Natura juridică a termenului prevăzut de Legea nr. 9/1998. Termen de decădere procesuală. Incidenţa instituţiei repunerii in termen
| Comentarii |
|
Potrivit Legii nr. 9/1998, care recunoaşte dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi terenurilor de care au fost lipsiţi anumiţi cetăţeni în urma Tratatului dintre România şi Bulgaria şi care stabileşte despăgubirile în echivalent, termenul limită de depunere a cererilor a fost stabilit la 13.09.1999.
Acest termen este de decădere procesuală şi, prin urmare, devin incidente dispoziţiile art. 103 C. pr. civ. care stabileşte posibilitatea repunerii în termen în cazul neexercitării unui drept în termenul de decădere, dacă au fost arătate şi dovedite anumite împrejurări mai presus de voinţa părţii.
Or, potrivit certificatelor medicale depuse la dosar, reclamanta, în vârstă de peste 80 de ani, a suferit o intervenţie chirurgicală ce a presupus implantarea unei proteze femurale la piciorul drept, fapt ce a determinat imposibilitatea de a se deplasa în perioada 1.03.1998-30.09.2002. în consecinţă, fiind vorba de un caz temeinic justificat, este justificată încuviinţarea cererii de repunere în termen, astfel încât cererea depusă la data de 9.10.2000 nu va fi considerată tardivă.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, decizia nr. 469 din
24 octombrie 2002)
CURTEA,
Prin sentinţa civilă nr. 371/F/9.05.2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi contencios administrativ în dosar nr. 802/ CA/2001, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta N. X. în contradictoriu cu Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/ 1998 şi Comisia centrală de aplicare a Legii nr. 9/ 1998.'
Instanţa a dispus anularea Hotărârii nr. 21/ 27.10.2000 a Comisiei municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 precum şi anularea hotărârii nr. 3003/19.10.2001 a Comisiei centrale de aplicare a Legii nr. 9/1998 prin care a fost respinsă ca tardivă cererea reclamantei.
Instanţa a repus în termen reclamanta pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr. 9/1998.
Cauza a fost transmisă Comisiei municipiului Bucureşti constituită în baza Legii nr. 9/1998 pentru a stabili pe fond cuantumul compensaţiilor solicitate de reclamantă.
în motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că, prin hotărârea atacată, Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 a respins cererea formulată de reclamantă, considerând-o tardivă, a motiv că, potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. )l 1998, termenul limită de depunere a cererii era d& a de 13.09.1999. Cum în speţă cererea a fost depu:. a la 9.10.2000, s-a constatat tardivitatea acesteia.
Instanţa arată că, potrivit prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă, instanţa judecătorească, în cazuri temeinic justificate, poate încuviinţa cererea de repunere în termen, în condiţiile în care aceasta este făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului.
Instanţa mai reţine că din probele dosarului rezultă că reclamanta, în vârstă de peste 80 de ani, a fost operată, fiind în imposibilitate de a se deplasa, fiind declarată handicapată 66%, deplasându-se numai cu ajutorul cârjelor, fapt ce determină admisibilitatea cererii de repunere în termen.
împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs Prefectul municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul, în motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond în mod eronat a considerat că termenul stabilit de Legea nr. 9/1998 este termen de prescripţie şi că în speţă este aplicabil art. 19 din Decretul nr. 167/1958, termenul fiind de fapt un termen de decădere a cărui împlinire duce la stingerea dreptului subiectiv şi pe cale de consecinţă repunerea în termen nu mai este posibilă.
Se susţine că repunerea în termen având la bază considerente de ordin medical nu poate fi reţinută, întrucât solicitarea compensaţiilor putea fi depusă de persoana interesată personal, prin poştă, sau chiar prin orice altă persoană, completarea dosarului putând fi făcută ulterior.
Reclamanta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că legea recunoaşte dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi terenurilor de care au fost
lipsiţi anumiţi cetăţeni în urma Tratatului dintre România şi Bulgaria şi tot prin lege sunt stabilite despăgubirile în echivalent.
Se mai arată că proprietatea este perpetuă şi în consecinţă nu poate opera decăderea din dreptul de proprietate, fiind evident că legea instituie un termen de prescripţie şi nu un termen de decădere, deoarece proprietatea se poate pierde doar prin prescripţia achizitivă.
Curtea, analizând actele dosarului şi susţinerile părţilor urmează să respingă recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Curtea reţine că în speţă este incidenţă instituţia repunerii în termen raportat la prevederile art. 103 C. pr. civ., care reglementează decăderea procesuală şi care stabileşte posibilitatea repunerii în termen în cazul neexercitării unui drept în termenul de decădere, dacă au fost arătate şi dovedite anumite împrejurări mai presus de voinţa părţii.
Curtea constată că potrivit certificatelor medicale eliberate de Sp. Univ. „S. P.“ rezultă că reclamanta a suferit o intervenţie chirurgicală ce a presupus implantarea unei proteze femurale la piciorul drept, fapt ce a determinat imposibilitatea de a se deplasa în perioada 1/3/1998-30.09.2000.
Curtea mai reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat că situaţiile de fapt prezentate de reclamantă constituie „împrejurări mai presus de voinţa părţii", fiind cazuri temeinic justificate ce îndrituiesc încuviinţarea cererii de repunere în termen.
Prin urmare, pentru considerentele de mai sus, în baza art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
| ← Partaj bunuri comune. Hotărâre irevocabilă de atribuire.... | Închiriere teren. Suprafaţă. Reziliere. Daune → |
|---|
