Marcă. Acţiune în contrafacere. Folosirea mărcii după publicarea în B.O.P.I. Despăgubiri materiale şi morale. Temei legal (HEBO/HEBO ROM INTERNATIONAL SRL)
| Comentarii |
|
Legea nr. 84/1998, art. 35 alin. (2) lit. b), c)^, art. 36|2^, art. 85*
O.U.G. nr. 100/2005, art. 14 C. civ., art. 998-999, art. 1169
1. Fapta cauzatoare de prejudiciu a constat în folosirea paginii web - şi implicit a sintagmei „hebo” conţinută de mai multe cuvinte-cheie ale codului sursă - şi nu în crearea acesteia. Aşadar, nu avea nicio relevanţă dacă pagina a fost creată de pârâta însăşi sau de un tert cu care ea a încheiat un contract în acest sens.
Dacă pârâta ar fi constatat eventual că, în pofida celor convenite prin contract, SC G.M. CO SRL a creat o pagină web pentru accesarea căreia se utilizează cuvinte-cheie asupra cărora nu are un drept obţinut legal de la titular, nimic nu o împiedica să refuze produsul sau să ceară refacerea sa; dar faptul că pârâta a utilizat pagina web astfel cum a fost concepută o plasează în postura de a răspunde faţă de titularul dreptului la marcă ce a fost încălcat, în temeiul art. 35 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998.
Pârâta a încheiat un contract cu reclamata, în baza căruia a cumpărat de la aceasta cabine modulare şi accesorii marca „HEBO”, ceea ce denotă că a cunoscut folosirea semnului de către un alt comerciant. Acest contract nu îi conferea dreptul de a folosi în propria activitate comercială acest semn, iar o atare utilizare îi era interzisă conform art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, începând cu data publicării cererii de înregistrare a mărcii.
Publicarea cererii în B.O.P.I. are tocmai scopul de a avertiza pe terţi cu privire la demersul solicitantului de a-şi apropria un semn ca marcă, iar acestuia din urmă îi conferă o protecţie provizorie care se consolidează numai dacă marca este, la finele procedurii, înregistrată la O.S.I.M.
2. Articolul 85 din Legea nr. 84/1998 prevede că pentru săvârşirea actelor de contrafacere prevăzute de art. 83 persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului comun. Dreptul comun, adică art. 998-999 C. civ., nu conţine criterii concrete de determinare a cuantumului despăgubirilor, dar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 84/1998 a fost adoptată O.U.G. nr. 100/2005, prin care a fost transpusă Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Articolul 14 din actul normativ menţionat prevede că:
1) La cererea părţii vătămate, instanţa judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenţie a desfăşurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite.
2) La stabilirea daunelor-interese instanţa judecătorească va lua în considerare:
a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de parte, beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; (...)
Alineatul (2) lit. a) conţine o enumerare cu caracter exempli-ficativ a aspectelor pe care instanţa le ia în considerare la stabilirea daunelor-interese, printre acestea fiind şi prejudiciul moral cauzat.
Nu rezultă din această formulare că, ori de câte ori va constata o încălcare a unui drept de proprietate industrială, instanţa va trebui să acorde titularului dreptului, în mod obligatoriu, despăgubiri pentru prejudiciul moral ori să acorde, în mod obligatoriu, despăgubiri atât pentru prejudiciu material, cât şi pentru prejudiciu moral.
Dimpotrivă, referindu-se la prejudiciul moral, legea prevede că acesta se ia în considerare, „după caz”.
în ceea ce priveşte Convenţia europeană a drepturilor omului, invocată de asemenea în motivarea recursului şi care s-ar aplica cu
prioritate în situaţia în care legea internă ar veni în contradicţie cu aceasta, conform art. 21 din Constituţie, înalta Curte constată următoarele:
Nu există în Convenţie niciun text care să prevadă că ori de câte ori are loc încălcarea unui drept de proprietate - cum este şi cel de proprietate intelectuală ce face obiectul cauzei de faţă - persoana al cărei drept a fost încălcat suferă atât un prejudiciu material, cât şi unul moral ori că are dreptul la plata de despăgubiri pentru ambele tipuri de prejudiciu. Nici din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care face corp comun cu Convenţia, nu se poate desprinde o asemenea concluzie.
Curtea de apel nu a considerat că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral ar fi incompatibilă cu acţiunea întemeiată pe încălcarea dreptului la marcă, situaţie în care s-ar fi pus problema legalităţii hotărârii, ci a considerat, în mod corect, că încălcarea unui drept la marcă nu implică, de plano, crearea unui prejudiciu moral.
întrucât cel ce face o afirmaţie trebuie să o dovedească, potrivit art. 1169 C. civ., iar în speţă s-a reţinut de către curtea de apel că reclamanta nu a probat producerea unui prejudiciu moral, hotărârea de respingere a capătului de cerere cu acest obiect apare ca fiind legală.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2856 din 7 mai 2010, nepublicată
Prin acţiunea înregistrată la 19 aprilie 2007, reclamanta SC H.l. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC G.M.M.C. SRL, solicitând instanţei să constatate că folosirea neautorizată a cuvintelor „hebo”, „heborom.ro”, „heborom”, „www.heborom.ro”, „SC HEBOROM INTERNATIONAL SRL”, „hebo.ro”, „cabine hebo”, în codul sursă al paginii web: www.groupm.ro a încălcat şi încalcă drepturile de proprietate intelectuală asupra mărcii naţionale „HEBO ROM INTERNATIONAL SRL”, înregistrată conform certificatului nr. 073239/16.09.2004, având ca titular pe reclamantă, să constatate că folosirea cuvintelor sus-menţio-nate a reprezentat şi reprezintă un act de concurenţă neloială prin imitarea numelui comercial al reclamantei şi al numelor de domeniu, să o oblige pârâtă să înceteze de îndată folosirea neautorizată a acestor cuvinte, precum şi a altor cuvinte similare, în codul sursă al paginii web şi să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii şi, totodată, a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 500 euro daune materiale şi 500 euro daune morale, pentru prejudiciul creat de reclamantă prin acte de con-
curcnţă neloială, constând în acţiunile reclamantei de recrutare a personalului aparţinând pârâtei, astfel cum s-a arătat prin întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr. 558 din 18 martie 2008, Tribunalul Bucureşti -Secţia a IV-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta SC H.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC G.M.M.C. SRL, a constatat că folosirea neautorizată a cuvintelor „hebo”, „hcborom.ro”, „heborom”, „www.heborom.ro”, „SC HEBOROM INTERNATIONAL SRL”, „hcbo.ro”, „cabine hebo”, în codul sursă al paginii web www.groupm.ro a încălcat şi încalcă dreptul de proprietate intelectuală asupra mărcii naţionale înregistrată sub nr. 073239/16.09.2004, al cărei titular este reclamanta, a constatat că folosirea cuvintelor menţionate în codul sursă al paginii web www.groupm.ro reprezintă un act de concurenţă neloială săvârşit de pârâtă, a respins ca rămasă fară obiect cererea de obligare a pârâtei la încetarea de îndată a folosirii neautorizată acestor cuvinte şi a altora similare în codul sursă al paginii web www.groupm.ro şi a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 39 lei.
Tribunalul a respins cererea reconvenţională prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie soluţionată prin încheierea din data de 2 februarie 2008, pentru motivele acolo arătate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta SC H.I. SRL a fost înfiinţată în anul 2001 pentru a promova şi comercializa, în mod direct, de la R.Y. din Turcia - producătorul cabinelor „HEBO” şi titularul mărcii „HEBO”, cabine modulare „HEBO” în România, prezente deja pe piaţa din România şi apreciate pentru calităţile lor. Pentru promovarea acestora au fost înregistrate şi mai multe nume de domeniu: www.heborom.ro,www.cabine.ro şi www.toalete.ro.
Astfel, piaţa pe care acţionează reclamanta este cea a cabinelor modulare, care pot fi folosite în diverse domenii, inclusiv tonete, cabine pentru staţii de benzină, cabine de pază, containere, wc-uri ecologice, produse în diverse dimensiuni şi utilizate în construcţii, produse care fac parte din clasa 19.
Pentru a proteja în mod eficient produsele „HEBO” în România împotriva actelor de contrafacere şi concurenţă neloială, reclamanta a înregistrat marca nr. 073239/16.09.2004, marcă figurativă combinată, constând în denumirea „Hebo Rom International S.R.L.”, scrisă în aşa fel încât elementul dominant este cuvântul HEBO, pentru clasa de produse 19, construcţii transportabile nemetalice (cabine modulare din poliester armat cu fibra de sticlă).
Pârâta este o societate comercială care acţionează pe aceeaşi piaţă a construcţiilor transportabile, fiind în perioada 2002 - aprilie 2003 singurul beneficiar de cabine „HEBO” al SC H.I. SRL La sfârşitul
anului 2003 colaborarea cu această societate a încetat, cele două coexistând însă pe piaţă în relaţii de concurenţă, pârâta distribuind din acel moment doar cabine modulare care nu purtau marca „HEBO” şi nu proveneau sub nicio formă de la reclamantă sau H.Y. din Turcia.
Pârâta promovează şi comercializează aceste produse şi prin intermediul unei pagini web, www.groupm.ro, unde pot fi regăsite acelaşi tip de produse, respectiv cabine modulare din poliester armat cu fibră de sticlă, containere şi wc-uri ccologice.
Fiecare pagină web are un cod sursă, respectiv traducerea paginii în limbajul de programare, folosind regulile acelui limbaj. Un specialist foloseşte acest limbaj pentru a construi pagina web aşa cum apare ea pentru o persoană obişnuită. Astfel, codul sursă conţine informaţii privind modul în care informaţiile sunt distribuite pe pagină, dimensiunile la care se văd, modul în care se integrează eventualele fotografii şi anumite cuvinte cheie. Aceste cuvinte reprezintă o scurtă descriere a paginii web, fiind cuvintele ce vor ajuta la aducerea de vizitatori prin intermediul motoarelor de căutare (cum ar fi Google, de exemplu). Cuvintele-cheie sunt cuvintele folosite în cadrul unui motor de căutare pentru a obţine rezultate ce au relevanţă pentru căutarea făcută, motoarele de căutare sortând rezultatele după această relevanţă. Aceste cuvinte au menirea de a conduce utilizatorii Internetului, prin intermediul motoarelor de căutare, la paginile web care sunt cele mai relevante pentru utilizator. Această procedură, de a trece în codul sursă anumite cuvinte, face mai uşoară căutarea şi găsirea paginii respective. Astfel, o cerere adresată unui motor de căutare conţinând unul din cuvintele-cheie face să apară adresa paginii web care le conţine. Cuvintele-cheie nu sunt întotdeauna vizibile pe pagina web pentru un utilizator obişnuit, dar pot fi uşor identificate în codul sursă şi, mai ales, au o importanţă covârşitoare în promovarea acelei pagini web. Prezenţa anumitor cuvinte într-un cod sursă nu este întâmplătoare.
