juridice a acţiunii în recurs, demers inadmisibil prin prisma art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 294 alin. 1 C.pr.civ.
Drept urmare, Curtea urmează să admită excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu la termenul de judecată din 24.02.2012.
În ceea ce priveşte temeiul juridic, respectiv, cauza juridică a acţiunii, cu care instanţa a fost legal şi procedural învestită, respectiv, dispoziţiile art. 998 - 999 C.civ., Curtea constată că acţiunea întemeiată pe aceste dispoziţii legale este prescrisă extinctiv, motivat pe următoarele considerente:
Este vădit nefondată susţinerea recurentei, în sensul că acţiunea sa în răspundere civilă delictuală, având ca obiect plata unor daune morale de 32.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul reclamantei, S.A., ca urmare a condamnării sale pe nedrept la un an, 7 luni şi 5 zile închisoare, nu ar fi fost cercetată pe fond, având în vedere că, înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantă, respectiv, înainte de a se analiza dacă în cauză sunt sau nu întrunite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 998 - 999 C.civ., este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamanta şi-a fundamentat cererea introductivă de instanţă, prezenta acţiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripţie extinctivă reglementat de Decretul nr. 167/1958.
Reclamanta, prin cererea introductivă de instanţă înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 08.03.2011, a investit Tribunalul Cluj cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., având ca obiect acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic a antecesorului său, S.A..
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanţă l-a constituit acordarea unor daune morale în sumă de 32.000 Euro, dar nu este mai puţin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce a fost cauzat prin condamnarea cu caracter politic a antecesorului reclamantei, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., Statul Român fiind ţinut, în opinia reclamantei, să repare prejudiciile cauzate cetăţenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., acţiunea trebuia formulată în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să
curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Întrucât actul normativ mai sus menţionat nu reglementează vreun termen special de prescripţie extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripţie este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, reclamanta ar fi trebuit să promoveze acţiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reţinută de instanţa de fond, este de subliniat faptul că reclamanta a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel răspunzător de pagubă - Statul Român prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989 - cel mai târziu la data de
22.12.1989, când regimul comunist din România a fost răsturnat.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanta nu putea, până la data de 22.12.1989, să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei cauzată de statul comunist.
Se pune, aşadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanta ar fi putut să promoveze o acţiune în justiţie pentru repararea pagubei, pagubă care în niciun caz nu poate fi negată, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
Curtea apreciază că după data de 22.12.1989 reclamanta era liberă să se adreseze oricând unei instanţei de judecată, pentru a pretinde reparaţii pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat atât antecesorului său, mai ales că, la data de 09.04.1990, în Monitorul Oficial al României nr. 50/09.04.1990, a fost publicat Decretul-Lege nr. 118/30.03.1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 06.03.1945.
Este adevărat că acest act normativ nu conţinea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 06.03.1945, se pot adresa instanţelor de judecată cu acţiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice şi morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puţin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaşte faptul că în perioada cuprinsă între 06.03.1945 - 22.12.1989, în România au existat persoane persecutate pe motive politice şi că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoaşterea ca vechime în muncă şi luarea în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deţinere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizaţii lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenţie, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală şi medicamente în unităţile sanitare de stat etc.
Curtea constată, aşadar, că în speţă termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv, la data de
09.04.1990.
Prin urmare, prin prisma considerentelor mai sus expuse, Curtea constată că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, în cazul prezentei acţiuni, termen reglementat de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958, este data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv 09.04.1990.
Or, cererea introductivă de instanţă a fost promovată de către reclamantă la data de
08.03.2011, cu depăşirea evidentă a termenului de prescripţie extinctivă prevăzut de art. art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958,
Nu poate fi primită argumentaţia reclamantei, în sensul că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, câtă vreme, termenul prevăzut de această lege este aplicabil exclusiv acţiunilor întemeiate doar pe prevederile acestei legi, nu şi pe prevederile de drept comun ale art. 998 - 999 C.civ.
Legea nr. 221/2009 - privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 -, evident nu se aplică în cauză, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, pentru simplul motiv că reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea având ca obiect daune morale pe dispoziţiile aceste legi - demers imposibil de realizat, având în vedere că la data promovării cererii introductive de instanţă textul art. 5 alin. 1 lit. a din această lege fusese deja declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o decizie dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Decizia nr. 12/19.09.2011, pronunţată în dosar nr. 14/2011, a statuat că „urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor Instanţei de contencios Constituţional în Monitorul Oficial”.
Pe cale de consecinţă, în temeiul tuturor argumentelor expuse anterior, Curtea constată că dreptul la acţiunea în despăgubiri morale în temeiul art. 998 - 999 C.civ., este prescris extinctiv, neputându-se reţine, aşa cum nefondat susţine recurenta, necercetarea fondului cauzei de către prima instanţă.
Raportat la această împrejurare, a reţinerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea constată că nu se mai impune analizarea acelor critici din motivele de recurs ale reclamantei, referitoare la fondul cauzei deduse judecăţii, respectiv, la întrunirea în cauză a condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale.
Legea nr. 221/2009 nu se aplică în cauză, pe de o parte, având în vedere că reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile acestei legi, ci pe dispoziţiile art. 998 -999 C.civ., iar pe de altă parte, având în vedere că termenul de prescripţie prevăzut de art. 5 alin. 1 teza finală din Legea nr. 221/2009, de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, se aplică exclusiv acţiunilor întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009, iar nu şi acţiunilor întemeiate pe art. 998 - 999 C.civ.
Toate acele critici din memoriul de recurs prin care se reiterează dispozitivul şi considerentele Decizii Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, respectiv, prin care se contestă cele statuate în cuprinsul acestei decizii, nu pot face obiect al cenzurării de către instanţa de recurs, dat fiind că, în conformitate cu prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, republicată, Deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi obligatorii de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial, nemaiputând face obiect al vreunei căi de atac.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse şi a prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs. (Judecător Carmen Maria Conţ)
| ← Îmbogăţire fără justă cauză. Caracter subsidiar în... | Erori judiciare. Persoană condamnată la închisoare, ulterior... → |
|---|
