Obligaţie de a face. demolarea unei constructii edificata pe terenul altuia, în raport de exigentele art. 494 cod civil, nu se poate dispune la cererea proprietarului terenului decât daca constructorul a fost de rea-credinta.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 190R din data de 28.03.2017

DOMENIU - Demolări.

Obligație de a face. Demolarea unei constructii edificata pe terenul altuia, în raport de exigentele art. 494 Cod civil, nu se poate dispune la cererea proprietarului terenului decât daca constructorul a fost de rea-credinta.

- art. 494 alin. 2 C.proc.civ., art. 494 alin. 3 teza a II-a C.Civ.

Intimații pârâți reclamanți nu se află în situația juridică a constructorului care a edificat, cu rea-credință o construcție pe terenul altei persoane deoarece această construcție nu a fost edificată de către ei, ci de către intimata chemată în garanție, de la care au dobândit imobilul. Pe de altă parte, astfel cum a reținut corect instanța de apel, pe baza probatoriului administrat în cauză, limitele terenului sunt identice cu cele existente în anul 1940, părțile recunoscând faptul că gardul ce desparte cele două proprietăți se află alipit de vița de vie existentă în curtea intimaților pârâți reclamanți, ce are o vechime de peste 20 de ani, susțineri confirmate și prin cercetarea la fața locului.

Nu în ultimul rând, pretențile apelanților reclamanți întemeiate pe dispozițiile art. 494 alin. 2 C.proc.civ. nu se justifică nici din perspectiva calității de proprietari a acestora asupra terenului în suprafață de 16,16 mp, prin prisma efectului uzucapiunii de 30 de ani opus de intimații pârâți reclamanți.

(Decizia civilă nr. 190 R/28.03.2017 pronunțată de Curtea de apel Secția a IV-a civilă)

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 22.12.2003, reclamanții PA, PD, PG, PC, PI, PV, PM, PM și PT au solicita instanței obligarea pârâților ROV și RRsă desființeze pe cheltuiala lor, construcțiile pe care le-au ridicat pe terenul proprietatea reclamanților, situat în București, str., sector 1; să achite daune cominatorii în cuantum de 1.000.000/zi de întârziere până la executarea obligației; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în baza deciziei nr. /04.04.1994 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. 1451/1992, aceștia au devenit proprietarii terenului situat în București, str. sector 1. S-a susținut că acest teren este ocupat în parte, pe suprafața de 18,93 mp de către pârâți.

Prin acțiunea ce a format dosarul nr. /2000 al Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții au solicitat instanței obligarea numitei PD - autoarea pârâților - să desființeze pe cheltuiala ei construcțiile ridicate pe suprafața de 18,93 mp, însă la data formulării acțiunii reclamanții nu aveau cunoștință de faptul că PD înstrăinase prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. /08.02.2000, întregul imobil situat în București, strada, nr., sector 1. La solicitarea adresată pârâților aceștia au arătat că titlul executoriu nu le este opozabil. Reclamanții au mai arătat că raportul de expertiză din dosarul nr. /2000 le este favorabil, constatând încălcarea proprietății acestora cu suprafață de 18,93 mp., aspect ce reiese și din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de către domnul expert Balint Emeric.

În drept au fost invocate disp. art. 494 al. 2 C.civ, art. 1077 C.civ, art. 13 din H.G. 1278/2002; ART. 112 și urm C.proc.civ iar în probațiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, expertiză tehnică construcții.

La data de 23.01.2004 pârâții au formulat întâmpinare și cerere reconvențională. În motivarea întâmpinării aceștia au arătat că din dispozitivul deciziei nr. /04.04.1994 rezultă că instanța a dispus obligarea Consiliului Local al Sectorului 1 București să facă propuneri de restituire a terenului astfel încât prin Ordinul Prefectului mr. 313/23.11.1994 s-a dispus atribuirea suprafețelor de teren menționate în decizia Curții Supreme de Justiție. Numai cu ocazia întocmirii procesului verbal de punere în posesie întocmit la data de 31.10.2000 s-a procedat la măsurarea efectivă a terenului, punerea în posesie realizându-se numai în privința suprafeței de 436,33 mp, această suprafață fiind liberă de construcții definitive. Reclamanții au semnat procesul verbal de punere în posesie și nu l-au contestat în modalitățile prevăzute de lege. Prin urmare, s-a susținut că reclamanților li s-a recunoscut un drept de proprietate asupra suprafeței de 436,33 mp și nu 443 mp.

Pârâții au mai arătat că prin suprapunerea planurilor cadastrale se remarcă faptul că imobilul din strada Transilvania, nr. 50 se află în prezent între aceleași limite ca în anul 1955, terenul deținut de reclamanți fiind cel care a suferit modificări începând cu anul 1908, dată la care autorul acestora a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din strada, nr., sector 1, București. S-a mai susținut că nu sunt îndeplinite condițiile accesiunii imobiliare artificiale invocată de reclamanți ca temei de drept.

În drept au fost invocate disp. art. 115 și urm C.proc.civ iar în probațiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, expertiză, interogatoriu, cercetare locală.

Prin cererea reconvențională formulată la aceeași dată, pârâții au solicitat instanței să constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 13,30 mp din București, strada, reprezentând diferența dintre suprafața efectiv stăpânită și suprafața de 97 mp care a format obiectul contractului de vânzare, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor transmițătorilor succesivi; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate disp. art. 1837 și urm și 1859 și urm C.civ. iar în probațiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, expertiză.

La aceeași dată pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a numitei Pda pentru evicțiunea parțială ce s-ar putea produce ca urmare a admiterii demersului judiciar inițiat de reclamanți, solicitând instanței obligarea acesteia la plata valorii actuale a părții din imobil ce s-ar putea pierde ca urmare a evicțiunii, la plata contravalorii lucrărilor de demolare și reconstruire a părții din construcție și de gard ce ar cădea pe terenul pretins de reclamant; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate disp. art. 60-63 C.proc.civ și art. 1357 C.civ iar în probațiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu, expertiza tehnica în construcții.

La data de 26.02.2004 chemata în garanție PDAa formulat întâmpinare, solicitând instanței respingerea acțiunii formulată de reclamanți, admiterea cererii reconvenționale și respingerea cererii de chemare în garanție; cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 18.03.2004 instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri, expertiza tehnică construcții și expertiza tehnică topografică și a respins ca neutilă proba cu interogatoriul, raportul de expertiză construcții fiind anexat la filele 172-190 iar raportul de expertiză topo la filele 226-239.

La data de 02.12.2004 pârâții reclamanți au formulat o precizare a cererii reconvenționale în sensul că solicită ca instanța să constate dobândirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 16,94 mp.

La termenul de judecată din data de 02.12.2004 instanța a încuviințat proba cu cercetarea la fața locului, procesul verbal întocmit la data de 15.02.2005 fiind anexat la filele 305-308.

Prin sentința civilă nr. /14.04.2005, Judecătoriei Sectorului 1 București a respins acțiunea, a respins cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție.

Prin decizia civilă nr. /19.12.2013, Tribunalul București a respins ca neîntemeiate apelurile formulate împotriva sentinței civile nr. 14.04.2005.

Prin decizia civilă nr. din data de 30.10.2013, Curtea de Apel București a admis recursurile împotriva decizie civile nr. /19.12.2013, a casat sentința pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București și a trimis spre rejudecare instanței de fond, fiind astfel înregistrat prezentul dosar, sub nr. /299/2014.

Prin încheierea din data de 03.06.2014 instanța a stabilit cadrul procesual activ, astfel cum a dispus Curtea de Apel prin decizia civilă nr. /2013 și a dispus rectificarea citativului în sensul indicării în mod corect și complet a numelor reclamanților și a persoanelor introduse în judecată.

Prin încheierea din data de 04.11.2014 instanța a respins cererea de suspendare formulată în conformitate cu disp. art. 243 C.proc.civ.