Astfel, proprietarul paginii web, cel care beneficiază de promovare prin intermediul acesteia, este în măsură să admită sau să respingă introducerea în codul web a anumitor cuvinte-cheie. Programatorul, cel care a construit pagina web, nu este de specialitate, astfel că nu poate decide singur ce cuvinte trebuie introduse în codul sursă drept cuvinte-cheie. Singurul care o poate face este cel care lucrează în domeniu, respectiv cel care beneficiază de promovare prin pagina web respectivă.
Astfel cum rezultă din probele ataşate - respectiv copii ale codului sursă al paginii web aparţinând pârâtei, aşa cum acesta apărea în data de 03.09.2007 şi de 16.04.2007 - acesta conţine cuvinte relevante pentru acest domeniu de activitate (ofertă cabine, cabine de vânzare, gherete, duşuri mobile, toaletă ecologică etc.), precum şi numele unor oraşe din România. Pe lângă aceste cuvinte, relevante de altfel în activitatea
acesteia, se află şi anumite cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată, precum şi cu numele comercial şi cu numele de domeniu: „hebo'’, „heborom.ro'’, „heborom”, „www.heborom.ro”, „scheborom-internationalsrl”, „hebo.ro.” „cabine hebo”, „www.cabine.ro”, „cabi-ne.ro”, „toalete.ro”. Astfel, din orice căutare după aceste cuvinte va rezulta şi pagina web aparţinând pârâtei.
După cum se poate observa din aceleaşi probe prezentate, care arată în mod evident folosirea de către pârâtă a cuvintelor menţionate în acţiune, în codul sursă al paginii sale web în perioada martie-aprilie
2007 doar produsele acesteia sunt identificate printr-o anumită marcă. Deşi există, în mod evident, şi alte societăţi care produc şi comercializează astfel de cabine, totuşi, niciuna din competitoarele sale nu este trecută sub formă de cuvânt-cheie în pagina web a pârâtei, ci doar produsele comercializate sub marca „HEBO”, protejată pe teritoriul României printr-un certificat de înregistrare emis de O.S.I.M.
Astfel, dacă un consumator a aflat despre produsele „HEBO”, va dori în mod normal să ia contact cu cel care le distribuie în România, astfel că va căuta pe Internet site-ul acestuia.
Au fost efectuate căutări folosind cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată, astfel cum arată copii ale paginilor de internet trafic.ro, căutări care au dat ca rezultat tocmai pagina web aparţinând pârâtei. Astfel, riscul de confuzie şi prejudiciul sunt foarte reale, fiind evidente în cazul în care vorbim de un consumator mediu.
Existenţa acestor cuvinte în codul sursă al paginii web aparţinând pârâtei au fost certificate şi prin executor judecătoresc, care a constatat, cu propriile sale simţuri, existenţa unor cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată. executorul a arătat faptul că o căutare pe motorul de căutare google.ro după cuvintele „hebo România" şi „heborom România" arăta printre primele rezultate tocmai pagina web aparţinând pârâtei, iar în codul sursă se regăseau, cel puţin la data de 26.02.2007, o parte din cuvintele precizate în acţiune („hebo'’, „heborom.ro”, „heborom”, „hebo.ro"). De asemenea, la căutarea cuvântului „heborom" a fost evidentiat acest cuvânt tocmai din numele comercial al reclamantei:
„S.C. H.I. S.R.L.” (anexa 11 din procesul-verbal al executorului judecătoresc), înregistrat ca marcă protejată pe teritoriul României şi folosit ca atare de către pârâtă.
Toate aceste însemne sunt folosite fară drept, în condiţiile în care societatea menţionată se ocupă tot cu comercializarea de cabine modulare, dar care nu poartă marca ei înregistrată sau marca partenerilor din Turcia.
Pârâta motivează folosirea cuvintelor identice sau similare cu marca înregistrată în codul sursă al paginii sale web prin faptul că a fost distribuitorul produselor purtând această marcă. Dar contractul încheiat
cu pârâta în anul 2003, contract care însă nu mai este în vigoare în acest moment, nu îi dă şi dreptul să folosească marca şi cuvinte similare cu acestea fară acordul ei în codul sursă al paginii sale web, încercând, prin mijloace ilicite, să profite de publicitatea şi distinctivitatea mărcii sale.
Chiar dacă ar fi existat un contract de distribuţie în vigoare, accsta nu ar fi avut asupra dreptului asupra mărcii decât efecte juridice limitate, astfel cum prevede art. 37 din Legea nr. 84/1998 privind epuizarea dreptului asupra mărcii.
Astfel, pârâta ar fi putut să folosească în comerţul său marca „HEBO" doar pe produsele marcate şi puse în comerţ de titularul mărcii sau de o terţă persoană cu acordul acestuia. Or, în speţă, situaţia este complet diferită, deoarece pârâta foloseşte marca „HEBO" exclusiv în legătură cu produse şi servicii care nu au nimic în comun cu titularul mărcii.
Pârâta încearcă să deplaseze răspunderea pe care o are privind folosirea, în codul sursă al paginii sale web, a unor cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată către creatorul paginii web, respectiv SC N.R.B. S.R.L.
Faptul că acesta îşi rezervă toate drepturile de autor asupra creaţiei sale nu influenţează în niciun fel răspunderea pentru încălcarea dreptului la marcă de către deţinătorul paginii web, respectiv pârâta.
Pârâta este un comerciant care răspunde cu privire la toate aspectele legate de activitatea sa, inclusiv în privinţa modului în care înţelege să facă publicitate produselor sale. Folosirea de către pârâtă în codul sursă de cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată este de natură a crea un risc de confuzie în rândul consumatorilor cu privire la provenienţa acelor produse şi de aceea reprezintă un act de încălcare a mărcii reclamantei.
In cazul de faţă, marca nr. 73239/16.09.2006 este înregistrată şi folosită pentru clasa de produse 19, respectiv pentru construcţii transportabile nemetalice - cabine modulare din poliester armat cu fibră de sticlă.
De cealaltă parte, pârâta comercializează prin intermediul paginii sale web produse identice, respectiv cabine modulare din poliester armat cu fibra de sticla.
Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, s-a stabilit cu valoare de principiu faptul că, pentru a stabili similaritatea între o marcă şi un însemn, se ia în considerare atât impresia de ansamblu lăsată consumatorilor, cât şi analiza tuturor factorilor relevanţi şi a modului în care aceştia interacţionează între ei.
De asemenea, se analizează asemănările şi nu diferenţele, iar în cazul în care acestea, combinate, dau o imagine globală similară, atunci există similaritate între marcă şi însemnul folosit de celălalt comerciant.
Elementul dominant în marca înregistrată, este elementul verbal cu un puternic caracter distinctiv, respectiv cuvântul „HEBO”. Celelalte semne din compoziţia mărcii sunt cuvinte uzuale, fiind mai greu de reţinut de către un consumator obişnuit.
In codul sursă al paginii web aparţinând pârâtei se află nu numai un însemn identic cu elementul verbal din marca înregistrată, care reprezintă şi numele comercial, respectiv „heborom internaţional srl”, dar şi semne identice cu elementul dominant al mărcii: „hebo”, „cabine hebo”, „hcbo.ro”. De asemenea, sunt preluate şi alte cuvinte din marcă: „heborom”, „www.heborom.ro”, ,Jieborom.ro”, cuvinte care sunt identice cu numele de domeniu aparţinând societăţii lor sau preiau cuvântul dominant din numele de domeniu.
Este astfel evidentă similaritatea între însemnele folosite de către pârâtă în codul sursă al paginii sale web şi marca înregistrată, similaritate de care aceasta profită pentru a induce un risc de confuzie cu privire la provenienţa bunurilor pe care le comercializează prin intermediul acestei pagini web, consumatorul, datorită similarităţii între însemn şi marcă, are impresia ca există o legătură fie între produsele pe care se aplică, în sensul că aparţin aceluiaşi producător, fie între titularul mărcii şi concurent, în sensul că există cel puţin o autorizare pentru a comercializa produse sub aceeaşi marcă.
Riscul de asociere şi de confuzie nu trebuie să se producă efectiv în mintea consumatorilor, fiind suficient ca acesta să fie apt să se producă.
Strict în privinţa cuvintelor din codul sursă identice sau similare cu o marcă înregistrată, jurisprudenţa a arătat faptul că există contrafacere în cazul în care se folosesc în codul sursă al unei pagini web cuvinte identice sau similare cu mărci înregistrate, chiar în lipsa unei identităţi între produsele şi serviciile pentru care este înregistrată marca, respectiv pentru care este folosită pagina web respectivă.
Legea nr. 11/1991 stabileşte în sarcina oricărui comerciant obligaţia de a îndeplini în conformitate cu dispoziţiile legale şi cu uzanţele comerciale orice fapte de comerţ, fară a încălca în niciun fel concurenţa loială existentă pe piaţă. Articolul 5 din lege reglementează, la lit. a), situaţia în care un comerciant foloseşte, în activitatea sa comercială, firma sau marca aparţinând altui comerciant, folosire de natură să producă confuzie cu cele folosite în mod legitim de alt comerciant. Enumerarea faptelor de concurenţă neloială din art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 11/1991 este exemplificativă. Din faptele prevăzute de art. 5 ca reprezentând concurenţa neloială se poate observa că se interzice de fapt însuşirea pe nedrept a oricărui însemn folosit de un comerciant; deşi enumerarea se opreşte la firme, însemne protejate prin drepturi de proprietate intelectuală, ambalaje, embleme, se poate observa că se încearcă protejarea, în general, a oricărui însemn folosit în mod legitim de un comerciant.
Deficienţele acestui articol sunt rezolvate de art. 2, care acoperă orice alt act sau fapt contrar uzanţelor cinstite, deci şi cele prin care sunt folosite fară drept însemnele unui comerciant, neprotejate prin articolele urmă-tore în mod special.
De aceea, în acest articol, se încadrează inclusiv folosirea numelui de domeniu aparţinând unui comerciant de către un alt comerciant, fără acordul primului. Pârâta foloseşte toate aceste elemente pentru a îndepărta în mod neloial clientela câştigată deja de reclamantă.
Aşa fiind, sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, elemente care permit recuperarea prejudiciului cauzat prin faptele pârâtei. Forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta rezultă din prezentarea acesteia, pârâta cunoscând concurenţii de pe piaţă şi folosind în mod voit, în codul sursă, cuvinte identice sau similare cu denumirea societăţii reclamante, pentru a atrage clientela de pe piaţă, fără a nominaliza măcar alte societăţi concurente.
Raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu rezultă „ex re”, dispoziţiile O.U.G. nr. 100/2005 specificând în mod expres, în art. 14, posibilitatea pentru titularul dreptului încălcat de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a actelor de contrafacere. Prejudiciul este şi el evident, rezultând din folosirea în codul sursă a unor cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată, folosire care leagă societatea reclamantă de produsele pârâtei, oferindu-i acesteia profit obţinut în mod nejustificat.
Vânzările acesteia au crescut în mod nejustificat prin folosirea unor cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată în codul sursă, prejudiciind în mod direct societatea reclamantă.
Prejudiciul material se referă la contractele de publicitate încheiate pentru promovarea mărcii „HEBO" în România, publicitate de care a beneficiat în mod direct pârâta, prin folosirea în codul sursă al paginii sale web a unor cuvinte identice sau similare cu numele lor comercial şi cu marca lor, adică exact cuvintele care au fost promovate prin publicitate. Facturile plătite de către SC H.I. SRL către furnizorii de publicitate (SC I M.A. SRL, SC I. SRL, SC R. SA) în perioada 2005-2007 ajung la un total de aproximativ 56.000 Euro, conform facturilor de la dosar.
Modul în care pârâta a profitat de publicitatea făcută de către societatea reclamantă, se ridică la un prejudiciu material de 14.000 euro, estimat pe baza facturilor ataşate la dosar.
Prejudiciul moral a fost estimat la suma de 16.000 euro, reprezentând atingerea adusă prestigiului reclamantei, ca urmare a folosirii în mod nelegal de către pârâtă a unor cuvinte identice sau similare cu marca înregistrată a reclamantei şi cu numele său comercial. Astfel, pârâta şi-a legat produsele sale de produsele reclamantei cunoscute pentru calitatea
şi fiabilitatea lor, fără ca această legătura să mai existe între cele două socictăţi. Pârâta s-a folosit astfel în mod nelegal de prestigiul societăţii SC H.I. SRL pentru a vinde produse aparţinând altor producători şi distribuitori, prestigiu care s-a „diluat” ca urmare a acestor fapte. Tocmai accastă diluare trebuie acoperită prin prejudiciul moral menţionat anterior.
Astfel, fără a facc niciun fel de investiţii în publicitate şi fără a depune efort de a câştiga clientela, pârâta obţine comenzi care în mod normal erau destinate reclamantei. Vânzările acesteia au crescut în mod nejustificat prin folosirea unor cuvinte identicc sau similare cu marca reclamantei înregistrată în codul sursă, prejudiciind în mod direct pe aceasta.
Consumatorii au fost încredinţaţi că ceea ce primesc sunt cabine tip „HEBO”, respectiv produsele pe care le distribuie reclamanta, deoarece căutările pe Internet dădeau ca rezultat pagina web a pârâtei.
Această creştere nejustificată în vânzări ca urmare a folosirii cuvintelor identice sau similare cu marca reclamantei, creştere care s-ar fi cuvenit să aparţină reclamantei şi care a avut ca punct de pornire şi publicitatea în care a investit sume importante, reprezintă un prejudiciu cert care poate fi recuperat de la pârâtă.
In drept, tribunalul a avut în vedere şi prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 1360 din 9 septembrie 2008 Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 558 din 18 martie 2008, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 30.000 Euro cu titlul de despăgubiri, din care 14.000 euro daune materiale şi 16.000 euro daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că cererea este întemeiată, deoarece respectivul capăt de cerere a fost analizat de către instanţă prin sentinţa civilă nr. 558 din 18 martie 2008, dar că, dintr-o eroare regretabilă, soluţia nu a fost trecută şi în dispozitiv.
Prin decizia civilă nr. 118 A din 9 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 558 din 18 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă; a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 1360 din 9 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă; a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 558 din 19 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 558/2008, în sensul că: a admis în parte capătul al treilea din cererea introductivă şi a obligat pe pârâtă să înceteze de îndată folosirea neautorizată în codul sursă al
paginii web www.groupm.ro a cuvintelor sau expresiilor ce conţin sintagma „hebo”; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei civile nr. 558/2008; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1360/2008, în sensul că: a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata suinei de 16.000 cu titlu de daune morale, ca nefondată; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei civile nr. 1360/2008 şi a compensat cheltuielile de judecată efectuate în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
După cum în mod corect a constatat tribunalul, reclamanta se bucură de protecţia prevăzută de art. 35 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice pentru marca individuală combinată, cu element figurativ, cu nr. de depozit M 2004 07948, constând în denumirea „HEBO ROM INTERNATIONAL S.R.L.”, dreptul exclusiv revendicat privind denumirea „HEBO”, pentru clasa de produse sau servicii 19: construcţii transportabile nemetalice (cabine modulare din poliester armat cu fibră de sticlă.)
Prin sentinţa civilă nr. 626/27.03.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 484R/18.11.2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis cererea formulată de reclamanta din cauza de fată în contradictoriu cu
aceeaşi pârâtă şi s-a dispus constatarea prin executor judecătoresc a existenţei sau inexistenţei în codul sursă al pârâtei www.groupm.ro a cuvintelor „hebo”, „heborom.ro”, „heborom”, „www.heborom.ro”, „SC HEBOROM INTERNATIONAL SRL”, „hebo.ro”, „cabine hebo”, precum şi al câtelea rezultat apare pârâta pe pagina de căutare google.ro în urma căutării după cuvintele „hebo România” şi „heborom România”.
Prin procesul-verbal întocmit la data de 9 mai 2007 în dosarul de executare nr. 251/2007 de executorul judecătoresc M.C., s-a constatat că la momentul efectuării procedurii în codul sursă al paginii web a pârâtei nu se regăsesc cuvintele menţionate mai sus, iar la căutarea după cuvântul „hebo România” pagina de web a pârâtei apare la poziţia a şaptea, în timp ce la căutarea după „heborom România” aceeaşi pagină se găsea la poziţia a şaisprezecea între rezultatele căutării.
Totodată, procesul-verbal consemnează că s-a procedat la căutarea aceloraşi cuvinte în codul sursă al paginii web a pârâtei în varianta existentă la data de 26 februarie 2007, iar la acea dată în codul sursă verificat existau cuvintele „hebo”, „heborom.ro”, „heborom”, „SC HEBOROM INTERNATIONAL SRL” şi „cabine hebo”, împrejurări confirmate prin anexele procesului-verbal în discuţie.
Astfel cum însăşi apelanta pârâtă a arătat şi cum rezultă şi din înscrisurile de la dosar, aceasta are ca obiect de activitate principal comer-
cializarca de cabine modulare, produsele fiind identice cu cele din clasa 19, pentru care este protejată marca reclamantei, iar pagina sa web promovează produsele pe care pârâta le comercializează.
Această situaţie de fapt deschide titularului mărcii calea procedurală reglementată de art. 35 din Legea nr. 84/1998 pentru a solicita şi obţine protecţia dreptului său.
Este nefondată susţinerea apelantei pârâte în sensul că nu s-a justificat legitimarea sa procesuală pasivă, pe considerentul că răspunderea pentru modalitatea de constituire a codului sursă al unei pagini web revine celui care l-a creat. Determinant pentru existenţa faptei ilicite constând în încălcarea dreptului de proprietate industrială este subiectul de drept care foloseşte denumirea protejată şi din acest punct de vedere este lipsit de relevanţă dacă pagina (şi implicit, codul sursă al acesteia) a fost creată de un terţ şi nu de apelanta pârâtă, câtă vreme aceasta a fost beneficiarul paginii web şi o foloseşte în mod constant pentru inovarea activităţii sale.
Mai mult, în contractul de prestări servicii încheiat între pârâtă şi SC R.B. SRL se prevede că dreptul de proprietate şi de utilizare asupra paginii web va reveni beneficiarului, deci apelantei pârâte. Existenţa unui drept de autor al creatorului paginii cu privire la programul soft utilizat nu exclude posibilitatea celui ce foloseşte pagina să răspundă, dacă în acest mod săvârşeşte o faptă ilicită.
Odată cu apărarea în sensul lipsei calităţii sale procesuale pasive, apelanta pârâtă a susţinut că formulează şi cerere de arătare a titularului dreptului, dar o asemenea cerere putea fi formulată potrivit art. 65 C. proc. civ. numai în faţa primei instanţe până la prima zi de înfăţişare, astfel că nu poate fi primită direct în apel.
Curtea a constatat că celelalte argumente legate de temeinicia soluţiei dată de tribunal cererii principale prin sentinţa civilă nr. 558/2008 sunt străine cauzei şi nu vor fi analizate punctual, urmând a fi înlăturate printr-un argument unic.
Astfel, nu interesează pentru raportul juridic litigios care este istoricul relaţiilor comerciale dintre cele două părţi din proces, susţinerile referitoare la pretinse fapte de concurenţă neloială săvârşite de apelanta-reclamantă - acestea au făcut obiectul cererii reconvenţionale respinse de prima instanţă pentru prescripţia dreptului la acţiune, măsură ce nu a fost contestată prin apel de către apelanta pârâtă - după cum nu interesează nici publicitatea gratuită efectuată pe cheltuiala apelantei pârâte sau cheltuielile cu amenajarea spaţiului unde aceasta din urmă îşi desfăşoară activitatea.
Toate aceste împrejurări de fapt sunt străine de raportul juridic ce priveşte protecţia mărcii şi ar fi prezentat relevanţă numai dacă puteau
dovedi existenţa unui drept al apelantei pârâte de a folosi denumirea protejată, ceea ce nu s-a verificat în cauză.
Curtea a găsit însă întemeiat apelul declarat de pârâtă în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului moral suferit de reclamantă, cu referire directă la cuantificarca despăgubirilor acordate pentru repararea acestui prcjudiciu, iar acest apel priveşte sentinţa civilă nr. 1360/2008, prin carc a fost admis capătul de cerere în despăgubiri, în urma formulării ccrerii de completare a dispozitivului conform art. 281“ C. proc. civ. de cătrc apelanta reclamantă.
Legat de acest capăt de cerere, Curtea a constatat că, deşi în dispozitivul sentinţei civile nr. 558/2008 nu există nicio dispoziţie în sensul acordării de despăgubiri, în considerentele acestei hotărâri instanţa de fond a analizat şi temeinicia acestui capăt de cerere, reţinându-1 ca fondat.
Cu toate acestea, considerentele hotărârii judecătoreşti nu pot avea efecte juridice dacă nu se reflectă în dispozitiv şi din această perspectivă este lipsită de eficacitate analizarea unei cereri, dacă analiza nu este însoţită şi de pronunţarea instanţei în dispozitiv.
Prin urmare, Curtea a examinat criticile pârâtei sub aspectul cererii în despăgubiri prin raportare la sentinţa civilă nr. 1360/2008, care a soluţionat în concret acest capăt de cerere, reţinând totodată că, oricum, considerentele primei sentinţe în această privinţă nu au niciun efect.
