Legea nr.290/2003 - Cerere formulată de o parte din moştenitori privind cotele cuvenite din moştenire asupra bunurilor rămase în posesia altui moştenitor.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 3401 din data de 20.10.2015
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani la data de 23.06.2014, reclamanții A și B au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 București, anularea Deciziei nr. 514/13.05.2014 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care s-a respins contestația nr. 306/RB/13.01.2010 formulată împotriva Hotărârii nr.804/11.12.2009 emisă de Comisia Județeană Botoșani pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, obligarea pârâtei la acordarea despăgubirilor, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamanții au arătat că sunt beneficiari ai prevederilor Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris, la 10 februarie 1947; că sunt moștenitorii unei cote indivize de 1/2 din bunurile care au aparținut bunicilor lor, C și D, situate în localitatea X , fosta U.R.S.S.
Prin Hotărârea nr. 804/11.12.2009 a Comisiei Județene Botoșani pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a dispus respingerea cererii având nr. 554 din18.03.2004, formulată de A și B, în vederea acordării de compensații sau despăgubiri pentru cota indiviză de 1/2 la care au făcut referire.
La data de 06.01.2010, în termen legal, au contestat Hotărârea nr. 804/11.12.2009 la A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, solicitând reanalizarea dosarului și infirmarea Hotărârii Comisiei Județene. Ulterior, la data de 22.03.2010, au complinit contestația cu următoarele înscrisuri: extras de cadastru, notificarea de conformitate a extrasului de cadastru cu originalul din arhivă; adresa însoțitoare a extrasului de cadastru trimisă de Arhivele de Stat din Cernăuți, Ucraina, în copii legalizate, în limba română.
Ulterior s-a emis Decizia nr. 514/13.05.2014 prin care s-a respins contestația nr. 306/RB/13.01.2010 formulată împotriva Hotărârii nr.804/11.12.2009 emisă de către Comisia județeană Botoșani pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Reclamanții au subliniat că nici Comisia Județeană Botoșani și nici emitentul deciziei de respingere a contestației nu au avut în vedere actele doveditoare care atestă proprietatea, respectiv copia actului din Arhiva de Stat a regiunii Cernăuți. Acest act face dovada proprietății imobiliare a bunicului petenților, Hotinceanu Constantin, dobândită prin succesiune de la tatăl acestuia Gheorghe Hotinceanu (străbunicul petenților).
Dovada refugiului a fost făcută cu extrasul din tabelul nominal de cetățeni refugiați în orașul Slatina și care la verificarea actelor au fost găsiți cetățeni români potrivit căruia bunicii noștri au fost evacuați din Cernăuți la data de 25.03.1944. Or, faptul că din declarațiile notariale rezultă că moștenitorii celeilalte cote de ½ locuiesc în prezent în orașul Cernăuți din Ucraina nu ar trebui să le afecteze dreptul lor de a beneficia de măsuri reparatorii, de vreme ce au solicitat acordarea acestora doar pentru cota ce le revine în temeiul legii.
Că susținerile prin care se motivează decizia atacată nu pot fi acceptate, întrucât sunt subiective și neîntemeiate.
Au menționat că au depus toate diligentele pentru completarea dosarului, așa cum cere legea, cu toate actele care fac dovada proprietății, refugiului și a succesiunii (acte de stare civilă), considerând că dosarul este complet și trebuie rezolvat în sens pozitiv de către organele competente.
În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 1 alin.(l) și art.8 alin.(l) din Legea nr. 554/2004; Legea nr. 290/2003; Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006.
În dovedire au depus la dosar înscrisuri.
În cauză pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulată de către reclamanții A și B.
Prin sentința nr. 356 din 18 martie 2015 Tribunalul Botoșani a luat act că reclamanții au renunțat la judecarea cererii privind despăgubirile și a respins ca nefondată acțiunea formulată de pe reclamanții A și B, ambii prin mandatar M, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 București.
Împotriva sentinței au promovat recurs reclamanții A și B, ambii prin mandatar M, criticând-o pentru nelegalitate.
Motivându-și cererea, reclamanții au arătat că instanța a apreciat că se impunea dovedirea calității de moștenitor, însă în speță, deși reclamanții au depus certificatele de deces ale bunicilor autori, nu au depus și certificatul de moștenitor, de calitate de moștenitor sau o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să ateste calitatea acestora. În acest sens, a mai reținut instanța că în timpul vieții autorului ar fi existat posibilitatea să fi apărut vreun caz de nedemnitate.
Cât despre acel posibil caz de nedemnitate la care face referire instanța, au precizeat următoarele:
Nedemnitatea, potrivit legii civile, poate fi de drept sau judiciară.
Conform disp. art. 958 alin.(l) N.C.P.C. este de drept nedemnă de a moșteni acea persoană condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea, precum și persoana condamnată penal pentru săvârșirea înainte de deschiderea moștenirii a unei infracțiuni cu intenția de al1 ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.
Au mai susținut recurenții că instanța ar fi avut posibilitatea să înlăture și acest dubiu, dacă ar fi solicitat reclamanților să depună la dosarul cauzei înscrisurile pe care le consideră pertinente, concludente și utile soluționării cauzei.
A mai evidențiat instanța și faptul că în cuprinsul declarației martorului N N nu sunt furnizate alte informații cu privire la modul în care a luat cunoștință acesta de refugiul bunicilor reclamanților. Ba mai mult decât atât, instanța de fond a adus în linii generale în discuție faptul că martorul declară în calitate de refugiat și veteran de război, deși s-a născut și domiciliază în județul Botoșani.
Din cuprinsul Actului dotal transcris în registrul de transcripțiuni la Tribunalul Dorohoi sub nr. 55/03.12.1934, pe care l-au atașat recursului, rezultă fără echivoc, că martorul N N a făcut parte din Regimentul 17 Artilerie, constituit în Garnizoana Cernăuți, deci pe teritoriul Bucovinei de Nord.