La termenul de judecată din data de 24.02.2015 instanța a apreciat că nu se impune refacerea probatoriului și a încuviințat probele administrate în primul ciclu procesual.

Prin sentința civilă nr. /10.03.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții POG, PD , DVA, DVAEJ, DA,OI,PTG, s-a luat act de faptul că pârâții solicită cheltuieli de judecată pe cale separată; s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională; s-a luat act de faptul că reclamanții solicită cheltuieli de judecată pe cale separata; s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, că prin decizia civilă nr. pronunțată de Curtea Supremă de Justiție la data de 04.04.1994 în dosarul nr. 1451/1992, instanța a admis acțiunea formulat de reclamanți și a obligat Consiliul Local al Sectorului 1 București să facă propuneri de restituire către reclamanți a suprafeței de teren de 443 mp situat în București, str..

Prin ordinul 313/23.11.1994 al Prefecturii Municipiului București, s-a atribuit în proprietatea reclamanților suprafața de teren ce a făcut obiectul art. 35 al. 5 din Legea 18/1991 iar la data de 31.10.2000 a fost întocmit procesul verbal de punere în posesie. De abia cu ocazia întocmirii acestui proces verbal s-a realizat o măsurarea a terenului situat în București, str. T, sector 1, reclamanții fiind puși în posesie asupra suprafeței de 436,33 mp în indiviziune.

Reclamanții nu au făcut dovada contestării acestui proces verbal de punere în posesie.

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. /08.02.2000 pârâții ROși RRau dobândit de la chemata în garanție PDAdreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, strada T, sector 1, compus din 97 mp în folosință și construcție.

În drept, în conformitate cu disp. art. 492 C.civ, orice construcție făcut în pământ sau asupra pământului este prezumată a fi făcută de proprietarul acelui pământ iar conform art. 494 al. 3 din același act normativ, dacă construcția a fost făcută de altă persoană de bună-credință, proprietarul nu va putea cere desființarea clădirii.

Prin urmare, raportat la temeiul de drept invocat de către reclamanți, în vederea obținerii desființării construcției este necesar ca proprietarul terenului pe care este ridicată construcția să dovedească reaua-credință a persoanei care a ridicat construcția.

În prezenta speță, astfel cum reiese din raportul de expertiză topo realizat de domnul expert Dumitrescu Marian Andy, din suprapunerea planurilor topografice întocmite în perioada 1940-1980 cu planul realizat în 2004, limitele terenului situat în București, strada T, aparținând pârâților, sunt identice cu cele existente înainte de 1994 (f.230).

S-a mai constatat că la nivelul anului 1940, prin procesul verbal din dosarul nr. 90816/1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București, imobilul situat în București, strada T - aparținând reclamanților - s-a constatat că terenul are o suprafață de 364 mp care diferă substanțial de suprafața de 443 mp din cuprinsul deciziei CSJ nr. 259/2004, diferență ce nu poate fi explicată întrucât nu există documentație în acest sens. Acest aspect este confirmat de procesul verbal de punere în posesie mai întocmit la data de 31.10.2000, prin care reclamanții au fost puși în posesie asupra suprafeței de 436,33 mp în indiviziune, aceasta fiind suprafața liberă de construcții încă de la momentul punerii în posesie.

Totodată, conform raportului de expertiză construcții, perimetrul terenului situat în strada T, aparținând pârâților, nu s-a modificat iar terenul și-a păstrat forma literei L întors, încă din 1940, toate caracteristicile terenului rămânând identice până la data efectuării expertizei. Aceste constatări ale expertului au fost confirmate prin cercetarea la fața locului, ocazie cu care reclamanții au recunoscut că construcția a fost ridicată pe terenul lor cu mult înainte de dobândirea dreptului de proprietate de către pârâți. De asemenea părțile au recunoscut că gardul ce desparte cele două proprietăți se află alipit de vița de vie plantată în curtea pârâților, ce are o vechime de peste 20 de ani.

Față de aceste aspecte, este evident faptul că construcția a cărei desființare se solicită a fost ridicată anterior achiziționării de către pârâți prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. /08.02.2000, astfel încât se reține buna-credință a pârâților. Prin urmare reclamanții nu au probat condiția relei-credințe, necesară în vederea admiterii acțiunii și desființării construcției, conform art. 494 al. 3 mai sus menționat.

În ceea ce privește cererea reconvențională instanța a stabilit că, în plan teoretic, prin uzucapiune se înțelege nașterea dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenul prevăzute de lege. În acest sens, în Codul civil de la 1864 nu este utilizat termenul de uzucapiune, ci acela de prescripție, în art. 1837 prevăzându-se că aceasta este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligație.

Pentru a putea dobândi proprietatea unui bun prin prescripția achizitivă de 30 de ani, cel care o invocă trebuie să îndeplinească, conform dispozițiilor art. 1890 Cod civil, două condiții în mod cumulativ, respectiv posesia exercitată să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu, iar intervalul de timp în care se exercită posesia să corespundă timpului prevăzut de lege, pentru incidența uzucapiunii, acela de 30 de ani.

În conformitate cu disp. art. 1870 C.civ de la 1864 cererea de chemare în judecată întrerupe prescripția.

Prin sentința civilă nr. /14.05.2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. /2000 - definitivă prin respingerea apelului (f.15-16) a admis în parte cererea reclamanților și a dispus obligarea chematei în garanție din prezenta cauză să ridice construcția edificată pe terenul situat în București, str. T, sector 1.

Față de aceste aspecte, raportat la solicitarea pârâților reclamanți de joncțiune a posesiilor, instanța a constatat că termenul de prescripție de 30 de ani a fost întrerupt prin formularea acțiunii ce a făcut obiectul dosarului în care s-a pronunțat sentința de admitere nr. 5332/14.05.2001. Prin urmare, de la data introducerii acestei cereri a început să curgă un nou termen de prescripție de 30 de ani ce nu s-a împlinit nici prin joncțiunea posesiilor pârâților reclamanți cu a chematei în garanție și cu atât mai mult nici prin posesia exercitată de pârâții reclamanți de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, respectiv 08.02.2000. Așadar, la data pronunțării prezentei nu s-a împlinit termenul de prescripție de 30 ani prev. de art. 1890 C.civ. însă nimic nu împiedică pârâții reclamanți să formuleze o astfel de acțiune ulterior împlinirii termenului de prescripție achizitivă.

Dând eficiență considerentelor mai sus expuse instanța a respins ca neîntemeiată atât cererea principală cât și cea reconvențională și față de soluția de respingere a acțiunii, a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție. Totodată, instanța a luat act de manifestarea de voință atât a reclamanților pârâți cât și a pârâților reclamanți, de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. /10.03.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București au formulat apel reclamanții pârâți POG, PD, CM, DVA, JB, DAși OIși pârâți-reclamanți ROși RR.

Prin decizia civilă nr. A din data de 06.05.2016, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelurile formulate de apelanții-reclamanți-pârâți POG și PD și de către apelanții-reclamanți-pârâți CM, DVA, JB, DAși OI, ca nefondate.

A admis apelul formulat de apelanții-pârâți-reclamanți ROși RR, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis cererea reconvențională și a constatat că pârâții-reclamanți ROși RRau dobândit prin efectul uzucapiunii de 30 ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 16,16 m.p. necuprins în titlul de proprietate al pârâților-reclamanți și care este inclusa în suprafata totala de 113,16 mp situata la adresa din Bucuresti, str. T, sector 1 și identificată prin vecinatati în cadrul raportului de expertiza tehnica în specialitatea construcții civile întocmit de către expert Liliana Ciocârlan.

Au fost menținute restul dispozițiilor.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelanții reclamanți pârâți CM, DVA, JB, DAși OIau susținut faptul că instanța de fond în mod nelegal le-a respins cererea pentru efectuarea unui Supliment la Raportul de expertiza.