Astfel, se reţine că folosirea semnului protejat de către apelanta pârâtă a cauzat un prejudiciu material apelantei reclamante, prin aceea că, aşa cum s-a arătat mai sus, consumatorul ce urmărea un produs marca „HEBO" a fost condus către pagina web a apelantei pârâte, unde se promovau produse din aceeaşi clasă, ce nu purtau aceeaşi marcă, rezultând astfel pierderea unei părţi din clientelă. Reclamanta nu avea la îndemână mijloace de a dovedi în ce măsură fapta pârâtei i-a cauzat diminuarea profitului obţinut din activitatea sa comercială - neputând dovedi, spre exemplu, în câte cazuri consumatorul a fost indus în eroare prin căutarea după cuvântul hebo care l-a condus la pagina web a pârâtei - mai ales că, în privinţa modalităţii de cuantificare a acestui prejudiciu material, după cum în mod corect arată reclamanta, legea nu oferă un criteriu obiectiv de apreciere.
In această împrejurare, faţă de solicitarea reclamantei de a fi despăgubită cu o treime din suma cheltuită pentru promovarea propriilor produse marca „Hebo”, prin publicitate, se impunea ca pârâta să aducă argumente contrare şi să combată o asemenea poziţie procesuală, ceea ce nu s-a întâmplat.
Contrar susţinerilor apelantei pârâte, cuantumul sumei de 14.000 euro pentru prejudiciul material suferit de reclamantă nu a fost aproximat, ci a rezultat din înscrisurile depuse la dosar de aceasta din urmă, ce
atestă suma cheltuită de ea în scopul promovării produselor marca „Hebo” prin publicitate, din carc a solicitat despăgubirea sa cu o treime din aceste cheltuieli.
Nu este fondată susţinerea în sensul că tribunalul a soluţionat cauza prin sortare la prezumţii şi nu la probe, deoarece prezumţiile sunt şi ele mijloace de probe aflate la îndemâna judecătorului, fiind posibilă şi legală reţinerea unei situaţii de fapt pe baza prezumţiilor (legale sau judecătoreşti), atunci când celelalte mijloace de probă administrate de regulă într-un proces civil nu sunt apte a forma convingerea judecătorului.
In schimb, Curtea constată că apelanta reclamantă nu a dovedit prin probele administrate existenţa şi întinderea prejudiciului moral suferit.
Astfel, simpla încălcare de către un terţ a dreptului său la marcă nu implică, de plano, existenţa unui prejudiciu moral.
Un astfel de prejudiciu ar fi constat în atingerea directă dusă imaginii sale prin folosirea neautorizată a semnului identic cu marca sa, deoarece acesta este specificul prejudiciului moral, or o asemenea atingere nu a fost nici susţinută, nici dovedită de reclamantă în prezentul litigiu.
Reclamanta a susţinut că prejudiciul cel mai important suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtei este pierderea distinctivităţii mărcii, însă aceasta este o consecinţă cu caracter economic a încălcării produse, reflectată în diminuarea profiturilor acesteia şi face obiectul reparaţiei prin acordarea de daune materiale.
Dimpotrivă, din împrejurările concrete ale cauzei nu rezultă vreo atingere adusă imaginii apelantei reclamante şi, chiar şi faţă de dispoziţiile invocate ale O.U.G. nr. 100/2005, reparaţia morală nu poate fi una arbitrară, nefundamentată pe împrejurări concrete, care să ateste paguba suferită sub aspect moral.
In privinţa apelului declarat de reclamantă, curtea de apel a constatat că acesta priveşte în mod exclusiv respingerea de către tribunal, prin sentinţa civilă nr. 558/2008, a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la a înceta de îndată folosirea neautorizată a cuvintelor menţionate în acţiune, precum şi a altor cuvinte similare, în codul sursă al paginii sale web şi că este fondat.
Chiar dacă este corectă constatarea primei instanţe în sensul că la momentul pronunţării hotărârii folosirea neautorizată a cuvântului „hebo” a încetat, aceasta nu duce la rămânerea fară obiect a solicitării reclamantei.
Prin capătul de cerere amintit reclamanta solicită protecţia mărcii, în sensul de a împiedica pe pârâtă să comită pe viitor fapta ilicită a cărei săvârşire anterioară a fost reţinută, ţinând cont de împrejurările cauzei şi de particularitatea faptei ilicite, care poate fi reluată la orice moment prin schimbarea codului sursă al paginii web.
împotriva decizici curţii de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.
1. Reclamanta critică decizia pentru nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., numai în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, ca fiind dată cu aplicarea greşită a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 şi cu încălcarea jurisprudenţei constante a C.E.D.O. în materia daunelor morale.
In dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta susţine următoarele:
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru instanţele naţionale în egală măsură ca şi normele Convenţiei. Odată pronunţate, hotărârile Curţii dobândesc statutul de precedent şi leagă instanţele naţionale de principiile statuate în cuprinsul lor. Deciziile Curţii Europene au un rol important pentru asigurarea unei practici unitare şi constituie practic izvor de drept, făcând parte din legislaţia internă odată cu ratificarea Convenţiei.
Cu titlu exemplificativ, recurenta face referire la o parte din hotărârile pronunţate de Curte împotriva României, prin care au fost acordate daune morale pentru prejudiciile suferite de cetăţenii români prin atingeri aduse drepturilor lor de proprietate asupra unor bunuri.
Astfel, în cauza Străin şi alţii împotriva României, Curtea a considerat că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului lor şi dreptului la soluţionarea într-un termen rezonabil a procedurii, atingeri pentru care suma de 5.000 euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
Mai mult, Curtea reţine că „în afară de aceasta, acolo unde diferitele elemente constituind prejudiciul nu se pretează unui calcul exact sau acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina global”.
In cauza Pădurarii împotriva României, Curtea consideră că în orice caz, evenimentele cauzei au adus grave atingeri dreptului reclamantului la respectul bunului său, pentru care suma de 8 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului legat de lipsa de folosinţă a imobilului şi a prejudiciului moral suportat.
în cauza Viaşu împotriva României, ţinând cont de tipul încălcării constatate, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material şi moral considerabil şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatările încălcării. Curtea îi alocă reclamantului suma de 115.000 EUR cu titlu de daune materiale şi morale.
In cauza Brumărescu împotriva României, Curtea arată că situaţia de fapt analizată a avut ca rezultat grave atingeri ale dreptului de proprietate, dreptului de acces la o instanţă şi dreptului la un proces echitabil,
motiv pentru care apreciază ca suma de 15.000 USD reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
Analizând hotărârile Curţii se observă că există o practică constantă în materia daunelor morale, Curtea acordând astfel de daune inclusiv pentru încălcarea drepturilor cu caractcr patrimonial, practică ce trebuie urmată şi de instanţele române.
Cu toate că, în speţele de mai sus, bunurile sunt reprezentate în general de imobile, această practică poate fi extinsă fară nicio rezervă la orice bun deţinut de o persoană.
In noţiunea de „bun”, astfel cum e definită de Convenţie, intră şi drepturile de proprietate intelectuală, în speţă dreptul asupra mărcii Hebo.
Oricum, în niciuna din cauzele anterior menţionate nu s-a pus problema ca reclamantul să dovedească un prejudiciu moral separat de cel material.
Aplicând principiile Curţii la speţa de faţă, se poate afirma că actele de contrafacere săvârşite de pârâtă reprezintă o atingere gravă adusă dreptului la respectarea mărcii, sens în care se impune o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit, simpla constatare a încălcării neaco-perind în totalitate acest prejudiciu.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit şi art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în special prin faptul că a interpretat prea restrictiv noţiunea de prejudiciu moral şi relaţia sa cu prejudiciul material; în plus, în acest mod, instanţa a încălcat şi principiul egalităţii armelor, punând pe reclamantă în situaţia de a administra o probă greu, dacă nu imposibil, de realizat.
Prejudiciul moral are o dublă origine. Pe de o parte, simplul fapt că un concurent foloseşte neautorizat marca îi creează reclamantei, ipso facto, un prejudiciu moral. Pe de altă parte, folosirea mărcii de către concurentul direct este de natură să aducă atingere imaginii companiei, concurentul profitând astfel pe nedrept de renumele mărcii şi al companiei reclamante, iar acest act nu produce însă numai consecinţe patrimoniale, evaluabile în bani, cu privire la valoarea mărcii sau imaginii firmei, ci, mai ales în privinţa imaginii, şi un însemnat prejudiciu moral.
Reţinerile instanţei în sensul că simpla încălcare a unei mărci nu produce în mod automat un prejudiciu moral sunt contrare legislaţiei anterior citate, din care rezultă că, prin săvârşirea unor acte de contrafacere se cauzează, fară putinţă de tăgadă, titularului unui drept de proprietate intelectuală un prejudiciu moral, rămânând ca instanţa să aprecieze, în raport de împrejurările concrete ale cauzei, valoarea acestui prejudiciu.
Cu alte cuvinte, existenţa unui prejudiciu moral şi obligaţia de reparare a acestuia sunt statuate de lege, iar titularul prejudiciat nu mai are obligaţia de a aduce dovezi în acest sens.
In cazul răspunderii civile delictuale, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Marca reclamantei este bine cunoscută publicului, ca urmare a calităţii produselor purtând această marcă, dar şi ca urmare a cheltuielilor extraordinare efectuate cu publicitatea acestora. Obiectivele companiei reclamante constau în utilizarea unor linii tehnologice avansate, folosirea unui design inovator, alegerea unor materiale de ultimă generaţie, dar şi asigurarea unei oferte diverse. Realizarea acestor obiective a fost posibilă doar prin eforturi financiare susţinute şi prin investiţii permanente în reclama produselor.
După toate aceste eforturi, faptul că marca este utilizată de un concurent direct, care trece cu nonşalanţă peste regulile legale şi profită fară drept de munca depusă în decursul timpului pentru crearea şi promovarea mărcii Hebo, îi creează ipso facto un însemnat prejudiciu moral.
In plus, pentru a înlătura încălcarea mărcii reclamanta a fost obligată să ia diverse măsuri - notificări, acţiuni în justiţie etc. Acestea i-au creat un prejudiciu moral, având în vedere faptul că toate aceste măsuri legale ies din cadrul normal al unei activităţi comerciale, iar reclamanta înţelege să respecte întotdeauna concurenţa.
In concluzie, conform legii, prejudiciul moral există în orice situaţie de încălcare a unei mărci. Or, din moment ce legea statuează expressis verbis existenţa sa, solicitarea instanţei de a aduce dovezi în acest sens este în mod vădit nelegală.
Distincţia prejudiciu material - prejudiciu moral nu este una evidentă în toate cazurile.
Prin actele de contrafacere se profită pe nedrept de reputaţia mărcii şi de imaginea companiei titulare şi, prin urmare, se naşte dreptul titularului de a solicita, pe lângă daunele materiale concretizate în scăderea valorii mărcii, şi daune morale.