Această împrejurare este atestată și de Certificatul nr. 42425/31.05,1991, emis de Ministerul Apărării Naționale - U.M. nr. 02405 - O, pe care de asemenea l-au depun la dosarul cauzei.
Au arătat reclamanții recurenți că instanța de fond nu a avut în vedere actele doveditoare care atestă proprietatea, respectiv copia actului din Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți. Acest act face dovada proprietății imobiliare a bunicului petenților, H C, dobândită prin succesiune de la tatăl acestuia. G H (străbunicul petenților).
Dovada refugiului a fost făcută cu extrasul din Tabelul nominal de cetățeni refugiați în orașul S și care la verificarea actelor au fost găsiți cetățeni români potrivit căruia bunicii lor au fost evacuați din Cernăuți la data de 25.03.1944. Or faptul că din declarațiile notariale rezultă că moștenitorii celeilalte cote de 1/2 locuiesc în prezent în C - Ucraina, nu ar trebui să le afecteze de a beneficia de măsuri reparatorii, de vreme ce au solicitat acordarea acestora doar pentru cota ce le revine în temeiul legii.
Prin întâmpinare pârâta intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A arătat că pentru a beneficia de măsurile reparatorii, conform art. 2 alin. (1) din H.G. 1120/2006. "(...) persoanele îndreptățite trebuie sa facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii".
În ceea ce privește dovada refugiului și a proprietății, aceasta se face, conform art. 2 alin (4) teza I din HG 1120/2006 cu modificările și completările următoare, cu "(...) acte doveditoare certificate de autorități (...)";.
De asemenea, precizează că pentru a beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, solicitanții trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită despăgubiri, care trebuie obligatoriu coroborată cu dovada refugiului, a părăsirii forțate și definitive a teritoriilor de către toți membrii familiei, astfel încât să nu fi existat alți membri ai familiei care locuind în continuare în teritoriul ocupat să se fi bucurat, de prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri.
În plus, subliniază faptul că Legea nr. 290/2003 nu prevede acordarea de măsuri reparatorii doar pentru anumiți moștenitori legali ai autorilor deposedați în Basarabia, Bucovina de Nord sau Ținutul Herța, în condițiile în care există alți moștenitori care ar putea pretinde sau chiar beneficia de măsuri reparatorii acordate de statele pe teritoriul cărora sa află în prezent bunurile respective.
A mai susținut că recurenții reclamanți nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege întrucât: unii din membrii familiei nu s-au refugiat, ci, din propria inițiativă și pe proprie răspundere, au rămas în teritoriul cedat și au ales să devină cetățeni sovietici și să se supună autorităților de ocupație, ignorând astfel ordinele de evacuare generală din anul 1944, bucurându-se de prerogativele dreptului de proprietate până la momentul decesului; nu s-a făcut dovada faptului că bunurile abandonate în teritoriul cedat au fost confiscate de regimul sovietic; nu s-a făcut dovada faptului că nu există introdusă o acțiune în revendicare sau o cerere în baza unor legi privind restituirea proprietăților confiscate de regimul sovietic, de către urmașii celor rămași în teritoriul cedat, respectiv verii din partea mamei D și E.
Recursul formulat nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Aspectul esențial în cauză este acela că, așa cum rezultă din susținerile și recunoașterile reclamanților bunurile cu privire la care solicită plata despăgubirilor au rămas în posesia și proprietatea unor comoștenitori( veri) care nu s-au refugiat.
Au susținut însă reclamanții că această împrejurare nu s-a răsfrânt asupra îndreptățirii lor de a li se acorda despăgubiri pentru cota de ½ din bunuri, aceasta fiind cota ce li se cuvine, cealaltă cotă revenind comoștenitorilor care nu s-au refugiat.
Curtea nu a achiesat la această interpretare a legii incidente în speță respectiv Legea nr. 290/2003 întrucât aceasta face vorbire de bunurile sechestrate reținute sau rămase precum și de cetățenii români deposedați ca urmare a părăsirii forțate( art. 1). Or , în speță, bunurile nu au fost reținute sau sechestrate și nici nu au rămas în teritoriile ocupate ca urmare a deposedării proprietarilor care au părăsit forțat teritoriul. Bunurile, așa cum susțin și reclamanții, au rămas în posesia și proprietatea celorlalți comoștenitori care s-au bucurat pe deplin de prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri nu numai de o cotă ideală de 1/2 din acestea. Legea nr. 290/2003 fiind una de reparație a înțeles să despăgubească persoanele care au pierdut definitiv proprietatea bunurilor, nici unul din proprietari sau moștenitori nemairămânând în posesia lor.
Or câtă vreme o parte din comoștenitori nu s-au refugiat și au deținut bunurile în continuare, nefiind preluate de stat, nu se pot acorda despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003 întrucât acest act normativ a avut în vedere bunuri "reținute"; "sechestrate"; sau "rămase"; în materialitatea lor nu cote ideale din dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, în speță cota de 1/2.
Cum bunurile au rămas în posesia celorlalți moștenitori, reclamanții, pentru valorificarea dreptului lor de proprietate au deschisă calea partajului judiciar conform dreptului comun.
Așadar în speță, dovada refugiului și a proprietății nu e suficientă pentru acordarea despăgubirilor, bunurile fiind deținute de alți comoștenitori care nu s-au refugiat.
Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 496 CPC, Curtea a respins recursul ca nefondat.
| ← Imposibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară... | MEMBRU DE FAMILIE. INAPLICABILITATE ÎN CAZUL SOŢILOR DIVORŢAŢI → |
|---|