Aceste susțineri nu au fost reținute de Tribunalul, în mod judicios această cerere fiind respinsă de instanța de fond, față de obiectul dedus judecății și limitele deciziei de casare nr. 1732/30.10.2013, precum și probele administrate în fața instanței de fond și apel în primul ciclu procesual, probe suficiente pentru stabilirea situației de fapt.

Având în vedere că apelanții-reclamanți-pârâți PD Viorel, POG, CM, DVA, JB, DAși OIau criticat soluția instanței referitor la acțiunea principală, apelurile acestora au fost analizate împreună, motivele de apel invocate vizând reținerea în mod greșit a situației de fapt și nelegala aplicare a dispozițiilor art. 494 Codul civil din 1864 incidente în cauză.

Cu privire la situația de fapt, tribunalul a reținut că aceasta a fost corect stabilită de către instanța de fond.

Astfel, apelanții-reclamanți-pârâți PD, POG, CM, DVA, JB, DAși OIsunt proprietarii suprafeței de 443 mp teren situat în Bucuresti, str. Tîn baza deciziei civile nr. 259 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție la data de 04.04.1994 în dosarul nr. 1451/1992.

Prin ordinul nr. 313/23.11.1994 al Prefectului Municipiului București, s-a atribuit în proprietatea reclamanților suprafața de teren ce a făcut obiectul art. 35 al. 5 din Legea 18/1991 iar la data de 31.10.2000 a fost întocmit procesul verbal de punere în posesie. Abia cu ocazia întocmirii acestui proces verbal s-a realizat o măsurarea a terenului situat în București, str. T, sector 1, reclamanții fiind puși în posesie asupra suprafeței de 436,33 mp în indiviziune, retinandu-se ca pe latura de est se invecineaza cu PDApe o lungime de 14,8 m.

Reclamanții nu au făcut dovada contestării acestui proces-verbal de punere în posesie.

Trebuie menționat ca în dosarul nr. 1451/1992 nu a fost efectuat un raport de expertiza pentru a se stabili daca suprafața deținută de autorul reclamanților poate fi restituita în natură integral pe vechiul amplasament.

Prin sentinta civila nr. 5332/14.05.2001 pronuntata de Judecatoria sector 1 Bucuresti s-a admis în parte actiunea formulata de reclamanti, în temeiul art. 480 C.civ și obligata parata PDAsa ridice pe cheltuiala sa, constructiile edificate pe terenul din str., identificate în raportul de expertiza pe o suprafata de 18,93 mp.

Insa la data de 14.02.2000 (anterior introducerii actiunii ce a format dosarul nr. 7045/2000) prin contractul autentificat sub nr. 877, PDAa instrainat "[...]imobil situat în București, Str. T, Sectorul 1, compus din teren în suprafață de 97mp., construit și neconstruit, în folosință și construcția formată din demisol, parter, etaj, respectiv trei camere și dependințe [.../".

În Contractul de vânzare-cumpărare s-a menționat că vânzătoarea a dobândit imobilul din Str. T de la soții PC și PA, conform Contractului de donație autentificat sub nr. /24.09.1990, care la rândul lor au dobândit imobilul de la MS, conform Contractului de vânzare — cumpărare autentificat sub nr. /27.04.1990.

MS a vândut soților PC "[...] locuința situată în București, Str. T, Sector 1 ce se compune din două camere, hol, bucătărie, baie, magazie, cămară, spălătorie și pivniță. Dreptul de folosință asupra terenului indiviz în suprafață de 97 mp. /..._/".

La rândul lor soții PC și PA au donat Chematei în garanție "[...] locuința situată în București, Str. T, Sector 1, ce se compune din: hol, două camere, bucătărie, baie, magazie, cămară, spălătorie și pivniță." De asemenea, în cuprinsul Contractului de donație este indicată suprafața de 97 mp. teren.

Ulterior dobândirii imobilului din Str. T, respectiv la data de 14.03.1991, dna. PDAa obținut Autorizația pentru efectuarea de lucrări de consolidare și amenajare a imobilului.

Demersul judiciar al reclamanților a fost determinat de refuzul paratilor, în cadrul procedurii executarii silite, de a proceda la demolarea constructiilor edificate pe suprafata de 18,93 mp, ca urmare a lipsei de opozabilitate a titlului executoriu.

Reclamantii, în prezenta actiune, au invocat dispozitiile art. 494, alin.2 cod civil din 1864 potrivit cărora"daca proprietarul pamantului cere ridicarea plantatiilor și a constructiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a facut; el poate chiar, dupa imprejurari, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vatamarile ce a putut suferi proprietarul locului, iar conform art. 494 al. 3 din același act normativ, dacă construcția a fost făcută de altă persoană de bună-credință, proprietarul nu va putea cere desființarea clădirii.

Prin urmare, raportat la temeiul de drept invocat de către reclamanți care se fundamentează pe ideea ca proprietatea unui lucru principal atrage și pe aceea a unui lucru accesoriu, în vederea obținerii desfințării construcției este necesar ca proprietarul terenului pe care este ridicată să dovedească reaua-credință a persoanei care a ridicat construcția, întrucât, potrivit art. 1899 alin.2 Cod civil, buna credință se prezuma.

Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, reclamanții nu au reusit sa faca proba contrara, probele administrate în cauza, respectiv expertiza topografica, expertiza în specialitatea construcții și cercetarea la fata locului fiind concludente sub aspectul bunei-credințe.

Totodată, conform raportului de expertiză construcții efectuat de expert judiciar Velicu Viorel "Construcția are o vechime care poate fi apreciată la cel puțin 60 de ani, având în vedere aspectul exterior al clădirii, parterul înalt, scările exterioare, elementele arhitecturale ale fațadelor."; Expertul a mai reținut că terenul construit și-a păstrat configurația în forma literei "L" încă din anul 1940 și până în prezent "Suprapunând cele trei planuri, din 1940,1955 și 1966, s-a constatat că perimetrul terenului din str. T nu s-a modificat, iar terenul construit și-a păstrat forma literei "L", situată în partea opusă străzii (hotarul de la nord, linia calcanului) până în prezent" (a se vedea în acest sens pag. 5 din Raportul de expertiză în specialitatea construcții)

Totodată, și prin al doilea raport de expertiză specialitatea construcții efectuat de expert judiciar Liliana Ciocârlan în etapa procesuală a apelului din cadrul primului ciclu procesual, au fost reținute următoarele: "Suprafață teren - din constatări în teren — 113,16 mp, din care aria construită - 82,45 mp (fișă imobil 1981), teren liber 30 mp (conform măsurători). [..] Conform plan cadastral (situație existentă în anul 1940), imobilul din str. T, este construit din teren liber și locuință, având în plan forma "L". Amprenta la sol a unității de locuit, ca și traseul împrejmuirii din zidărie au același contur pe planurile cadastrale din 1940,1955, 1966 și planul anexă la Autorizația de înstrăinare 23T/24.04.1975 [..] Traseul împrejmuirii nu a fost modificat". (a se vedea în acest sens pag. 7 și 8 din Raportul de expertiză)

Astfel, expertul judiciar reține că "laturile de nord și de est nu au fost modificate ca traseu și lungimi, traseul împrejmuirii nu a fost modificat (conf. Plan situație 1940,1955,1966,1975, anexa 5 și 6, declarația martorului E și fotografii), extinderea parter și demisol spre latura sudică a imobilului s-a efectuat în interiorul incintei (113,16 mp) fără a modifica limitele de est (spre proprietate str. T), vest (spre proprietate T), nord (proprietate T) și sud (strada T) ale terenului situat la nr. 60 " (a se vedea în acest sens pag. 9 din Raportul de expertiză)

Totodată, expertul judiciar reține că "Urmare a consolidării, amprenta la sol a unității de locuit tip duplex (82,45 mp) s-a încadrat în dimensiunea de 7,30 m a calcanului pe latura de nord, în dimensiunea de 4,60 m a laturii sudice și de 14,83 m a laturii estice existente pe planurile de situație din 1940,1966,1975. Traseul împrejmuirii nu a fost modificat. În consecință, extinderea demisolului și parterului, conform soluției constructive a consolidării s-au efectuat în limitele suprafeței de teren aferentă imobilului de la nr. 60 (113,16 mp) (anexa 4.4.) și în interiorul limitelor est (calcan) și vest (calcan) ale terenului", (a se vedea în acest sens pag. 8 din Raportul de expertiză)

De asemenea, părțile au recunoscut că gardul ce desparte cele două proprietăți se află alipit de vița de vie plantată în curtea pârâților, ce are o vechime de peste 20 de ani, conform celor consemnate în pag. 4 a Sentinței civile nr. 4562 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.

Cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, instanța de fond a constatat că gardul ce desparte proprietatea reclamanților (strada T) de proprietatea paraților (strada T) se află lipit de vița de vie plantată în curtea acestora, vită de vie ce are o vechime de peste 20 de ani; gardul ce delimitează cele două proprietăți este construit în partea de vest din cărămidă veche, iar în partea de nord cele două proprietăți sunt delimitate de un perete tip calcan.

Prin toate cele trei rapoarte de expertiză întocmite în dosar, experții judiciari au stabilit, în urma studierii și comparării planurilor topografice scara 1:100 întocmite în anii 1940-1955-1966-1980, analizării autorizației de înstrăinare nr. 23T/24.04.1975 cu planul rezultat în urma măsurătorilor din 2004, că dimensiunile laturilor terenului din strada T sunt aceleași cu cele existente în anul 1940, modificările intervenite fiind considerate de experți nesemnificative și datorându-se, probabil, mijloacelor mai performante de măsurare, construcția edificată pe terenul proprietatea lor având aceeași configurație în forma literei "L" întors, cu calcane pe liniile de hotar și pe planul anexă la autorizația de înstrăinare.

În urma analizării tuturor probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut că imobilul dobândit de ROși RRare aceleași coordonate și aceleași granițe încă din anul 1940, nefiind modificate până în prezent, construcția fiind edificată în anii 1940-1950 de autorii apelanților-pârâți-reclamanți ROși RR.

Apelanții-reclamanți-pârâți nu au dovedit reaua-credință a apelanților-pârâți-reclamanți ROși RR, construcția a cărei desființare se solicită fiind ridicată anterior achiziționării de către aceștia a construcției, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. /08.02.2000, astfel încât se reține buna-credință a acestora.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că reclamanții nu au probat condiția relei-credințe, necesară în vederea admiterii acțiunii și desființării construcției, conform art. 494 al. 3 mai sus menționat.

Nu au fost reținute susținerile apelanților P în sensul că, construcția a suferit modificări în ceea ce privește dimensiunea acesteia, respectiv s-a intrat cu construcția pe terenul lor fiind încălcate limitele autorizației pentru executarea de lucrări din data de 11 martie 1991, față de cele reținute de expertul judiciar Liliana Ciocârlan "Urmare a consolidării, amprenta la sol a unității de locuit tip duplex (82,45 mp) s-a încadrat în dimensiunea de 7,30 m a calcanului pe latura de nord, în dimensiunea de 4,60 m a laturii sudice și de 14,83 m a laturii estice existente pe planurile de situație din 1940,1966,1975. Traseul împrejmuirii nu a fost modificat. În consecință, extinderea demisolului și parterului, conform soluției constructive a consolidării s-au efectuat în limitele suprafeței de teren aferentă imobilului de la nr. 60 (113,16 mp) (anexa 4.4.) și în interiorul limitelor est (calcan) și vest (calcan) ale terenului", (a se vedea în acest sens pag. 8 din Raportul de expertiză).

Chiar dacă în niciun contract translativ de proprietate nu este menționată și suprafața clădirii care s-a înstrăinat, nu se poate concluziona că pârâții sau autorii acestora au fost de rea-credință, ci reaua-credință trebuia dovedită.

Nu sunt astfel incidente dispozițiile art. 494 alin. 2 Cod civil.

Cu privire la apelul formulat de apelanții-pârâți-reclamanți ROși RR, tribunalul a reținut că, la data de 23.01.2004 apelantii-pârâți-reclamanți ROși RRau formulat cerere reconvențională solicitând instanței să constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 13,30 mp din București, strada T, reprezentând diferența dintre suprafața efectiv stăpânită și suprafața de 97 mp care a format obiectul contractului de vânzare, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor transmițătorilor succesivi.

În drept au fost invocate disp. Art. 1837 și urm și 1859 și urm C.civ.

La data de 02.12.2004 apelantii-pârâți-reclamanți au formulat o precizare a cererii reconvenționale în sensul că solicită ca instanța să constate dobândirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 16,94 mp.

Urmare a casării sentinței civile nr. /14.04.2005 și a deciziei civile nr. 156A/19.02.2013 prin decizia civilă nr. /30.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 4923/2/2013 și trimiterii cauzei spre rejudecare, la data de 11.03.2014 reclamanții au precizat cadrul procesual activ ca fiind compus din: CM și DVA în calitate de moștenitori ai lui DA, fostă PA, JB și DAîn calitate de moștenitori ai lui PL; OI, fostă PI, PD și PSM în calitate de moștenitori ai lui PV; PG și PM.

Prin încheierea de ședință din data de 03.06.2014 instanța a dispus rectificarea citativului în sensul indicării în mod corect al numelui reclamanților în viață ca fiind PD, POG, PI ȘI PG și introducerea în cauză a numiților CM și DVA în calitate de moștenitori ai lui DA, fostă PA; a numitelor JB și DAîn calitate de moștenitori ai lui PL; PM în calitate de moștenitor ai lui PV și a numitului POG în calitate de moștenitor al defunctei PM.

Prin încheierea de ședință din data de 24.02.2015 instanța a luat act de cererea de renunțare la judecata cauzei formulată de reclamantul PM și de faptul că reclamantul PTîși însușește acțiunea.

Față de limitele deciziei de casare nr. /30.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 4923/2/2013, obligatorie pentru instanța de fond conform art. 315 C.proc.civ., în mod corect s-a lămurit cadrul procesual activ în ceea ce privește acțiunea principală, instanța de recurs nemenționând că pârâții-reclamanți sunt obligați să indice cadrul procesual pasiv al cererii reconvenționale. De altfel, o astfel de precizare nu era necesară, în cazul cererii reconvenționale calitate procesuală pasivă având numai reclamanții din cererea principală.

Prin urmare, susținerile apelanților-reclamanți-pârâți POG, PD, CM, DVA, JB, DAși OIpotrivit cărora pârâții-reclamanți trebuiau să indice cadrul procesual pasiv al cererii reconvenționale, sunt nefondate.

Critica apelanților-pârâți-reclamanți ROși RRprivind neanalizarea de către instanța de fond a îndeplinirii condițiilor uzucapiunii de scurtă durată și incidența în cauză a principiului error comunis facit ius, este nefondată.

Astfel, prin cererea reconvențională precizată, s-a solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 16,94 mp din București, strada, nr., ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor transmițătorilor succesivi, temeiul de drept invocat fiind art. 1837 și urm și 1859 și urm C.civ.

Potrivit alin. (6) al art. 129 din VCPC "In toate carurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.";

Pe cale de consecință, instanța de fond nu trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor uzucapiunii de scurtă durată și incidența în cauză a principiului error comunis facit ius, având în vedere că nu a fost investită de către apelanții-pârâți-reclamanți cu aceste cereri.

