Marcă. Acţiune în contrafacere. Calitate procesuală pasivă. Comercializare de produse inscripţionate fără autorizaţie cu marca reclamantei (PRINCO)
| Comentarii |
|
Legea nr. 84/1998, art. 35 alin. (3)111, art. 37 alin. (1)[21
1. Susţinerea recurentei potrivit căreia numai importatorul produselor purtând marca ar fi putut avea calitate procesuală pasivă în acţiunea în contrafacere nu are suport legal.
Printre actele pe care art. 35 alin. (3) lit. b) ale Legii nr. 84/1998 le enumeră ca fiind acte în legătură cu care titularul mărcii poate solicita să le fie interzise terţilor, se menţionează expres „oferirea produselor, comercializarea ori deţinerea lor în acest scop”.
Importul unor astfel de produse este menţionat la lit. c) al aceluiaşi articol. Prin urmare, câtă vreme în legătură cu pârâta s-a pretins de către reclamantă că a importat şi a comercializat produse purtând marca fără acordul titularului, aceasta are calitate procesuală pasivă, fiind subiect de drept obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
2. Pentru a fi exonerată de răspundere şi a i se permite comercializarea în continuare a bunurilor în litigiu, pârâta ar fi trebuit să dovedească faptul că produsele inscripţionate cu marca ar fi fost puse în comerţ chiar de titular sau cu acordul acestuia, conform art. 37 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, ceea ce însă nu este cazul în speţă.
Nici faptul că nu pârâta a aplicat semnul pe produse sau că nu şi-a dat seama la achiziţionarea lor că sunt contrafăcute nu este relevant în cauză.
Acţiunea a fost admisă faţă de pârâtă nu pe considerentul că ea ar fi fost cea care ar fi aplicat semnul ce reprezintă marca reclamantei, fără acordul acesteia, pe produsele comercializate. Această activitate ar cădea sub incidenţa art. 35 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 84/1998, or, în speţă, s-a reţinut aplicabilitatea art. 35 alin. (3) lit. b) din aceeaşi lege.
Chiar dacă nu pârâta este cea care a aplicat pe produse semnul protejat, ci societatea comercială exportatoare, titularul are, potrivit legii, dreptul de a se opune oferirii produselor spre vânzare, comercializării şi chiar deţinerii lor în acest scop.
Această posibilitate îi este oferită titularului mărcii de dispoziţiile art. 35 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fără a o condiţiona în vreun fel de cunoaşterea de către pârâtă a împrejurării că produsele au fost marcate nelegal.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1498 din 5 martie 2010, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 1555 din 4 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, în rejudecare după casarea sentinţei civile nr. 1463 din 14 noiembrie 2006 a aceleiaşi instanţe prin decizia nr. 324 din 22 mai 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti -Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC P.C. SA, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC I.M. & E.G. S.R.L.
Drept urmare, a interzis pârâtei importul şi comercializarea produselor contrafăcute - CD-uri şi DVD-uri - inscripţionate cu marca „PRINCO”, a obligat-o pe pârâtă să retragă de pe piaţă toate produsele contrafăcute purtând marca „PRINCO”, comercializate, până la rămânerea definitivă a hotărârii şi, totodată, la distrugerea, pe cheltuiala sa, a produselor contrafăcute purtând marca PRINCO, aflate în posesia sa.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Este nefondată apărarea pârâtei privind rămânerea fară obiect a cererii ca urmare a retragerii şi distrugerii produselor contrafăcute, deoarece, pe de o parte, distrugerea unui număr semnificativ de CD-uri contrafăcute în prezenţa reprezentanţilor reclamantei nu echivalează cu rămânerea cererii Iară obiect, prin probele administrate, nedovedindu-se că pârâta ar fi distrus toate produsele contrafăcute importate.
Pe de altă parte, în cazul acţiunii în contrafacere, încetarea actelor de contrafacere ale pârâtului sau intenţia declarată a acestuia de a înceta aceste acte nu conduc la rămânerea cererii de interzicere ca rămasă fără
obiect, cu atât mai mult cu cât nu există, în aceste condiţii, nicio garanţie a reclamantului cu privire la reluarea actelor de contrafacere.