In acest sens, se invocă decizia pronunţata de Curtea Supremă din Brazilia la data de 4 aprilie 2003, prin care a obligat pe pârâta Caliente Comercio de Modas să plătească către Louis Vuitton suma de 4.000S cu titlu de daune morale, motivat de faptul că vânzarea produselor contrafăcute afectează reputaţia stabilită de marcă pe piaţă. Curtea a constatat că acordarea daunelor morale în cazurile implicând diluarea reputaţiei unei mărci tinde să devină o practică comună pentru protejarea reputaţiei, imaginii şi numelui unui titular de marcă.
Intr-o altă decizie similară, Curtea Supremă din Turcia a acordat către reclamanta General Biscuits Belgie daune morale motivat de faptul
că reputaţia şi imaginea acesteia au fost afectate ca urmare a actelor de contrafacere săvârşite de pârâtă.
Un alt caz asemănător este acela în care instanţele franceze au obligat compania eBay Inc. să plătească către Christian Dior Couture suma de 1.000.000 de euro cu titlul de daune morale, având în vedere că pârâta eBay a permis comercializarea prin intermediul site-ului sau a unor produse contrafăcute purtând mărcile celebrei companii Christian Dior Couture. Instanţele au reţinut că astfel au fost afectate eforturile considerabile pentru crearea şi asigurarea calităţii produselor aparţinând acestei companii şi prin care se remarcă produsele acesteia. De asemenea, s-a reţinut că actele de contrafacere aduc atingere directă eforturilor şi valorilor companiei Christian Dior Couture.
Recurenta susţine că situaţia din cazurile anterior citate este identică celei în care se află ea. Marca Hebo este o marcă bine cunoscută, pentru promovarea căreia compania a făcut investiţii uriaşe în publicitate.
Faptul că toate aceste eforturi pot fi anihilate prin folosirea sa de concurentul direct al mărcii este de natură să provoace, pe lângă prejudiciul material suferit, şi un imens prejudiciu moral.
Astfel, simplul fapt că un concurent foloseşte marca poate conduce publicul consumator, în timp, să nu mai vadă în marcă o indicaţie a originii comerciale, ci un simplu semn folosit de mai mulţi comercianţi.
In toate aceste situaţii, atingerea distinctivităţii mărcii, profitarea de renumele său ori de imaginea firmei titulare dau naştere nu numai unui prejudiciu material, ci şi unui prejudiciu moral.
Spre exemplu, în cazul atingerii dreptului la imagine sau bună reputaţie al unei persoane fizice, daunele acordate au funcţia de a repara prejudiciul moral suferit de acea persoană. La fel, în cazul atingerii aduse imaginii unei mărci prejudiciul poate avea un caracter material -valoarea mărcii scade ca urmare a atingerii respective - dar şi un caracter moral, fie şi prin faptul că se repercutează direct asupra imaginii firmei titulare (imaginea mărcii şi imaginea firmei sunt uneori confundate până la identitate, mai ales dacă, aşa cum e cazul în speţă, acelaşi semn este şi marcă şi nume comercial).
Mai mult, faptul că pârâta foloseşte marca este menit să sugereze existenţa unei legături comerciale între cele două companii, concretizată în forma unui contract de licenţă sau a unui acord de orice natură la folosirea mărcii. Astfel, consumatorul are impresia că există cel puţin o autorizare a titularului pentru ca societatea respectivă să comercializeze produse sub aceeaşi marcă. Aceste relaţii care se creează în mintea consumatorilor aduc prejudicii însemnate titularului mărcii, marca nemaipu-tând să îşi exercite funcţia sa esenţială, de a distinge produsele şi serviciile unui comerciant de cele ale altui comerciant, iar de aceste legături
profită în mod injust socictatca pârâtă, prin atragerea clientelei reclamantei către ea.
Profitând astfel pe nedrept de renumele societăţii, pârâta îi produce un imens prejudiciu moral, deoarece de imaginea clădită în timp îndelungat şi cu investiţii uriaşe în calitate, promovare etc. profită unul din concurenţii direcţi de pe piaţă.
Uneori este foarte greu de spus unde se termină prejudiciul material
şi unde începe prejudiciul moral. „In afară de aceasta, acolo unde diferitele elemente constituind prejudiciul nu se pretează unui calcul exact sau acolo unde distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina global (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, CEDO).
Or, instanţa de apel a distins foarte clar prejudiciul material de cel moral, decizând că toate „urmările” situaţiei erau o formă de prejudiciu material, ceea ce excludea, în viziunea instanţei, posibilitatea unui prejudiciu moral.
Această interpretare foarte restrictivă a noţiunii de prejudiciu moral încalcă nu numai practica CEDO, dar şi jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale care, cel puţin până în acest moment, au adoptat o viziune asemănătoare cu cea a Curţii de la Strasbourg, decizând că încălcarea dreptului la marcă poate da naştere, ipso J'acto, atât unui prejudiciu material, cât şi unuia moral.
Odată stabilită existenţa prejudiciului moral, un alt aspect ce trebuie clarificat este cuantumul acestui prejudiciu.
Nu există un algoritm matematic sau anumite principii contabile în baza cărora să se calculeze prejudiciul moral. Cuantumul acestui tip de prejudiciu se deduce în urma unei estimări judiciare, ce are la bază criterii legale, jurisprudenţiale, dar şi circumstanţele specifice ale cazului.
In doctrină s-a statuat că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse imaginii unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, care însă trebuie să aibă în vedere anumite criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecăţii, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, să aprecieze intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.
Sub aspect procedural, diferenţele existente între estimarea făcută de instanţă şi estimarea reclamantului nu conduc în mod automat la respingerea în tot a daunelor morale, pe motiv că nu au fost dovedite, atâta vreme cât nu există dispoziţii legale care să stabilească modul de cuantificare a acestora.
Singura obligaţie a reclamantului sub aspectul probaţiunii constă în oferirea, ca baza de estimare a prejudiciului moral, a cat mai multor criterii care să asigure caracterul rezonabil al estimării.
Nu i se poate cere acestuia să facă dovada cuantumului prejudiciului moral, o atare soluţie încălcând egalitatea armelor, deoarece prejudiciul moral în sine este greu, dacă nu imposibil, de probat şi, mai greu, de cuantificat.
Instanţa era obligată să pronunţe o soluţie în sensul admiterii daunelor morale, cuantificarea acestora având la bază o estimare proprie în raport de circumstanţele probate în cauză, şi anume: gradul ridicat de cunoaştere a mărcii „Hebo”, distinctivitatea acestei mărci, profilul con-trafacătorului, relaţiile greşite ce s-au produs în mintea consumatorilor în sensul existenţei unei legături comerciale între părţi etc.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei, admiterea cererii de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor morale şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale hotărârii.
2. Pârâta a invocat în cererea sa de recurs următoarele motive:
2.1. Instanţa de fond a soluţionat procesul fară a cerceta fondul cauzei, motiv prevăzut de art. 312 alin. (3), teza ultimă C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
In dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că în considerentele deciziei atacate se regăsesc concluzii contradictorii în sensul că nu s-a făcut dovada folosirii cuvintelor conţinând particula „hebo” la data asigurării de dovezi, pe parcursul judecăţii sau la data pronunţării sentinţei, dar în finalul considerentelor se arată că cererea reclamantei de interzicere a utilizării acestor cuvinte de către pârâtă constituie o modalitate concretă care asigură protecţia mărcii în sensul de a o împiedica pe pârâtă să comită pe viitor astfel de fapte.
Necercetarea fondului cauzei mai rezultă şi din faptul că în considerente nu se face referire la sumele în lei din facturile prezentate de reclamantă, deşi toate aceste facturi sunt emise în lei, ci se reţine că valoarea totală a facturilor este de 56.000 euro, fapt nedovedit în cauză.
De asemenea, instanţa de apel nu a cercetat întreg ansamblul probator, reţinând că nicio clauză a contractului încheiat între părţi nu o autorizează pe pârâtă să comercializeze la rândul său cabine modulare achiziţionate de la partea adversă, reclamanta nu a contestat faptul că în derularea contractului pârâta avea calitatea de distribuitor. Prin urmare, este eronată afirmaţia cuprinsă în decizie la fila 33 alin. (6) în sensul că nu există contradicţie între considerentele şi dispozitivul sentinţei pronunţate în fond.
In dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, recurenta prezintă detaliat facturile reţinute de instanţele anterioare ca fiind doveditoare în cauză şi susţine că acestea nu fac dovada prejudiciului material pretins de reclamantă întrucât: nu prezintă relevanţă în cauză, nu fac dovada faptului că reclamanta a suferit vreun prejudiciu şi nu fac dovada întinderii prejudiciului în cazul în care ar fi existat.
In atare situaţie, obligarea sa la plata sumei de 14.000 euro s-a făcut fără ccrcetarea relevanţei facturilor prezentate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost emise în lei, şi nu în euro.
Recurenta mai consideră că în mod greşit instanţa a respins ca neutilă cererea de efectuare a unei expertize tehnice, pentru a se determina perioada în care cuvintele au existat în codul sursă şi a persoanelor care au accesat pagina pornind de la aceste cuvinte.
In opinia recurentei, expertiza tehnică se impunea nu doar pentru a se determina întinderea unui eventual prejudiciu, ci şi pentru a se determina existenţa sau nu a faptei de contrafacere în sine, cu atât mai mult cu cât publicarea în B.O.P.I. a mărcii reclamantei s-a făcut la peste 5 luni de la încheierea contractului de prestări servicii, având ca obiect crearea paginii web.
In acest sens, recurenta invocă dispoziţiile art. 83 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, conform cărora niciun act din cele prevăzut la art. 35 alin. (2) nu constituie contrafacere dacă a fost efectuat înainte de data publicării mărcii, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că reclamanta se bucură de protecţia prevăzută de art. 35 anterior menţionat.
Dacă prin expertize s-ar fi demonstrat că introducerea cuvintelor cheie s-a făcut înainte de data de 31 august 2006, data publicării mărcii în B.O.P.I., atunci nu se mai putea discuta despre contrafacere.
Or, în atare situaţie, expertiza era o probă hotărâtoare pentru dovedirea acţiunii.
2.2. Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestui motiv, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat în mod eronat relaţiile comerciale existente între părţi, în temeiul contractului încheiat între acestea, contract în baza căruia pârâta a acţionat ca distribuitor al produselor „hebo”.
în realitate, cele două societăţi au fost partenere la importul şi distribuţia cabinelor „hebo”, iar reclamanta nu a contestat niciodată calitatea de distribuitor a pârâtei şi, faţă de această situaţie, curtea de apel a apreciat în mod greşit că utilizarea de către pârâtă a cuvintelor conţinând particula „hebo” ar fi fost interzisă acesteia.