Apelanții-pârâți-reclamanți au invocat pentru prima dată incidența prescripției de scurtă durată prin Concluziile scrise depuse la instanța de fond după închiderea dezbaterilor.

Prin intermediul concluziilor scrise nu se pot formula capete de cerere noi, art. 146 C.proc.civ. stabilind în mod expres că "Părțile vor putea fi îndatorate, după încheierea dezbaterilor, să depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, a susținerilor lor verbale. Părțile vor putea depune concluzii sau prescurtări fără să fie obligate.";

Prin urmare, instanța de fond în mod corect nu s-a pronunțat asupra incidenței în cauză a dispozițiilor legale privind prescripția achizitivă de scurtă durată, întrucât că nu a fost învestită cu un asemenea capăt de cerere, pronunțându-se asupra tuturor capetelor de cerere formulate de către apelanții-pârâți-reclamanți prin cererea reconventională.

În ceea ce privește neanalizarea incidenței în cauză a principiului error comunis facit ius, se reține că în fața instanței de fond nu s-a invocat acest principiu, ci pentru prima dată a fost invocat în fața instanței de apel, cerere inadmisibilă, în apel părțile neputând modifica obiectul acțiunii.

Nici susținerea apelanților-pârâți-reclamanți în sensul că hotărârea instanței de fond nu este motivată nu va fi reținută de tribunal, sentința apelată cuprinzând motivele de fapt și de drept care au dus la aprecierea de către instanța de fond a caracterului neîntemeiat al cererii reconvenționale și cuprinde motivele pentru care nu au fost reținute argumentele părților.

A fost apreciată ca fiind fondată critica apelanților-pârâți-reclamanți referitoare la greșita apreciere de către instanța de fond a probelor administrate în cauză.

Astfel, uzucapiunea este modul original de dobândire a dreptului real imobiliar, în virtutea căruia, faptul posesiei prelungite în timp, peste 30 de ani și care îndeplineste conditiile prevazute de art 1847 cod civ, conduce la dobândirea dreptului de proprietate.

Posesia constituie o stare de fapt de natura a produce unele drepturi pentru posesor și exista atunci când sunt intrunite doua elemente: corpus, elementul materiel al posesie, care în speta de fata este terenul în suprafata totala de 16,16 mp și animus, elementul psihologic, care consta în vointa posesorului de a stapâni bunul pentru el sub nume de proprietar.

Din acest punct de vedere interesează voința sub care actionează posesorul când efectueaza actele materiale de stăpânire a bunului, adica intereseaza daca exista vointa de a exercita actele de stăpânire ca proprietar sau ca titular al altui drept real care face ca actele de stăpânire sa se realizeze pentru sine.

Din probele administrate în cauză, Tribunalul a retinut că pârâții-reclamanți ROși RRau stăpânit personal și prin joncțiunea posesiilor autorilor lor, PA, începand cu anii 1940-1950 până în data de 30.03.2000, data introducerii acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. 7045/2000, terenul în suprafață de 16,16 m.p. necuprins în titlul de proprietate al pârâților-reclamanți și care este inclusa în suprafata totala de 113,16 mp situata la adresa din Bucuresti, str. T, sector 1 și identificată prin vecinatati în cadrul raportului de expertiza tehnica în specialitatea construcții civile întocmit de către expert Liliana Ciocârlan, pe acest teren încă din anul 1940 fiind edificată de către autorii apelanților-pârâți-reclamanți o construcție. Actele de stăpânire a terenului au fost realizate sub nume de proprietar.

Terenul a fost identificat prin vecinătăți de către expert Liliana Ciocârlan care în raportul de expertiza tehnica în specialitatea construcții civile întocmit a menționat" … imobilul din str. T este alcătuit din teren de 113,16 mp. din care 97,00 m.p. teren construit și neconstruit conform actului de vânzare cumparare nr. 877/2000 și titlul de proprietate 23677/19.01.2007 și 16,16 m.p. teren liber necuprins în titlul de proprietate. Construcții (unitate de locuit tip duplex) cu regim înălțime parter, etaj, demisol având amprenta la sol de 82,45 m.p.

Suprafața terenului imobilului din str. T din actele depuse de părți este de 97,00 m.p.; din constatări în teren - teren 113,16 m.p. din care aria construită de 82,45 m.p.; teren liber 30,71 m.p. (conform măsurători).

Are următoarele vecinătăți:

- Nord - proprietate str. T

- Sud - str. T

- Est - proprietate str. T

- Vest - proprietate str. T

Delimitare teren - nord - calcan locuință

Sud - imprejmuire zid cărămidă, poartă metalică și zid exterior al locuinței

Est - calcan locuință

Vest - calcan locuință și împrejmuire zid cărămidă."; (filele 117-121 vol. I dosar 4990/2005).

Din probele administrate nu reiese faptul că posesia a fost întreruptă ori discontinuă în perioada 1940-1950 - 30.03.2000.

Reținând toate aceste aspecte, tribunalul a constatat faptul că posesia exercitată de către autorii pârâților-reclamanți și de către pârâții-reclamanți este una utilă fiind publică, neîntreruptă, netulburată, continuă și sub nume de proprietar.

Posesia exercitată a început în anii 1940-1950, aspect dovedit prin înscrisurile depuse și expertizele topo și construcții civile și industriale administrate în cauză.

Astfel, până în data de 30.03.2000 s-a împlinit termenul de 30 de ani prevăzut de lege pentru uzucapiunea de lungă durată.

Totodată, în conformitate cu considerentele avute în vedere de Curtea Supremă de Justiție la pronunțarea Deciziei în interesul legii nr. IV/2006, terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate prevăzută de art. 1854 din Codul civil, cât și de dispozițiile art. 1858 din Codul civil referitoare la prezumția de neintervertire de titlu, astfel încât se reține că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripției începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripției achizitive asupra acelor terenuri.

Prin urmare, au fost înlăturate susținerile apelanților-reclamanți-pârâți privind neîndeplinirea condițiilor prescripției achizitive de 30 de ani, nici în perioada 1945-1989 termenul de prescripției nefiind întrerupt.

În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții CM, DVA, JB, DAși OIcât și reclamanții POG și PD.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, recurenții CM, DVA, JB, DAși OIau arătat că, hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică potrivit art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă vechi - nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Instanța a stabilit o situație de fapt și de drept greșită în raport de probele administrate, care au fost analizate trunchiat și tendențios după ce s-a respins cererea pentru efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, probă foarte importantă în cauză, care se referea la obiecțiuni la Raportul de expertiză întocmit de Liliana Ciocârlan, raport care a și fost omologat prin hotărârea pronunțată.

Astfel, au arătat că în primul ciclu procesual, instanța de apel a încuviințat efectuarea unei noi expertize cu obiectivele propuse atât de reclamanți, cât și de pârâți și anume, pentru reclamanții-pârâți: identificarea imobilelor celor două părți în litigiu, identificarea terenului în litigiu precizat de reclamanți ca fiind în suprafață de 18,93 mp, determinarea vecinătăților acestui teren, să se precizeze dacă pe această suprafață de teren există edificate construcții (18,93 mp), iar în caz afirmativ data edificării acestora, iar pentru pârâții-reclamanți: determinarea valorii terenului și determinarea valorii construcției edificate pe această porțiune de teren, determinarea pierderilor de valoare pe care le-ar suferi pârâții R în condițiile în care s-ar desființa construcția în litigiu, determinarea pierderii în valoare pe care au suferit-o pârâții R în privința terenului în litigiu.

Recurenții menționează că au solicitat încuviințarea unui supliment de expertiză care să se efectueze de către un alt expert în afara celui desemnat de instanță - Ciocârlan Liliana, care a menționat că nu poate răspunde la obiectivele stabilite de către instanța.