In sens contrar, şi în această ipoteză a unei declaraţii exprese de încctare a actelor abuzive, admiterea acţiunii în contrafacere garantează reclamantului reparaţiile legale în momentul în care pârâtul ar reîncepe actcle de folosinţă abuzivă.
Pe fond, reclamanta deţine dreptul exclusiv asupra mărcii „PRINCO”, pe teritoriul României, calitate în carc cxcrcită toate drepturile prevăzute de art. 35 din Legea nr. 84/1998, inclusiv pe acela de a interzice importul sau exportul sub acest semn, conform art. 35 alin. (3) lit. c).
însemnul folosit de pârâtă este identic mărcii înregistrate aparţinând reclamantei, iar produsele importate de către pârâtă fac parte din clasele de produse şi servicii pentru care marca PRINCO a fost înregistrată.
Articolul 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 prevede că titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială, fară consimţământul titularului, un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată.
Textul enunţat prevede că, în ipoteza încălcării drepturilor exclusive conferite de marcă, în acţiunea în contrafacere nu este necesar să fie dovedit riscul de confuzie, acesta fiind prezumat, dacă există identitate, atât între semnul folosit de către terţ şi cel înregistrat ca marcă de către reclamant, cât şi între produsele sau serviciile terţului şi cele ale reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 273 A din 11 decembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, numai sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată, în sensul că valoarea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei este reprezentată de echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 8732 Euro, în loc de 35.024,58 lei; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat pe apelantă la echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 4000 euro, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a avut în vedere următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta P.C. a solicitat interzicerea importului şi a comercializării produselor contrafăcute constând în CD-uri şi DVD-uri purtând marca „PRINCO”, obligarea pârâtei la retragerea de pe piaţă a tuturor asemenea produse contrafăcute, comercializate până la data definitivă a hotărârii şi la distrugere lor pe cheltuiala pârâtei.
Prima instanţă a constatat că fapta pârâtei de folosire a unui semn ce coincide cu marca înregistrată a reclamantei „PRINCO” reprezintă un
act de contrafacere ce permite titularului mărcii să solicite instanţei de judecată interzicerea utilizării de către terţ a semnului protejat, în activitatea sa comercială, îndeplinite fiind cerinţele prevăzute de art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.
Cu toate că din motivele de apel, astfel cum au fost expuse, nu reiese explicit că apelanta ar fi intenţionat a supune cenzurii instanţei de control judiciar şi modul de dezlegare de către prima instanţă a apărării pârâtei privind respingerea cererii ca rămasă fară obiect, Curtea se va referi şi la acest aspect, în condiţiile în care a fost reamintit de către apelantă cu ocazia descrierii desfăşurării judecăţii în primă instanţă.
Curtea apreciază că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că cererea de chemare în judecată are obiect, chiar dacă s-a dovedit că s-a procedat la distrugerea unei cantităţi importante din produsele contrafăcute purtând inscripţionată marca „PRINCCT aparţinând reclamantei.
Astfel, prin procesul - verbal datat 9 iunie 2006, se atestă distrugerea unui număr de 205.450 bucăţi CD-uri, în prezenţa reprezentantului intimatei P.C. şi al importatorului SC S.C. SRL, fară a se menţiona că această operaţiune a epuizat întreaga cantitate de produse importată şi fară a se dovedi de către pârâtă, prin alte mijloace de probă, că s-a procedat la distrugerea întregii cantităţi de produse ce a intrat în circuitul de comercializare prin intermediul societăţii apelante, preluate de la furnizorul SC S.C. SRL, fie în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 68 B/19 ianuarie 2006, fie în baza altor acte juridice între aceleaşi părţi anterioare ori ulterioare contractului menţionat.
Din înscrisul anterior menţionat nu poate fi reţinută o prezumţie simplă în sensul inexistenţei în stocul societăţii apelante a altor produse inscripţionate cu marca reclamantei, cu atât mai mult cu cât operaţiunea de distrugere a vizat stocul furnizorului SC S.C. SRL, nu şi cel al apelantei.
Obligaţia pârâtei, stabilită prin sentinţa atacată, presupune, pe lângă interdicţia de comercializare a unor asemenea produse aflate în stoc, efectuarea tuturor demersurilor la îndemâna sa pentru recuperarea eventualelor produse deja intrate în circuitul de comercializare la momentul distrugerii produselor depistate, în condiţiile în care pârâta nu a dovedit că toate produsele contrafăcute cumpărate au fost distruse, deşi îi revenea sarcina probării acestei afirmaţii.