De asemenea, în mod greşit a reţinut curtea de apel că pârâta ar fi cunoscut utilizarea cuvintelor, susţinerea acesteia fiind în sensul că: nu a utilizat cuvintele, nu a dispus prestatorului de servicii introducerea acestora în codul sursă şi, chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi avut acest drept.
Recurenta mai susţine că neanalizarea tuturor relaţiilor comerciale dintre părţi, astfel cum au fost descrise anterior, reprezintă tot o necer-cetare a fondului cauzei cu consecinţa obligării sale greşite la plata daunelor materiale.
2.3. Instanţa de fond şi de apel au interpretat greşit procesul-verbal întocmit la 9 mai 2007 de către executorul judecătoresc M.C. şi, redând
conţinutul accstuia, recurcnta arată că „www. heborom", „SC HEBOROM INTERNATIONAL SRL" şi „cabine hebo" nu au existat niciodată în codul sursă al paginii de internet.
Cum în codul sursă există un număr mult mai mare de cuvinte, respectiv 422, trebuia stabilit printr-o expertiză care ar fi fost relevanţa celor patru cuvinte din totalul de 422. Un calcul matematic arată că procentul ar fi de sub 1%, situaţie în care trebuia clarificat dacă reclamanta ar fi suferit vreun prejudiciu efectiv cu privire la operarea mărcii sale, aşa cum s-a reţinut în cuprinsul hotărârii.
Or, în lipsa unor atare dovezi, obligarea sa la plata sumei de 14.000 euro nu se justifică.
2.4. Apelul reclamantei a fost admis prin aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că din dovezile administrate în cauză, ar reieşi faptul că la data de 9 mai 2007, în codul sursă al paginii de internet nu existau cuvintele arătate în cererea de chemare în judecată.
In atare situaţie, nu este întemeiată cererea de obligare a pârâtei la încetarea utilizării, pe considerentul că a existat în trecut o astfel de utilizare. Aceasta, deoarece, în trecut, respectiva utilizare putea fi perfect legală.
O hotărâre care să dispună pentru eventualitatea că pârâta va mai produce o încălcare este lipsită de orice efect juridic.
In viitor, datele se pot schimba, reclamanta poate pierde protecţia asupra mărcii, poate fi decăzută din drepturi ori pârâta poate să continue distribuţia de cabine „hebo" prin achiziţie direct de la producător sau de la alt distribuitor.
Aşa fiind, supoziţia că orice utilizare în viitor a respectivelor cuvinte este greşită şi cererea trebuia respinsă ca neîntemeiată.
De asemenea, în condiţiile în care nu toate cuvintele menţionate în cererea de chemare în judecată au fost utilizate în trecut, cu privire la acestea nu se putea dispune interzicerea, cererea putând fi admisă în parte.
2.5. Şi respingerea apelului pârâtei s-a dispus cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut tot de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea acestui motiv, recurenta reia susţinerile potrivit cărora nu avea calitate procesuală pasivă în cauză deoarece autorul paginii de Internet www.heborom este SC N.B. SRL care, conform art. 14 din contractul încheiat cu pârâta, şi-a rezervat drepturile de autor asupra soft-ului aplicaţiei. Recurenta nu răspunde de actele sau faptele juridice ale acestei societăţi comerciale, care este o persoană juridică distinctă.
Neexistând temei juridic pentru a răspunde pentru fapta altuia şi nefiind vorba nici de o faptă personală, pârâta nu poate fi obligată în cauză la plata de despăgubiri.
Dacă în mod indirect pârâta ar fi beneficiat de pe urma faptei SC N.B. SRL, acest lucru ar fi trebuit stabilit pe bază de probe.
2.6. Pe fond, hotărârea de obligare a pârâtei la plata de daune materiale este nelegală deoarece încalcă prezumţia de nevinovăţie a acesteia.
In dezvoltarea acestui motiv, care astfel cum a fost enunţat cade sub incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine următoarele:
Motivarea curţii de apel este eronată deoarece cuvintele cheie nu sunt vizibile niciodată pe pagina de internet, deci nu sunt accesibile publicului, ci doar persoanelor specializate. Importanţa acestor cuvinte nu a fost analizată, nefiind nicio dovadă în acest sens, aşa încât nu se putea reţine că au o importanţă covârşitoare.
In cauză nu s-a făcut dovada existenţei vreunui prejudiciu produs reclamantei, daunele fiind stabilite fară niciun criteriu obiectiv. Nu s-a făcut dovada vreunui beneficiu înregistrat de pârâtă, instanţele anterioare presupunând doar existenţa unui spor de venit, fară a se fi cercetat relevanţa celor patru cuvinte faţă de cele 422 existente în total în codul sursă.
Prin urmare, hotărârea nu se bazează pe dovezile administrate, ci pe susţinerile reclamantei ceea ce face să nu fie întrunite condiţiile art. 998-999 C. civ.
Recurenta susţine, în principal, casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului iar, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, a admiterii apelului său şi respingerii în totalitate a acţiunii.
SC H.I. SRL a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, solicitând în principal să se constate nulitatea recursului, pe considerentul că acesta nu conţine critici care să se încadreze în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
SC G.M.M. SRL a depus la rândul său întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi invocând, totodată, neconcordanţa dintre art. 14 al O.U.G. nr. 100/2005 şi art. 13 din Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, susţinând că actul normativ intern înlocuieşte termenul de contravenient existent în directivă, cu sintagma „persoană care cu intenţie” săvârşeşte fapta. Această transpunere greşită a directivei - care prevede ca „autorităţile judecătoreşti competente să ordone contravenientului care acţionat cu bună ştiinţă sau având motive suficiente de a şti
acest lucru” - are urmări însemnate, deoarece elimină condiţiile care trebuie îndeplinite pentru calificarea unei persoane drept contravenient.
Cum nu i se poate reţine calitatea de contravenient în accepţiunea Directivei 2004/48/CE, pârâta nu poate fi ţinută să răspundă, nefiind autoarea paginii de Internet în care se pretinde că s-ar fi utilizat cuvintele ce conţin particula „hebo”.
In considerarea art. 148 alin. (2) din Constituţia României şi art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunităţilor Europene - devenit art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene - urmează a se da prioritate dreptului comunitar în faţa dreptului intern.
Cu ocazia dezbaterilor orale, recurenta pârâtă a solicitat adresarea unei întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru clarificarea aspectului invocat.
Recurenta reclamantă s-a opus sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, susţinând în esenţă că: faptele ce fac obiectul judecăţii sunt anterioare aderării României la Uniunea Europeană, aşa încât Curtea nu are jurisdicţie să interpreteze Directiva; o eventuală transpunere greşită a Directivei dă naştere aplicării art. 226 din Tratat, respectiv unei acţiuni directe a Comisiei împotriva României; pentru a se putea formula o întrebare preliminară trebuie ca ambele posibile interpretări să aibă măcar o aparenţă de temeinicie, ceea ce nu este cazul în speţă.
Recurenta reclamantă susţine că utilizarea termenului contravenient în versiunea în limba română a directivei se datorează unei carenţe majore de traducere, deoarece din întregul conţinut al directivei, inclusiv preambulul acesteia, nu rezultă niciun indiciu în sensul că prin noţiunea de contravenient s-ar înţelege o persoană sancţionată sau susceptibilă de a fi sancţionată contravenţional.
In realitate este vorba de o persoană care săvârşeşte acţiunea de a contraveni, adică de a încălca o lege sau un drept, chiar dacă fapta nu este incriminată drept contravenţie, varianta în limba engleză a directivei folosind de altfel termenul „infringer” care are exact semnificaţia de făptuitor.
Analizând decizia prin prisma celor două recursuri declarate în
cauză, înalta Curte constată următoarele:
O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială a fost adoptată în scopul - expus în preambulul acesteia - de a transpune în dreptul intern Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.
La acea dată România nu era membră a Uniunii Europene, dar măsura era necesară pentru respectarea art. 53 din Tratatul de aderare a Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană - Actul privind condiţiile de aderare a republicii Bulgaria şi a României şi adaptării tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
Articolului 13 din Directivă îi corespunde art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005. Acesta din urmă utilizează sintagma „persoană carc (...) a desfăşurat o activitate de contrafacere” atunci când se referă la persoana care urmează să răspundă, prin plata de daune-interese, către titularul dreptului încălcat.
Varianta în limba română a Directivei utilizează în articolul 13 noţiunea de „contravenient”.
în dreptul românesc, prin „contravenient” se înţelege persoana care a săvârşit o contravenţie şi, pe acest considerent, recurenta pârâtă susţine că, nefiind sancţionată contravenţional şi ca efect al aplicării cu prioritate a Directivei, trebuie să fie exonerată de răspundere în prezenta cauză sau trebuie să fie întrebată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cum urmează a interpreta statele membre noţiunea de „contravenient”.
înalta Curte constată că, nefiind vorba despre un litigiu între un particular şi Statul român, nu se poate aplica, în caz de neconcordanţă cu dreptul intern, în mod direct Directiva.
De asemenea, nu se impune nici adresarea unei întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, parte din argumentele reclamantei, care s-a opus unui atare demers, fiind corecte.
Astfel, în ceea ce priveşte un eventual fine de neprimire al întrebării, pe considerentul că speţa are ca obiect fapte care s-au petrecut anterior aderării României la Uniunea Europeană, acesta nu poate fi reţinut.
România a devenit membră a Uniunii Europene la data de 1 ianuarie
2007, iar din situaţia de fapt stabilită de curtea de apel reiese că, cel puţin la data de 26 februarie 2007, pârâta utiliza în codul sursă al paginii web cuvinte-cheie care conţineau particula „hebo”.
In ceea ce priveşte fondul problemei, aşa cum a susţinut reclamanta, din întreaga reglementare a Directivei nu se desprinde intenţia legiuitorului european de condiţiona obligarea persoanei care a încălcat un drept de proprietate intelectuală la plata de despăgubiri de sancţionarea sa prealabilă într-o altă formă de răspundere decât cea civilă, şi anume contravenţională.
Noţiunea de persoană care a desfăşurat o activitate de contrafacere corespunde celei de „infringer” utilizată în varianta în limba engleză a Directivei.
Referitor la această Directivă, particularitatea este aceea că ea a fost mai întâi transpusă în dreptul intern, anterior aderării - avându-se în vedere alte variante decât cea românească - şi abia apoi tradusă oficial în limba română.
Cu alte cuvinte, la data la care a fost transpusă Directiva în dreptul intern, nu s-a avut în vedere varianta în limba română la care se referă pârâta, pentru a se putea vorbi de o neconcordanţă cu aceasta.
De aici se poate deduce că utilizarea cuvântului „contravenient” în art. 13 se datorează unei traduceri neinspirate a termenului „infringer” din limba engleză sau a celui de „<contrevenant” din varianta în limba franceză.