Instanța de apel a luat în considerare concluziile Raportului de expertiză întocmit în primul ciclu procesual de expert Dumiterscu Marian Andy, raport care a fost contestat și a determinat efectuarea unei noi expertize de către expert Ciocârlan Liliana și a respins efectuarea suplimentului la raportul de expertiză, iar instanța judecând în fond cauza a luat în considerare și a omologat tocmai concluziile raportului de expertiză Ciocârlan Liliana.

Instanța de apel nu a făcut o analiză de fond asupra legalității și temeiniciei susținerilor apelanților-reclamanți-pârâți față de criticile aduse hotărârii instanței de fond, aceasta precizând doar că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 494 alin. 2 Cod civil.

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța nu realizează o analiză proprie a materialului probator, ci reține integral și/sau trunchiat concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză fără a motiva în concret respingerea susținerilor formulate de către aceștia.

Instanța a luat în considerare expertizele de specialitate efectuate în cauză și nu a motivat decizia de respingere a efectuării unui supliment la raportul de expertiză Ciocârlan Liliana pe care l-a omologat în final prin hotărârea pronunțată.

Hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică potrivit art. 304 pct. 9 - hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, instanța de apel a considerat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 494 alin. 2 Cod civil și a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1837 și 1847 Cod civil privitoare la uzucapiunea de 30 de ani.

Așa cum s-a solicitat prin acțiunea introductivă, reclamanții-apelanți au solicitat ridicarea construcțiilor edificate în mod abuziv pe terenul proprietatea lor în suprafață de 18,93 mp, așa cum s-a stabilit în mod definitiv prin sentința civilă nr. 5332/2001, instanța interpretând în mod greșit prevederile art. 494 alin. 2 Cod civil atunci când condiționează admiterea cererii de chemare în judecată de dovada relei-credințe a pârâților.

În cauză nu pârâții-intimați au edificat construcția și deci, nu se pune în discuție buna sau reaua credință a acestora, reclamanții având doar obligația de a dovedi reaua-credință a persoanei care a ridicat construcția, respectiv a chematei în garanție, PA, fapt stabilit prin sentința civilă nr. 5332/2001, chemata în garanție fiind în mod direct răspunzătoare de prejudiciile cauzate de ridicarea construcțiilor de pe proprietatea recurenților, răspunzând pentru evicțiunea produsă.

În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a opera prescripția de 30 de ani, respectiv ca bunul să fie stăpânit timp de 30 de ani, urmând a fi înlăturată susținerea ca termenul de prescripție s-ar fi îndeplinit în perioada 1940 - 1970 prin aplicarea joncțiunii posesiilor autorilor anteriori, având în vedere că acest aspect nu a fost probat, cum, de altfel, și faptul că posesia exercitată în timp, de către toți proprietarii succesivi a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, reținerile instanței de apel neavând suport probatoriu.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, recurenții POG și PD au arătat că soluția pronunțată de Tribunalul București este neîntemeiată și nelegală în condițiile în care nu a fost efectuată o analiză temeinică asupra normelor de drept material invocate prin cererea de chemare în judecată și cererea de apel, astfel încât nu se furnizează o motivare în fapt și în drept pentru care a înlăturat susținerile și solicitările recurentei, aplicând în mod greșit normele de drept material, toate aceste motive urmând a fi tratate separat, aferent fiecărui motiv de recurs invocat.

Incidența motivului de recurs prevăzut la art. 304 punctul 7 din Vechiul Cod de procedură civilă - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Dispozițiile art. 261 pct. 5 Vechiul Cod de procedură civilă, prevăd obligația instanței de judecată de a indica, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile și apărările părților, nerespectarea acestei exigențe conducând la nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) Vechiul Cod de procedură civilă.

Astfel, hotărârea instanței va trebui să cuprindă considerentele reținute de instanță în baza cărora a pronunțat respectiva decizie, în cuprinsul cărora trebuie să fie identificate în mod clar motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu obligația de a se arăta motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, în prezenta cauză, învederează că aceste elemente esențiale ale unei hotărâri judecătorești nu se regăsesc în cuprinsul deciziei civile atacate.

Astfel, prin cererea de apel, recurenții au solicitat Tribunalului București să rețină faptul că instanța de fond în mod greșit a reținut că "reclamanții nu au probat condiția relei-credințe, necesară în vederea admiterii acțiunii și desființării construcției, conform art. 494 alin.(3)";, din moment ce constructorul imobilului ce face obiectul prezentului litigiu este d-na POA, chemata în garanție și nu intimații, temeiul de drept invocat fiind dispozițiile art. 494 alin. (2) și nu prevederile art. 494 alin. (3).

De asemenea, au arătat că în ceea ce privește reaua-credință a intimaților și a d-nei PD, prin contractul de vânzare-cumpărare este detaliat în mod clar și precis istoricul proprietății din Str. T, Sector 1, București. Construcția din Str. până la momentul intrării în proprietatea chematei în garanție fiind compusă din 2 camere și dependințe, ulterior acestui moment fiind edificată construcția ce încalcă dreptul de proprietate al recurenților, în prezent, construcția figurând cu 3 camere și dependințe.

Deși din cele menționate în cuprinsul documentelor, reiese în mod evident că acestea nu relevă situația exactă de la fața locului, instanța de judecată a ignorat acest fapt și nu a analizat această situație.

Din înscrisurile ce se regăsesc la dosarul cauzei, autoarea intimaților, respectiv PD, nu a făcut dovada la momentul vânzării că deține în proprietate o clădire compusă din 3 camere fi dependințe, intimații acceptând această situație de fapt și de drept.

Instanța de control judiciar ar fi trebuit să constate că la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 877/14.02.2000, intimații cunoșteau clar că d-na PDAnu deținea un titlu de proprietate pentru întreaga clădire pe care aceștia au cumpărat-o, din moment ce din situația înscrisurilor reiese fără dubiu că aceștia achiziționează un imobil compus din 2 camere și dependințe însă, în fapt, imobilul era compus din 3 camere și dependințe, aceștia asumându-și în acest mod eventualele evicțiuni provenite din partea unor terțe persoane.

Prin urmare, din moment intimații ori chemata în garanție nu au reușit să producă dovada că dețin în proprietate suprafața de 18,93 mp pe care se află construcția edificată, instanța de control judiciar ar fi trebuit să analizeze aceste aspecte și să facă aprecieri proprii asupra lor.

Or, instanța de control judiciar nu a făcut o analiză de fond asupra legalității și temeiniciei poziției recurenților față de criticile aduse sentinței pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, aceasta precizând doar faptul că, "nu sunt incidente prevederile art. 494 alin. 2 Cod Civil".

De asemenea, învederează că prin decizia pronunțată, instanța de judecată nu realizează o analiză proprie a întregului material probatoriu ci se "mulțumește" în a prelua în mod integral concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, fără însă a dezvolta motivele pentru care se dispune respingerea susținerilor și apărărilor recurenților și în final respingerea cererii formulate de aceștia.

În aceste condiții, lipsa unei motivări clare, convingătoare și pertinente, care să aibă la bază concluzii personale ale instanței de judecată ce rezultă în urma analizării tuturor probelor administrate în cauză, echivalează practic cu nemotivarea hotărârii.

Deși în cadrul dosarului au fost întocmite o serie de expertize de specialitate, instanța de control judiciar ar fi trebuit să precizeze în mod clar, care a fost motivația pentru care a decis să înlăture cererile recurentei, respectiv de ce a considerat că nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 494 alin. (2) Cod civil și de ce a înlăturat susținerile acestora.

Simplul fapt că instanța de apel a reamintit hotărârile adoptate în speță de către instanțele inferioare și argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat, nu trebuie să o lipsească de obligația de a examina problemele ridicate de recurenți.