In privinţa criticilor vizând modul de apreciere de către prima instanţă a criteriilor prevăzute de art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998 pentru admiterea unei cereri în contrafacere, Curtea reţine că apelanta nu contestă în fapt identitatea semnelor în conflict, determinată de către tribunal, ci susţine doar că această împrejurare ar fi trebuit stabilită printr-o expertiză de specialitate.
Curtea reţine, în primul rând, că apelanta nu a formulat o apărare similară în faţa primei instanţe şi nu a solicitat efectuarea unei expertize de specialitate pe aspcctul menţionat, situaţie în care critica este formulată omisso medio.
In al doilea rând, chiar dacă am reţine critica drept una viabilă în cadrul apelului, în raport cu natura mijloacelor de probă pe care aprecierea identităţii sau similarităţii semnelor în conflict le impune în cauză, susţinerile apelantei sunt oricum neîntemeiate, întrucât identitatea semnelor reprezintă o chestiune ce trebuie dezlegată de către instanţa de judecată prin prisma pcrcepţiei cumpărătorului obişnuit cu nivel mediu de atenţie şi concentrare, şi nu din perspectiva persoanei de specialitate, avizate asupra caracteristicilor esenţiale ale semnelor supuse comparării şi criteriilor de stabilire a asemănărilor şi deosebirilor.
Se reţine că, în cursul judecării apelului, pârâta a solicitat efectuarea unei expertize specialitatea proprietate intelectuală, însă pentru stabilirea provenienţei CD-urilor şi a împrejurării că acestea au fost produse de reclamantă, aspecte ce nu au fost invocate prin motivele de apel ca reprezentând elemente de fapt contestate.
De altfel, în cadrul cererii în contrafacere, este lipsită de relevanţă împrejurarea eventuală că bunurile pe care pârâta a aplicat semnul protejat ca marcă ar fi fost produse de către însuşi titularul mărcii, deoarece, chiar şi în această eventualitate, pentru ca fapta de folosire în acest mod a semnului respectiv să nu reprezinte contrafacere, este suficient că folosirea de către pârâtă are loc „fară consimţământul titularului”, astfel cum reiese din dispoziţiile exprese ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Curtea va înlătura, totodată, susţinerile apelantei relative la dispoziţiile Legii nr. 202/2000 modificată, întrucât referirea primei instanţe la acest act normativ a reprezentat doar unul dintre argumentele prezentate în motivarea sentinţei, fiind suficient că celelalte considerente, întemeiate pe cercetarea condiţiilor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 84/1998 pentru temeinicia unei cereri în contrafacere, sunt legale şi temeinice, astfel cum s-a arătat prin prezenta decizie.
Cheltuielile de judecată s-au acordat de către prima instanţă într-un cuantum de 35.024, 58 lei, pe baza facturii fiscale nr. 730/11 septembrie
2006 emise de către L. & L. - Attorneys at Law din Taiwan în beneficiul avocatului A.V.R. din cadrul SC R. & R. SRL.
Prin înscrisurile depuse de către intimată în faza apelului, s-a făcut dovada mandatului acordat de P.C. către R. & R. SRL pentru reprezentarea judiciară în faţa instanţelor române în acţiunea în contrafacere, printr-un act încheiat de un notar public din Hong Kong, China, ce poartă apostila Convenţiei de la Haga din anul 1961, la care atât România, cât şi China, sunt părţi.
In aceste condiţii, este justificată solicitarea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în faţa primei instanţe, însă într-un alt cuantum dccât cel pretins şi efectiv acordat de către tribunal.
Tot în faza apelului s-au depus noi înscrisuri referitoare la cheltuielile efectuate de cătrc R & R SRL în legătură cu actele de contrafacere a mărcii PRINCO săvârşite de către pârâta din prezenta cauză, respectiv facturile nr. 46434/22.06.2006, nr. 46513/10.04.2006, nr. 46520/
17.04.2006, nr. 46621/7.06.2006, nr. 46626/9.06.2006 şi nr. 46889/
17.11.2006.