Dată fiind această cronologie a faptelor, precum şi întreaga reglementare a răspunderii pentru săvârşirea încălcarea unui drept de proprie-
tate intelectuală preconizată de Directivă, înalta Curte consideră clară concluzia că nu a existat intenţia condiţionării răspunderii civile de o răspundere contravenţională, prealabilă sau concomitentă şi, prin urmare, că nu este necesar a adresa o întrebare preliminară pe acest aspect.
Aşa fiind, înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe cale de consecinţă, întrucât va proceda la judecata recursurilor, va respinge şi cererea de suspendare a executării sentinţei primei instanţe - astfel cum a fost completată şi modificată ulterior, solicitată de pârâtă a fi dispusă până la judecarea recursului său.
Cu privire la cererile de recurs, înalta Curte constată:
1. Recursul declarat de pârâtă trebuie analizat cu prioritate deoarece priveşte, printre altele, chestiunea calităţii procesuale pasive a pârâtei, a cărei dezlegare vizează admisibilitatea acţiunii reclamantei în întregul ei, adică atât în ceea ce priveşte constatarea contrafacerii cât şi acordarea de daune materiale sau morale, în timp ce recursul declarat de reclamantă vizează exclusiv problema daunelor morale.
Majoritatea criticilor formulate de recurenta-pârâtă, încadrate de aceasta în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., se referă, aşa cum corect a remarcat recurenta reclamantă, la chestiuni de netemei-nicie.
Astfel, pârâta invocă în repetate rânduri pretinse greşeli ale instanţei de apel săvârşite fie cu ocazia interpretării probatoriului şi, consecutiv, stabilirii situaţiei de fapt, fie deduse din neîncuviinţarea unor probe solicitate şi care, în opinia pârâtei, ar fi fost utile şi pertinente soluţionării cauzei.
Or, după abrogarea punctelor 10 şi 11 din art. 304 C. proc. civ., asemenea critici nu mai pot fi valorificate în recurs.
Prin urmare, înalta Curte va analiza exclusiv acele critici care vizează aspecte de nelegalitate şi care se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. şi care împiedică constatarea nulităţii recursului, conform art. 306 C. proc. civ.
1.1. In ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se impune mai întâi precizarea că, deşi recurenta se referă alternativ la cele două hotărâri anterioare, acest motiv nu poate fi analizat prin raportare la sentinţa tribunalului, deoarece obiectul recursului îl constituie, conform art. 299 C. proc. civ., decizia instanţei de apel.
Contrar susţinerilor recurcntci-pârâte, decizia recurată conţine considerentele ce au stat la baza acesteia, considerente care răspund în mod detaliat la criticile formulate în cererile de apel, antamând fondul cauzei cu respectarea limitelor devoluţiunii, iar considerentele nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei, pentru a atrage aplicabilitatea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi casarea deciziei.
Chiar dacă instanţa de apel reţine că nu s-a făcut dovada folosirii cuvintelor conţinând particula „hebo” la data asigurării de dovezi, pe parcursul judecăţii sau la data pronunţării sentinţei, soluţia de interzicere a utilizării acestor cuvinte de către pârâtă pe viitor este argumentată de considerente ce ţin de asigurarea protecţiei mărcii, în ideea de a preîntâmpina reluarea pe viitor a unei activităţi ilicite.
Or, un atare raţionament nu are nimic contradictoriu.
Criticile privitoare la analiza necorespunzătoare a facturilor depuse în probaţiune ori la respingerea probei cu expertiză nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nici în vreunul din celelalte cazuri de casare ori de modificare prevăzute de acest articol.
In raport de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută şi a cărei reevaluare nu mai este posibilă în recurs, nu se poate imputa curţii de apel că ar fi încălcat dispoziţiile art. 83 alin. (3) din Legea nr. 84/1998.
Pentru a se reţine incidenţa acestui text de lege cu consecinţa exonerării pârâtei de răspundere, ar fi trebuit ca din probe să rezulte că întreaga activitate pretins ilicită s-a situat în perioada anterioară publicării mărcii în B.O.P.I., şi nu doar aceea de introducere a cuvintelor-cheie în codul sursă al paginii web, cum susţine pârâta că s-a întâmplat.
Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar fi demonstrat că introducerea cuvintelor cheie s-a făcut înainte de data de 31 august 2006, data publicării mărcii în B.O.P.I., menţinerea acestor cuvinte în codul sursă după această ar fi înlăturat oricum aplicabilitatea art. 83 alin. (3) din Legea nr. 84/1998.
1.2. Motivul de recurs potrivit căruia instanţa de apel ar fi interpretat greşit actul dedus judecăţii, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este impropriu invocat, deoarece relaţiile comerciale existente între părţi, la care se referă recurenta, nu constituie un act juridic a cărui natură ori al cărui înţeles să fi putut fi denaturate de instanţa de judecată.
Aceste relaţii contractuale au fost evaluate în contextul unui ansam-blu probator, pentru lămurirea situaţiei de fapt sub aspectul atitudinii subiective a pârâtei în utilizarea semnului identic ori similar mărcii şi nu al legalităţii activităţii de distribuitor prestate de aceasta.
Nici neanalizarea „tuturor relaţiilor contractuale” nu poate fi imputată instanţei de apel ca fiind echivalentă necercetării fondului, deoarece nu aceste relaţii au constituit fondul cauzei, ci existenţa sau inexistenţa contrafacerii şi, după caz, sancţionarea acesteia.
1.3. Critica privitoare la interpretarea greşită a proccsului-verbal întocmit la 9 mai 2007 de către executorul judecătoresc M.C. şi la lipsa unei dovezi referitoare la procentul utilizării cuvintelor incriminate în codul sursă nu se încadrează în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.; aprecierea utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probelor şi analiza acestora constituie atributul instanţelor de fond.
1.4. Motivul de recurs privind aplicarea greşită a legii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în legătură cu obligarea pârâtei la încetarea folosirii în codul sursă a cuvintelor care conţin particula „hebo'’ este nefondat.
Pe de o parte, recurenta susţine că nu trebuia să fie obligată la încetarea utilizării, pe considerentul că a existat în trecut o astfel de utilizare, deoarece, în trecut, respectiva utilizarea putea fi perfect legală.
Or, sub acest aspect, s-a stabilit în sens contrar că utilizarea a fost nelegală, deoarece a reprezentat o folosire a unui semn identic sau similar mărcii, pentru produse identice, fară acordul titularului, cu încălcarea art. 35 din Legea nr. 84/1998.
Pe de altă parte, o hotărâre care să dispună pentru eventualitatea că pârâta va mai produce pe viitor o încălcare - actualmente sistată - nu este lipsită de orice efect juridic, aşa cum susţine recurenta pârâtă. Potrivit unui asemenea punct de vedere, niciodată o instanţă nu ar putea dispune în sarcina părţii vreo măsură - de a da, de a face sau de a nu face -pentru viitor, deoarece viitorul este nesigur.
Bineînţeles că obligaţia pe care instanţa o pune în sarcina pârâtei pentru viitor - în speţă de a nu face, adică de a nu utiliza în codul sursă al paginii web a cuvintelor conţinând particula „hebo” - îşi menţine valabilitatea în măsura în care situaţia de fapt şi de drept se menţine aceeaşi.
Faptul că - cel puţin teoretic - reclamanta ar putea pierde în viitor protecţia asupra mărcii sau că pârâta ar putea, tot teoretic, să dobândească un drept de folosire a acesteia nu reprezintă un argument în sensul respingerii acţiunii.
Hotărârea instanţei sub acest aspect nu are la bază supoziţia că orice utilizare în viitor a respectivelor cuvinte este nelegală, ci constatarea că, cel puţin pentru o perioadă de timp, utilizarea lor a fost nelegală, iar continuarea sau reluarea sa în aceleaşi condiţii - rebus sic standibus - ar avea acelaşi caracter.
1.5. Nici în ceea ce priveşte respingerea apelului pârâtei nu se poate reţine că s-a dispus cu aplicarea greşită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta nu a fost obligată să răspundă pentru actele sau faptele juridice ale unei alte societăţi comerciale, ci pentru fapta proprie. Lipsa calităţii procesuale pasive, invocată de recurentă se confundă, în atare
situaţie, cu însăşi temeinicia pretenţiilor. Cu alte cuvinte, dacă s-ar fi ajuns la concluzia că pârâta nu a încălcat dreptul la marcă al reclamantei, acţiunea ar fi fost respinsă pe fond faţă de ea.
Concret, instanţa de apel a reţinut că fapta cauzatoare de prejudiciu a constat în folosirea paginii web - şi implicit a sintagmei „hebo" conţinută de mai multe cuvinte-cheie ale codului sursă - şi nu în crearea acesteia.
Aşadar, nu avea nicio relevanţă dacă pagina a fost creată de pârâta însăşi sau de un terţ cu care ea a încheiat un contract în acest sens.
Dacă pârâta ar fi constatat eventual că, în pofida celor convenite prin contract, SC G.M.C. SRL a creat o pagină web pentru accesarea căreia se utilizează cuvinte-cheie asupra cărora nu are un drept obţinut legal de la titular, nimic nu o împiedica să refuze produsul sau să ceară refacerea sa; dar faptul că pârâta a utilizat pagina web astfel cum a fost concepută o plasează în postura de a răspunde faţă de titularul dreptului la marcă ce a fost încălcat, în temeiul art. 35 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998.
1.6. Pentru a admite cererea de despăgubire, curtea de apel a stabilit, pe baza probelor, că pârâta a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză atunci când a utilizat semnul „hebo".
Astfel, a reţinut ca situaţie de fapt că pârâta a încheiat în anul 2003 un contract cu reclamata, în baza căruia a cumpărat de la aceasta cabine modulare şi accesorii marca „HEBO”, ceea ce denotă că a cunoscut folosirea semnului de către un alt comerciant.
Acest contract nu îi conferea dreptul de a folosi în propria activitate comercială acest semn, iar o atare utilizare îi era interzisă conform art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, începând cu data publicării cererii de înregistrare a mărcii.
Publicarea cererii în B.O.P.I. are tocmai scopul de a avertiza pe terţi cu privire la demersul solicitantului de a-şi apropria un semn ca marcă, iar acestuia din urmă îi conferă o protecţie provizorie care se consolidează numai dacă marca este, la finele procedurii, înregistrată la O.S.I.M.
Conform art. 36 alin. (2) din lege, pentru acte posterioare publicării mărcii, solicitantul poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun.
In atare situaţie, nu se poate reţine, aşa cum arată recurenta, că poate fi exonerată de răspundere, în baza art. 304 cpt. 9 C. proc. civ.; pârâta recurentă a fost obligată să răspundă printr-o aplicare corectă a textelor de lege menţionate.
