Măsuri asigurătorii. Răspunderea administratorului
| Comentarii |
|
Legea nr. 64/1995, republicată, art. 137 alin. (1) lit. a)-g)
Potrivit art. 137 alin. (1) lit. a)-g) din Legea nr. 64/1995 republicată (fost art. 124) „judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor de conducere — administratori, directori, cenzori şi de orice altă persoană - care au contribuit la ajungerea debitorului în aceasta situaţie” prin una dintre faptele desemnate expres de textul de lege.
Curtea de Apel Constanta, decizia nr. 574 din 7 iulie 2005
Notă. Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului a fost abrogată prin Legea nr. 85/2006 privind insolvenţă (M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006).
Prin cererea formulată la data de 6 octombrie 2004, reclamanta-cre-ditoare A VAS a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a pârâ-tului-administrator L.G. şi instituirea măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 126 din Legea nr. 64/1995, susţinând că, potrivit raportului final întocmit de lichidator şi documentelor aflate la dosar, pârâtul a determinat falimentul societăţii debitoare, prin lipsa de interes manifestată în recuperarea datoriilor şi prin desfăşurarea unei activităţi nerentabile care ducea în mod vădit la încetare de plăţi.
în drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 124 lit. c) şi d) din Legea nr. 64/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 562/COM/2005, judecătorul sindic a respins cererea ca nefondată, reţinând că reclamanta nu a dovedit niciuna dintre faptele invocate.
în ceea ce priveşte fapta reglementată de art. 137 (124) lit. c), a motivat instanţa că reclamanta nu a indicat care dintre activităţile care se circumscriu obiectului statutar al societăţii debitoare au fost desfăşurate de pârât în interes personal şi în ce măsura acestea erau păgubitoare pentru societate. în contextul în care administratorul judiciar a constatat, în raportul întemeiat pe art. 41 din Legea nr. 64/1995, că principala cauză a încetării plăţii debitoarei S.C. CA S.R.L. o reprezintă o secetă prelungită, cu consecinţa imposibilităţii rambursării creditului către bancă din producţia estimată, iar din înscrisurile aflate la dosar nu rezultă că pârâtul a continuat o activitate ruinătoare pentru societate, este evident că nu poate fi reţinută în sarcina pârâtului săvârşirea acestei fapte.
A mai reţinut instanţa de fond că argumentele reclamantei privitoare la nerecuperarea de către pârât a creanţelor societăţii şi managementul defectuos nu pot fi încadrate în ipoteza textului art. 137 lit. c) şi de aceea nu înlătură concluzia instanţei.
Nici săvârşirea de către pârât a faptei prevăzute de art. 137 lit. d) nu a fost dovedită probator. Faptul că pârâtul a predat administratorului judiciar evidenţa contabilă şi că printre cauzele încetării de plăţi reţinute de administratorul judiciar nu se regăseşte şi neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, reprezintă argumentele pentru care instanţa reţine că acest caz de atragere a răspunderii nu este incident în cauză.
împotriva sentinţei menţionate a declarat recurs reclamanta A VAS care a invocat dispoziţiilor art. 304 pct. 9 si 10 şi art. 3041 C.proc.civ..
A susţinut recurenta că astfel cum rezultă din actele dosarului fostul administrator a săvârşit acte/fapte juridice de natura celor prevăzute de art. 137 din Legea nr. 64/1995 lit. d) si e).
A arătat recurenta că, potrivit concluziilor raportului final, cauzele care au condus la încetarea de plăţi sunt:
- lipsa de interes a administratorului manifestată prin nerecuperarea datoriilor societăţii debitoare în valoare de 1.022.543.305 lei, care între timp s-au prescris, fiind imposibilă recuperarea acestora de către lichidator;
- desfăşurarea unei activitatea nerentabile care ducea în mod vădit la încetarea de plăţi, generată de un management defectuos;
- în calitate de administrator al debitoarei nu a gestionat resursele financiare în mod adecvat, fapt care a avut ca rezultat scăderea tarifelor prestărilor de servicii ce au adus încasări mult mai mici decât cele estimate iniţial, situaţie care a condus în final la imposibilitatea rambursării creditelor contractate, respectiv a achitării obligaţiilor izvorâte din activitatea curenta şi înregistrarea de pierderi financiare.