Sumele de bani rezultate din aceste facturi atestă un cuantum chiar mai mare al cheltuielilor acordate de prima instanţă, respectiv 12632 euro, faţă de 9940 euro, al căror echivalent îl reprezenta, la acel moment, suma de 35024,58 lei.
Cu toate acestea, se impune valorificarea acestor înscrisuri cu precădere faţă de factura fiscală nr. 730/11.09.2006, deoarece în conţinutul lor se menţionează obiectul fiecărei prestaţii efectuate în legătură cu cererea în contrafacere, spre deosebire de factura depusă în cursul judecării fondului, unde se precizează generic efectuarea de consultanţă, fară vreo referire la prezenta cauză.
Curtea a cenzurat conţinutul facturilor depuse în apel, în sensul că a dat eficienţă numai celor care au o legătură directă cu prezenta cerere, înlăturând cheltuielile ocazionate de ccrerca cu acelaşi obiect formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale.
Prin încheierea din 12 februarie 2009, aceeaşi instanţă a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale din minută şi din dispozitivul deciziei, în sensul că echivalentul în lei al cheltuielilor de judecată acordate în apel corespunde sumei de 4500 euro, în loc de 4000 euro.
împotriva deciziei nr. 273 din 11 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă a declarat recurs pârâta, invocând următoarele motive:
1. Pârâta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece singura care ar fi putut să răspundă ar fi fost importatoarea SC S.C. SRL de la care pârâta nu a făcut decât să cumpere CD-urile inscripţionate „PRIN-CCT în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 68 B din 19 ianuarie
De altfel, nu toate CD-urile au fost funcţionabile, motiv pentru care pârâta a returnat firmei importatoare o parte din marfa cumpărată, iar produsele care au fost deja distribuite către populaţie nu au mai putut fi retrase.
In mod tendenţios reclamanta a susţinut pe tot parcursul procesului că pârâta a importat şi a contrafăcut produse marca „PRINCO”, deşi a avut cunoştinţă de faptul că aceasta a fost doar victimă.
SC S.C. SRL a pus la dispoziţia avocatului reclamantei toate documentele şi corespondenţa purtată cu societatea thailandeză exportatoare V.I. C.O.
2. Reclamanta nu are un interes material direct în promovarea acţiu-
Aceasta, deoarece cauza a rămas fară obiect, iar, pe de altă parte, firma V.I. SRL a fost condamnată pentru fapta sa.
Intimata reclamantă avea obligaţia legală de a solicita acestei firme să întreprindă toate demersurile pentru a retrage de pe piaţă marca şi să ceară obligarea acesteia de a nu mai comercializa produse marca „PRINCO”.
3. In condiţiile în care instanţa de recurs va trece peste aceste excepţii, recurenta solicită să se constate incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că a fost interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbându-se natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia.
In dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta susţine că în mod eronat s-a reţinut de către ambele instanţe anterioare că produsele importate şi procurate ulterior ar fi fost contrafăcute de ea.
Din probele administrate rezultă fară dubiu că CD-urile au fost produse chiar de „PRINCO”, nefiind vorba de contrafacere în ceea ce priveşte provenienţa lor şi nu este vina pârâtei că reclamanta are probleme organizatorice.
Expertiza pe baza căreia instanţa de apel ar fi reţinut că produsele sunt contrafăcute este o probă extrajudiciară, care nici măcar nu a fost depusă la dosar, întreaga motivare a instanţei făcându-se pe simple supoziţii.
Din moment ce curtea de apel a reţinut că nu este nevoie de o persoană de specialitate care să stabilească asemănările şi deosebirile dintre CD-urile importate şi comercializate de pârâtă şi cele produse de reclamantă, fiind suficientă percepţia consumatorului, această regulă trebuia aplicată şi pârâtei, care a perceput CD-urile ca fiind originale.
4. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta susţine că în cauză s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, deoarece acest text de lege se referă la produsele contrafăcute dar, pe tot parcursul judecăţii nu s-a făcut dovada contrafacerii.
Pârâta nu avea de unde să cunoască faptul că exportatorul nu deţine produse marca „PRINCO" originale şi că este în litigiu cu reclamanta. Astfel, nu pârâta a fost cea care a încălcat prevederile actului normativ menţionat.