Recurenta mai susţine că motivarea curţii de apel este eronată, deoarece cuvintele-cheie nu sunt vizibile niciodată pe pagina de Internet, deci nu sunt accesibile publicului, ci doar persoanelor specializate. Recurenta nu arată care este „specializarea" persoanelor care utilizează Internetul, pentru a deduce, de aici, că în analiza riscului de confuzie
instanţa de apel s-a fi raportat la un alt segment de public decât cel vizat de produsele protejate prin marca „HEBO”. Menirea cuvintelor-cheie este tocmai aceea de a conduce utilizatorii Internetului, prin motoarele de căutare, la paginile web care sunt cele mai relevante pentru aceştia.
Prin urmare, nu se poate reţine că, nefiind vizibile pe pagina web, cuvintele-cheie nu sunt accesibile publicului.
Critici le referitoare la lipsa de dovezi privind importanţa cuvintelor-cheie ce conţin semnul „hebo” în raport de ponderea lor, existenţa prejudiciului şi, respectiv, beneficiul înregistrat de pârâtă vizează aspecte de netemeinicie, or, ceea ce se poate verifica în recurs este numai dacă la situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate s-a aplicat corect legea.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâtă apare ca nefondat şi va fi respins, în baza art. 312 C. proc. civ.
2. înalta Curte va pronunţa aceeaşi soluţie şi în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9
C. proc. civ.
De asemenea, şi în ceea ce priveşte critici le formulate de reclamantă, înalta Curte - ţinând seama de exigenţele căii de atac extraordinare a recursului - le va analiza exclusiv în măsura în care privesc aplicarea legii la situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită.
Referitor la legea aplicabilă, dispoziţiile din dreptul intern care reglementează despăgubirile care se pot acorda în cazul în care se constată că a avut loc o încălcare a dreptului la marcă sunt cele ale Legii nr. 84/1998 şi ale O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială.
Articolul 85 din Legea nr. 84/1998 prevede că pentru săvârşirea actelor de contrafacere prevăzute de art. 83 persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului comun.
Dreptul comun, adică art. 998-999 C. civ., nu conţine criterii concrete de determinare a cuantumului despăgubirilor, dar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 84/1998, a fost adoptată O.U.G. nr. 100/2005, prin care a fost transpusă Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.
Art. 14 din actul normativ menţionat prevede că:
1) La cererea părţii vătămate, instanţa judecătorească competentă va ordona persoanei care cu intenţie a desfaşurat o activitate de contrafacere să plătească titularului dreptului încălcat daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care acesta l-a suferit în mod real, ca urmare a încălcării săvârşite.
2) La stabilirea daunelor - interese instanţa judecătorească va lua în considerare:
a) toate aspectele corespunzătoare, cum ar fi consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de parte, beneficiile
realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat şi, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; (...)
Alineatul (2) lit. a) conţine o enumerare cu caracter exemplificativ a aspectelor pe care instanţa le ia în considerare la stabilirea daunelor interese, printre acestea fiind şi prejudiciul moral cauzat.
Nu rezultă din accastă formulare că, ori de câte ori va constata o încălcare a unui drept de proprietate industrială, instanţa va trebui să acorde titularului dreptului, în mod obligatoriu, despăgubiri pentru prejudiciu moral ori să acorde, în mod obligatoriu, despăgubiri atât pentru prejudiciu material, cât şi pentru prejudiciu moral.
Dimpotrivă, referindu-se la prejudiciul moral, legea prevede că acesta se ia în considerare „după caz”.
Nu se poate considera că, potrivit legii, ori de câte ori are loc o încălcare a dreptului de proprietate industrială titularului mărcii i se produce atât un prejudiciu material - la determinarea căruia operanţi sunt factorii economici de felul celor enumeraţi, cât şi un prejudiciu moral şi că, prin urmare, instanţa este obligată să dispună în toate cazurile repararea ambelor categorii de prejudiciu.
Susţinerea recurentei potrivit căreia simplul fapt al folosirii neautorizate a mărcii creează ipsofacto un prejudiciu moral nu are suport legal.
Despăgubiri pentru prejudiciu moral se pot acorda potrivit legii numai în situaţia în care un asemenea prejudiciu este dovedit că s-a produs, legiuitorul însuşi referindu-se expres la „prejudiciul (...) suferit în mod real", respectiv la „prejudiciul moral cauzat titularului dreptului”.
Desigur că, în ceea ce priveşte întinderea acestui prejudiciu şi, de aici, cea a despăgubirilor cuvenite pentru acoperirea sa, instanţa nu poate opera cu criterii atât de precise cum sunt cele de ordin economic, fiind într-o oarecare măsură o chestiune de apreciere la latitudinea judecătorului, dar, oricum, aceasta este o problemă subsecventă celei a stabilirii producerii prejudiciului moral.
In ceea ce priveşte Convenţia europeană a drepturilor omului, invocată de asemenea în motivarea recursului şi care s-ar aplica cu prioritate în situaţia în care legea internă ar veni în contradicţie cu aceasta, conform art. 21 din Constituţie, înalta Curte constată următoarele:
Nu există în textul Convenţiei niciun text care să prevadă că ori de câte ori are loc încălcarea unui drept de proprietate - cum este şi cel de proprietate intelectuală ce face obiectul cauzei de faţă - persoana al cărei drept a fost încălcat suferă atât un prejudiciu material, cât şi unul moral, ori că are dreptul la plata de despăgubiri pentru ambele tipuri de prejudiciu. Nici din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care face corp comun cu Convenţia, nu se poate desprinde o asemenea concluzie.
Este adevărat că, în anumite situaţii - ca cele din cauzele citate de recurentă - Curtea a acordat reclamantului o sumă de bani, arătând că acesta a suferit atât un prejudiciu material, cât şi un prejudiciu moral considerabil - cauza Pădurarii contra României, cauza Străin şi alţii contra României.
Trebuie însă remarcat că în speţele citate Curtea a constatat nu doar încălcarea dreptului la respectul proprietăţii, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, dar şi a dreptului de acces la o instanţă ori la soluţionarea într-un termen rezonabil a procedurii, garantate de art. 6 al Convenţiei.
în plus, specificul judecăţii în faţa instanţei de contencios european -care nu administrează, sub aspect probator, expertize, declaraţii de martori, interogatorii etc. - face într-adevăr dificil un calcul exact.
Pentru situaţiile în care prejudiciul suferit nu se pretează unui asemenea calcul, dar şi când distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le examinează global şi acordă o sumă globală, pe care o stabileşte uneori „statuând în echitate”.
în speţa de faţă, curtea de apel a stabilit - ca şi prima instanţă - că a avut loc o încălcare a dreptului la marcă aparţinând reclamantei, constând în utilizarea unui semn identic sau similar cu marca pentru produse identice, folosire aptă să creeze un risc de confuzie un cadrul segmentului de public relevant.
Concret, s-a reţinut că pârâta a folosit printre cuvintele-cheie ale codului sursă proprii paginii sale de Internet, cuvinte sau grupuri de cuvinte care conţineau particula „hebo", care este elementul dominant şi protejat al mărcii „HEBO INTERNATIONAL SRL”.
A mai reţinut că această folosire a avut ca rezultat o pierdere a unei părţi din clientelă pe care a suferit-o reclamanta, ceea ce reprezintă un prejudiciu material şi, pentru a determina întinderea acestui prejudiciu, a avut în vedere suma cheltuită de reclamantă pentru promovarea propriilor produse, promovare menită să atragă clientela.
Cu toate că reclamanta a susţinut că a suferit şi un prejudiciu moral, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a dovedit existenţa unui asemenea prejudiciu.
Nu s-a dovedit, în opinia curţii de apel, că, în urma folosirii mărcii de către pârâtă, marca „HEBO INTRENATIONAL SRL" a pierdut din distinctivitate.
Nici în ceea ce priveşte aducerea unei atingeri imaginii reclamantei, Curtea nu a reţinut-o ca fiind dovedită ori că se poate deduce din împrejurările cauzei.
In raport de această constatare, în mod legal curtea de apel a decis că pârâta nu poate fi obligată la plata unei sume de bani pentru preju
diciul moral, din moment ce reclamanta nu a dovedit că acesta s-a şi produs.
In recurs, reclamanta îşi argumentează pretenţia la daune morale cu trimitere la o scrie de speţe pe care le consideră similare, soluţionate de instanţe străine.
Fără a constitui izvor de drept, acestea pot folosi drept reper înaltei Curţi în abordarea problematicii pe carc o ridică speţa, numai că, în hotărârile citate, instanţele au avut în vedere, ca element esenţial în reţinerea prejudiciului moral, reputaţia mărcii pe piaţă (Louis Vuitton) sau celebritatea acesteia (Christian Dior), eforturile deosebite ale titularilor pentru asigurarea şi menţinerea calităţii deosebite a produselor astfel marcate; în privinţa faptelor prin care s-au încălcat drepturile titularilor, acestea au constat în vânzarea sau permiterea comercializării unor produse contrafăcute.
Recurenta a susţinut că, şi în ceea ce o priveşte, marca sa este una binecunoscută, că prin folosirea mărcii pârâta a profitat de renumele său şi a adus atingere distinctivităţii mărcii. Numai că aceste aspecte, legate de gradul ridicat de distinctivitate al mărcii „HEBO INTERNATIONAL SRL”, de notorietatea mărcii sau, eventual, de renumele său, nu au făcut obiect al judecăţii.
Reclamanta a invocat drept temei al acţiunii conflictul cu o marcă anterior înregistrată, creat prin folosirea unui semn identic sau similar cu marca pentru produse identice, şi nu conflictul cu o marcă notorie sau care a dobândit un renume.
De asemenea, deşi a susţinut că marca a căpătat un grad de distinctivitate ridicat, care s-a diminuat prin utilizarea sa de către pârâtă şi că a fost afectată însăşi imaginea sa, reclamanta nu a probat aceste aspecte, cum a reţinut curtea de apel, în limitele devoluţiunii şi prin reevaluarea situaţiei de fapt.
Aşadar, curtea de apel nu a considerat că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral ar fi incompatibilă cu acţiunea întemeiată pe încălcarea dreptului la marcă, situaţie în care s-ar fi pus problema legalităţii hotărârii, ci a considerat, în mod corect, că încălcarea unui drept la marcă nu implică, de plano, crearea unui prejudiciu moral.
întrucât cel ce face o afirmaţie trebuie să o dovedească, potrivit art. 1169 C. civ., iar în speţă s-a reţinut de către curtea de apel că reclamanta nu a probat producerea unui prejudiciu moral, hotărârea de respingere a capătului de cerere cu acest obiect apare ca fiind legală.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., şi recursul declarat de reclamantă urmează a fi respins.
| ← Marcă. Acţiune în contrafacere. Calitate procesuală pasivă.... | Invenţie. Despăgubiri pentru invenţii brevetate şi aplicate... → |
|---|