Mai mult decât atât, faţă de cele arătate, fostul administrator al falitei a încercat prin mijloace frauduloase, pe de o parte, să ascundă creditorilor situaţia patrimonială a societăţii, iar, pe de altă parte, a dispus continuarea unei activităţi care ducea în mod evident societatea la încetarea de plăţi, fapte prevăzute de art. 137 lit. c) şi d) din Legea nr. 64/1995 şi pentru care poate fi atrasă răspunderea patrimonială a administratorului.
A mai susţinut recurenta că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 137 lit. d) deoarece obligativitatea ţinerii contabilităţii în conformitate cu prevederile legale nu se rezuma doar la întocmirea actelor contabile, ci şi la depunerea evidenţelor contabile la instituţiile prevăzute de Legea nr. 82/1991.
De asemenea, s-a arătat că dispoziţiile art. 137 nu conţin în mod explicit cerinţa culpei sau a greşelii membrilor organelor de conducere, iar potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1540 C.civ., mandatarul este răspunzător nu numai pentru doi, dar şi pentru culpa comisă în executarea mandatului, răspunderea mandatarului (administratorului) fiind apreciată cu mai multă rigurozitate în cazul mandatului cu titlu oneros.
Intimatul-pârât, prin apărător, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând cauza sub aspectul motivelor invocate, instanţa a constatat că recursul este nefondat.
Astfel, reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii administratorului L.G. în temeiul art. 137 lit. c) şi d) din Legea nr. 64/1995.
Potrivit art. 137, judecătorul sindic poate dispune că o parte din pasivul debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor de conducere - administratori, directori, cenzori şi de orice altă persoană - care au contribuit la ajungerea debitorului în aceasta situaţie, prin una din următoarele fapte:
c) au dispus în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăţi;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.
Răspunderea organelor de conducere reglementată de textul citat este o răspundere comercială delictuală pentru antrenarea căreia este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii delictuale: fapta ilicită, prejudiciul provocat societăţii, raportul de cauzalitate dintre fapt şi prejudiciu şi vinovăţie.
In mod corect judecătorul sindic a apreciat că în cauza reclamanta nu a dovedit săvârşirea de către pârât a faptelor prevăzute de art. 137 lit. c) şi d).
Astfel, lipsa de interes manifestată în nerecuperarea datoriilor şi desfăşurarea unei activităţi nerentabile care ducea în mod vădit la încetarea de plăţi, respectiv managementul defectuos, invocate de reclamantă şi reţinute în raportul final al lichidatorului nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 137 lit. c) deoarece nu se poate aprecia că aceasta activitate a fost dispusă în interesul personal al pârâtului.
De asemenea, lichidatorul nu a reţinut, iar reclamanta nu a dovedit contrariul, că pârâtul nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, potrivit art. 137 lit. d).
în ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta rezultă din chiar modul de prezentare a faptelor, care presupun un interes străin societăţii debitoare, o cauză nelicită sau o încălcare vădită a dispoziţiilor. Vinovăţia apare în această situaţie sub forma intenţiei directe sau indirecte, în sensul că autorul faptei prevede rezultatul şi urmăreşte producerea lui sau, deşi nu-1 urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Prin urmare, este necesar ca intenţia să fie dovedită, neputând fi reţinută doar culpa autorului.
Referitor la raportul de cauzalitate, acesta se prezumă în condiţiile art. 137 din lege, prezumţia fiind o prezumţie absolută ce nu poate fi răsturnata prin niciun mijloc de probă. Este suficient a se proba încetarea plaţilor şi săvârşirea uneia sau mai multor fapte din cele prevăzute de art. 137 fără a mai fi necesară dovedirea legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Având în vedere însă că reclamanta nu a dovedit săvârşirea faptelor invocate, nu se poate reţine existenţa unei legături de cauzalitate cu prejudiciul, astfel, apreciind că motivele invocate de recurentă sunt nefondate, curtea respinge recursul ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ.
| ← Poprire asigurătorie. Contestaţie la executare. Instanţa... | Sechestru asigurător. Fixarea cauţiunii prin încheierea de... → |
|---|