In mod greşit a fost obligată pârâta şi la plata cheltuielilor de judecată în baza art. 274 C. proc. civ. deşi a admis apelul său, modificând în
parte pretenţiile reclamantei. De altfel, din dispozitivul deciziei recurate şi din cel al încheierii pronunţate la 12 februarie 2009 rezultă că sunt evidente neconcordanţe.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a ambelor hotărâri, iar pe fond respingerea acţiunii ca nefondată şi ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fară calitate procesuală pasivă.
Intimata „P.C.” a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta a depus la dosar un set de înscrisuri, reprezentând adeverinţe de la mai multe societăţi comerciale care atestă fie faptul că nu mai au un stoc CD-uri purtând marca PRINCO, fie că au fost restituite în vederea distrugerii.
Analizând decizia prin prisma şi în limitele criticilor formulate,
înalta Curte constată că recursul este nefondat şi-l va respinge, pentru următoarele considerente:
1. Susţinerea recurentei potrivit căreia numai importatorul produselor purtând marca PRINCO ar fi putut avea calitate procesuală pasivă în cauză nu are suport legal.
Printre actele pe care art. 35 alin. (3) lit. b) ale Legii nr. 84/1998 le enumeră ca fiind acte în legătură cu care titularul mărcii poate solicita să le fie interzise terţilor, se menţionează expres „oferirea produselor, comercializarea ori deţinerea lor în acest scop”. Importul unor astfel de produse este menţionat la lit. c) a aceluiaşi articol. Prin urmare, câtă vreme în legătură cu pârâta s-a pretins de către reclamantă că a importat şi a comercializat produse purtând marca „PRINCO" fară acordul titularului, aceasta are calitate procesuală pasivă, fiind subiect de drept obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Faptul că din probele administrate ar fi rezultat că o altă societate comercială a avut calitatea de importator, iar reclamanta a cumpărat de la aceasta produsele pe care le-a pus ulterior în vânzare reprezintă un aspect de temeinicie şi justifică admiterea acţiunii faţă de pârâtă care a încălcat prin comercializare - nu şi prin import - dreptul exclusiv de folosire a mărcii în absenta acordului titularului.
2. In ceea ce priveşte interesul promovării acţiunii, în mod corect curtea de apel a considerat că acesta subzistă.
Pe de o parte, a reţinut, ca situaţie de fapt, că s-a dovedit distrugerea unei cantităţi importante din produsele contrafăcute, fără a se putea prezuma de aici că s-a distrus întreaga cantitate de produse intrate în circuitul de comercializare prin intermediul societăţii pârâte.
Pe de altă parte, s-a reţinut că dovezile referitoare la distrugerea produselor au privit pe furnizorul SC S.C. SRL, şi nu stocul pârâtei.
Chiar dacă în recurs s-a completat proba cu înscrisuri pe acest aspect, pentru a se reţine o situaţie de fapt contrară celei stabilite în instanţele de
fond, s-ar impune verificări de fapt incompatibile cu structura recursului, din care instanţa să-şi formeze convingerea că niciun CD din cele achiziţionate ori puse în vânzare prin intermediul pârâtei nu se mai află în fiinţă.
Cum accst lucru nu este posibil, iar recursul este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita numai pentru motivele expres şi limitativ
prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., înalta Curte constată că, în raport de situaţia de fapt stabilită, curtea de apel a aplicat corect legea şi a considerat că reclamanta justifică interes în promovarea acţiunii şi că acest interes este actual.
3. Recurenta se referă în mod impropriu la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii atunci când invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Fără a arăta care ar fi actul juridic pretins denaturat, recurenta critică în realitate situaţia de fapt stabilită şi susţine că nu ea este cea care a contrafăcut produsele.
Susţinerile recurentei sunt parţial contradictorii, pentru că afirmă, pe de o parte, că rezultă fară dubiu că CD-urile au fost produse chiar de reclamantă, iar pe de altă parte că pârâta nu putea să sesizeze, la achiziţionare, că este vorba de produse false.