Instanța de control judiciar avea această obligație cu atât mai mult cu cât ne aflăm în fața sentinței civile nr. /14.05.2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 7045/2000 rămasă definitivă prin respingerea apelului, prin care se reține că d-na PDA a fost constructor de rea-credință și a edificat construcții pe terenul din Str., proprietatea recurenților.

Din aceste considerente, lipsa unei motivări concrete, exhaustive cu privire la motivele avute în vedere de instanța de judecată la momentul pronunțării hotărârii pentru care aceasta a decis înlăturarea tuturor apărărilor formulate de recurentă are drept consecință o netemeinicie a deciziei civile atacate.

După cum se poate observa, decizia civilă atacată nu conține o motivare pe care instanța de judecată să o aducă față de toate susținerile și apărările formulate de recurenți prin cererea inițială, prin care să fie efectuată o analiză completă a cadrului legal aplicabil în respectiva situație și plierea acestuia pe temeiurile de fapt existente.

Tocmai în baza acestor principii, doctrina și jurisprudența a statuat în mod unanim asupra faptului că "motivarea a avut și are un rol deosebit de important. Ea este o puternică garanție a imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție și oferă posibilitatea unui cerc larg de persoane de a cunoaște conținutul motivelor care au determinat pronunțarea unei anume hotărâri judecătorești. Tocmai de aceea doctrina a considerat, în mod constant, că motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești iar lipsa acesteia atrage casarea ei.

Din contră, în decizia civilă supusă prezentei căi de atac, singura mențiune a instanței de fond care să probeze efectuarea unei astfel de analize este rezumată la o singură frază prin care Tribunalul București reține faptul că, "Chiar dacă în contractul translativ de proprietate nu este menționată și suprafața clădirii care s-a înstrăinat, nu se poate concluziona că pârâții sau autorii acestora au fost de rea-credință, ci reaua-credință trebuie dovedită";.

Față de aceste concluzii, recurenții învederează că instanța de judecată încalcă în mod grav principiul autorității de lucru judecat, potrivit căruia chestiunea litigioasă dezlegată anterior în mod definitiv de către o instanța de judecată nu trebuie și nu poate fi repusă în discuție sau contrazisă de o decizie ulterioară, în caz contrar fiind afectată stabilitatea juridică a circuitului civil.

Astfel, solicită a se observa că o primă încălcare a principiului evocat constă în faptul că, deși prin sentința civilă nr. 7045/2000 Judecătoria Sectorului 1 București stabilește cu autoritate de lucru judecat că PDAa fost de rea-credință și a edificat construcții pe terenul recurenților, prin decizia pronunțată Tribunalul București concluzionează că autorii (n.n. PD) intimaților nu au fost de rea-credință, deci per a contrario se concluzionează că a fost de bună-credință.

În al doilea rând, instanța de control judiciar încalcă principiul autorității de lucru judecat și prin validarea și preluarea teoriei conform căreia "construcția intimaților are aceleași coordonate fi aceleași granițe încă din anul 1940, nefiind modificate până în prezent".

Or, din moment ce prin sentința civilă nr. nr. 5332/14.05.2001, Judecătoria Sectorului 1 București a stabilit cu autoritate de lucru judecat că autoarea intimaților, PDAa fost de rea-credință și a ridicat construcții pe terenul ce aparține recurenților, instanța de control judiciar nu avea posibilitatea să constate altă situație de fapt și de drept, aspect ce conferă deciziei pronunțate un profund caracter de nelegalitate.

De asemenea, un alt aspect ce relevă faptul că decizia pronunțată nu este motivată și nu conține elementele obligatorii, este reprezentat de faptul că în cadrul dezvoltării motivelor pentru care s-a dispus admiterea cererii reconvenționale formulate de intimați, instanța de judecată nu aduce suficiente argumente, care să justifice această soluție.

Practic, instanța de control judiciar în analizarea îndeplinirii condițiilor privitoare la uzucapiunea de 30 de ani, se raportează doar la expertiza întocmită de către Liliana Ciocârlan, deși în cadrul cercetării procesului au fost întocmite 3 expertize în specialitatea construcții, fără a se preciza care sunt motivele de fapt și de drept pentru care nu sunt avute în vedere concluziile celorlalte expertize.

Învederează că nici în ceea ce privește calcularea termenului de prescripție achizitivă de 30 de ani, instanța de control judiciar nu indică în ce mod a fost calculată această perioadă și cum a fost realizată joncțiunea posesiilor, fiind precizat doar că ,,posesia exercitată a început în anii 1940-1950, aspect dovedit prin înscrisurile depuse fi expertiza topo fi construcții civile fi industriale administrate în cauză";.

Or, termenul generic de "înscrisuri depuse", utilizat de instanța de control judiciar în aprecierea admisibilității cererii reconvenționale, nu este suficient pentru a lămuri care este perioada cu exactitate de la care începe să curgă termenul de prescripție achizitivă și care este termenul la care se împlinește, fiind necesar a se preciza cu exactitate, care sunt înscrisurile ce au format convingerea instanței de judecată.

Astfel, față de aceste considerente, solicită a se constata că ne aflăm în fața unei hotărâri judecătorești nemotivate și care nu îndeplinește exigentele dispozițiilor art. 261 Vechiul Cod de procedură civilă nefiind indicate motivele pentru care instanța de control judiciar a decis înlăturarea susținerilor și apărărilor recurenților, fapt pentru care impune modificarea deciziei atacate.

Incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Vechiul Cod de procedură civilă - când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Acest text de lege este aplicabil în condițiile în care instanța de control judiciar a considerat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 494 alin. (2) Cod civil și a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1837 și 1847 Cod civil, privitoare la uzucapiunea de 30 de ani.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 494 alin. (2) Cod civil potrivit cărora "Dacă proprietarul pământului cerere ridicarea plantațiilor și a construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut, el poate chiar, după împrejurarea condamnării la daune interese pentru prejudiciile sau vătămările ce au putut suferi proprietarul locului".

În conformitate cu prevederile normei legale suscitate, recurenții în calitate de proprietari ai suprafeței de 18,93 mp situată în str. T, Sector 1, București, au solicitat ridicarea construcțiilor edificate în mod abuziv pe terenul acestora, așa cum a fost stabilit în mod definitiv prin sentința civilă nr. 5332/14.05.2001.

Practic, instanța de control judiciar interpretează în mod greșit prevederile art. 494 alin. (2) Cod civil, și condiționează admisibilitatea cererii de chemare în judecată de dovada relei-credințe a intimaților, în condițiile în care nu aceștia au fost "constructorii".

De altfel, din moment ce intimații nu au fost cei care au edificat construcția, nici nu se poate pune în discuție buna sau reaua-credință a acestora, recurenții având doar obligația de a dovedi reaua-credință a persoanei care a ridicat construcția, respectiv a chematei în garanție, PD, fapt dovedit prin sentința civilă nr. 5332/14.05.2001.

Prin urmare, recurenții solicită a se observa că în cauză calitatea de "constructor" este deținută de chemata în garanție PDAși nu de intimați, cum în mod greșit este reținut atât de instanța de fond cât și de instanța de control judiciar, chemata în garanție fiind în mod direct răspunzătoare fată de prejudiciile cauzate de ridicarea construcțiilor de pe proprietatea recurenților, răspunzând pentru evicțiunea produsă.

Referitor la motivele ce au fost avute în vedere de instanța de judecată în admiterea cererii reconvenționale, arată că nu vor mai relua motivația din întâmpinări, formulate pentru a demonstra neîntrunirea elementelor uzucapiunii de 30 de ani, sens în care solicită a se avea în vedere la momentul pronunțării hotărârii asupra prezentei căi de atac.

Intimații pârâți ROși RRau formulat întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepție, constatarea nulității recursului, pentru neinvocarea unor motive de nelegalitate, iar pe fond, respingerea recursului, ca nefundat.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C.proc.civ., Curtea constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art.306 pct.3 C.proc.civ., recursul nu este nul dacă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art.304 C.proc.civ.

În speță, examinând recursul formulat de către recurentă, Curtea constată că recurenții au susținut că hotărârea atacată nu este motivată și au invocat încălcarea principiului autorității de lucru judecat și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 494 alin. 2 C.civ., motive prevăzut de dispozițiile art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ., astfel încât va respinge excepția nulității recursurilor ca nefondată.

Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor invocate, Curtea urmează să respingă recursurile pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., Curtea apreciază că acesta este nefondat, în acest sens reținând că, potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților";.

În speță, hotărârea instanței de apel este amplu motivată, arătându-se în cuprinsul său motivele care au determinat tribunalul să constate că nu sunt incidente dispozițiile art. 494 alin. 2 C.civ., reținându-se în acest sens, pe baza analizării detaliate a probatoriului administrat în cauză, că apelanții reclamanți nu au dovedit reaua credință a intimaților, pentru a se putea dispune ridicarea construcțiilor în litigiu.

În ceea ce privește respingerea de către instanța de rejudecare a cererii pentru efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, Curtea constată, cu prioritate că efectuarea unei noi expertize în rejudecare după casare nu este întotdeauna obligatorie, părțile neputând fi lăsate să abuzeze de drepturile lor prin readministrarea repetată a unor probe. Este necesar ca la un moment dat instanța de judecată să intervină tranșant pentru a curma o astfel de tergiversare a cauzei. În mod particular, în circumstanțele concrete ale cauzei, Curtea constată că în primul ciclu procesual fuseseră efectuate două rapoarte de expertiză, s-au încuviințat obiecțiunile formulate de părți la raportul de expertiză în specialitatea construcții și s-a efectuat cercetare la fața locului, iar readministrarea probei cu expertiză ar fi condus la încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

De altfel, casarea și trimiterea spre rejudecare nu s-a dispus pentru suplimentarea probatoriului, ci exclusiv pentru lămurirea cadrului procesual sub aspectul menționării corecte a numelor moștenitorilor celor doi reclamanți decedați pe parcursul procesului. Probele administrate în primul ciclu procesual au rămas, așadar, câștigate cauzei, iar în condițiile în care teza probatorie pentru efectuarea unui supliment la raportul de expertiză a fost de a se răspunde obiecțiunilor formulate în primul ciclu procesual și încuviințate de instanță la acel moment, în mod corect a apreciat instanța de rejudecare că probatoriul este complet și nu se impune suplimentarea sa cu o astfel de dovadă.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 494 alin. 2 C.proc.civ., Curtea reține că, potrivit acestor dispoziții: "Daca proprietarul pamântului cere ridicarea plantatiilor si a constructiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a facut; el poate chiar, dupa imprejurari, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vatamarile ce a putut suferi proprietarul locului";.

Însă, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. 3 teza a II-a C.Civ. "daca plantatiile, cladirile si operele au fost facute de catre o a treia persoana de buna-credinta, proprietarul pamintului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantatii, cladiri, si lucrari, dar va avea dreptul sau de a inapoia valoarea materialelor si pretul muncii, sau de a plati o suma de bani egala cu aceea a cresterii valorii fondului";.

Per a contrario, demolarea unei constructii edificata pe terenul altuia, în raport de exigentele art. 494 Cod civil, nu se poate dispune la cererea proprietarului terenului decât daca constructorul a fost de rea-credinta.

Notiunea de "constructor de buna-credinta"; a fost definita în doctrina ca fiind acea stare subiectiva intemeiata pe convingerea eronata, dar neculpabila, a autorului ca are un drept de proprietate asupra terenului pe care efectueza constructia. În acest sens s-a aratat ca buna-credinta în intelesul art. 494 C.civ. trebuie sa fie subsumata notiunii generale de buna-credinta, care poate fi definita, ca o convingere eronata, dar neculpabila cu privire la o anumita reprezentare a realitatii. Din acest motiv, sfera bunei-credinte inceteaza atunci cand autorul stie, de la bun inceput, ca nu este proprietarul terenului pe care face lucrarea.

Sub acest aspect, Curtea reține, în primul rând, că intimații pârâți reclamanți nu se află în situația juridică a constructorului care a edificat, cu rea-credință o construcție pe terenul altei persoane deoarece această construcție nu a fost edificată de către ei, ci de către intimata chemată în garanție, de la care au dobândit imobilul situat în București, str. T, sector 1.

Pe de altă parte, astfel cum a reținut corect instanța de apel, pe baza probatoriului administrat în cauză, limitele terenului situat în str. T sunt identice cu cele existente în anul 1940, părțile recunoscând faptul că gardul ce desparte cele două proprietăți se află alipit de vița de vie existentă în curtea intimaților pârâți reclamanți, ce are o vechime de peste 20 de ani, susțineri confirmate și prin cercetarea la fața locului.

În sistemul Codului nostru civil uzucapiunea sau prescripția achizitivă este un mod originar de dobândire a proprietății unui bun imobil, ca efect al exercitării unei posesii utile asupra acelui bun un interval de timp determinat de lege.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementată în art. 1890 din Codul civil, potrivit căruia posesorul bunului poate "prescrie prin 30 de ani (...) fără să fie obligat a produce vreun titlu și fără să i se poată opune reaua-credință";, este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, două condiții: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată, și să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credință sau de rea-credință.

De asemenea, art.1860 Cod civil prevede posibilitatea pentru posesorul posterior de a uni posesia sa cu a autorului sau pentru invocarea prescripției, pentru a putea opera joncțiunea posesiilor, între posesorul ulterior și cel anterior fiind necesar să existe o legătură juridică, în sensul că posesorul anterior al imobilului trebuie să fie autorul celui care invocă joncțiunea, respectiv acesta din urmă trebuie să fie succesorul posesorului anterior.

Raportat la dispozițiile legale menționate și la situația de fapt stabilită în prezenta cauză de instanțele de fond, Curtea reține că intimații pârâți reclamanți au făcut dovada că au stăpânit terenul în suprafață de 16,16 m.p. personal și prin joncțiunea posesiilor autorilor lor, PL, începand cu anii 1940-1950, termenul de prescpție achizitivă de 30 de ani împlinindu-se anterior datei de 30.03.2000, când a fost introdusă acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 7045/2000, soluționat prin sentința civilă nr. 5332/14.05.2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.

Prin intrarea în vigoare a legilor nr. 58/1974 și 59/1974 prescripția achizitivă nu a fost întreruptă, iar terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, în acest sens statuând Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4/2006 dată în interesul legii, care a apreciat că "după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că ei au dobândit dreptul de proprietate privind acele terenuri";.

Prin urmare, posesia exercitată de autorii intimaților pârâți reclamanți și continuată de aceștia din urmă a fost neîntreruptă, publică, continuă, netulburată și sub nume de proprietar, astfel că în mod corect instanța de apel a constatat ca fiind îndeplinite condițiile uzucapiunii de lungă durată, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate de către intimați.

Din această perspectivă, câtă vreme la data declanșării litigiului tranșat prin sentința civilă nr. 5332/14.05.2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, era împlinit termenul de prescripție achizitivă de 30 de ani, fără a se încălca puterea de lucru judecat, efectele acestei hotărâri judecătorești nu pot fi opuse cu privire la construcțiile existente pe terenul deținut în proprietate de intimații pârâți reclamanți prin efectul uzucapiunii.

Față de cele reținute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din codul de procedură civilă a respins recursurile ca nefondate.

← Detenţie precară. intervertirea precarităţii. imobil preluat...		Practica judiciara. Jurisprudență Chemare în judecată... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Obligaţie de a face. demolarea unei constructii edificata pe terenul altuia, în raport de exigentele art. 494 cod civil, nu se poate dispune la cererea proprietarului terenului decât daca constructorul a fost de rea-credinta.