Sub primul aspect, simpla afirmaţie a recurentei că produsele au fost fabricate chiar de reclamantă şi, prin urmare, ea însăşi le-ar fi inscripţionat cu marca ce-i aparţine nu întruneşte exigenţele unei critici de nelegalitate, ci reprezintă doar un aspect al situaţiei de fapt care nu a fost considerat dovedit în instantele anterioare. Pentru a fi exonerată de
răspundere şi a i se permite comercializarea în continuare a bunurilor în litigiu, pârâta ar fi trebuit să dovedească faptul că produsele inscripţionate cu marca „PRINCO” ar fi fost puse în comerţ chiar de titular sau cu acordul acestuia, conform art. 37 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, ceea ce însă nu este cazul în speţă.
Nici faptul că nu pârâta a aplicat semnul pe produse sau că nu şi-a dat seama la achiziţionarea lor că sunt contrafăcute nu este relevant în cauză. Acţiunea a fost admisă faţă de pârâtă nu pe considerentul că ea ar fi fost cea care ar fi aplicat semnul „PRINCCT ce reprezintă marca reclamantei, fără acordul acesteia, pe produsele comercializate. Această activitate ar cădea sub incidenţa art. 35 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 84/1998, or, în speţă, s-a reţinut aplicabilitatea art. 35 alin. (3) lit. b) din aceeaşi lege.
Chiar dacă nu pârâta este cea care a aplicat pe produse semnul „PRINCO”, ci societatea comercială exportatoare, titularul are, potrivit legii, dreptul de a se opune oferirii produselor spre vânzare, comercializării şi chiar deţinerii lor în acest scop.
Accastă posibilitate îi este oferită titularului mărcii de dispoziţiile art. 35 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, fară a o condiţiona în vreun fel de cunoaşterea de către pârâtă a împrejurării că produsele au fost marcate nelegal. Cu alte cuvinte, chiar dacă, aşa cum susţine, pârâta recurentă nu ar fi avut cunoştinţă de faptul că produsele pe care lc-a achiziţionat au fost inscripţionate cu marca „PRINCO” fără acordul titularului, actele sale de comercializare, de oferire spre vânzare şi de deţinere a acestor produse în vederea vânzării, pot fi stopate în virtutea dreptului exclusiv al titularului de a autoriza aceste acte.
4. Motivul de nelegalitate analizat anterior este reluat sintetic şi în susţinerea art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru considerentele anterior arătate, înalta Curte va conchide că acest motiv nu este fondat şi că, în raport de situaţia de fapt stabilită -potrivit căreia pârâta a cumpărat şi a comercializat produse marcate fară acordul titularului - s-au aplicat corect dispoziţiile art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, care interzic folosirea fară consimţământul titularului a unui semn identic cu marca pentru produse identice cu cele pentru care marca a fost înregistrată.
5. In ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, recurenta afirmă fară temei că instanţa de apel ar fi constatat faptul că „reclamanta nu probează sumele deloc neglijabile pe care le pretinde”, aserţiune care nu se regăseşte în decizia criticată.
Recurenta se mai referă la o pretinsă neconcordanţă între dispozitivul deciziei şi cel al încheierii de îndreptare a erorii materiale, fară a o explicita şi fară a fi atacat în prealabil cu recurs şi încheierea, ceea ce face imposibil controlul judiciar sub acest aspect.
In realitate, instanţa de apel a constatat că tribunalul a acordat 35.024,58 lei, ceea ce reprezenta la data de 4 decembrie 2007 echivalentul a 9.940 euro şi, fară a primi pe fond apelul pârâtei, a modificat doar cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 8.732 euro, respectiv echivalentul în lei la data plăţii.
Faţă de evoluţia ascendentă a cursului de schimb al euro pe perioada 2007-2009, nu se poate susţine cu tărie nici că instanţa de apel ar fi redus cheltuielile, ci, mai degrabă că a reverificat dovezile de plată a acestora şi a dat eficienţă altora decât cele avute în vedere de către tribunal.
In atare situaţie, cum pe fond sentinţa de admitere a acţiunii a fost menţinută, curtea de apel a apreciat că nu sunt motive ca apelanta să fie exonerată de plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, iar această apreciere nu poate fi socotită nelegală din perspectiva art. 274-276 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va menţine decizia atacată şi va respinge recursul ca nefondat.
| ← Marcă. Conflict cu drept de autor. Slogan. Lipsa de... | Marcă. Acţiune în contrafacere. Folosirea mărcii după... → |
|---|
